Arhive pe etichete: Dobrogea

Împărăţia apelor II

După retragerea apelor, plăcerea copiilor din sat, şi a mea desigur, era să mergem în pădure, unde alergam, ne urcam în copaci, cotrobăiam prin scorburi, după ouă de păsări sau alte noutăţi copilăreşti. Ştiind că sunt porci mistreţi sau chiar porci domestici, sălbăticiţi, ne organizam, să nu avem surprize; făceam cu schimbul, de pază, să nu ne trezim cu vizita unor mistreţi, despre care auzisem că sunt periculoşi …

Această prezentare necesită JavaScript.

 

În caz de mişcări sau zgomote ciudate,  iscoadele dădeau alarma prin strigăte şi fluierături; la auzul acestora noi, ceilalti, alergam spre cel mai apropiat copac, de obicei o salcie, şi ne căţăram cât mai sus posibil. În joacă, se dădeau şi alarme false, dar într-o zi, ne-am dat seama, că nu este loc de glume, decât cu riscuri. Iscoadele au dat târziu semnalul ştiut. 

Abia ce ne-am căţărat într-o salcie, că au şi apărut mistreţii, ameninţători cum nu-mi închipuisem: cu grohăituri din boturile înspumate din care pe langă colţi, curgeau bale pofticioase, răscoleau pământul de furie, pentru ca apoi,  cu coama de pe spate zburlită a ameninţare, sprijiniţi pe copitele din spate, să încerce să se urce după noi, în copac. Acum, îmi închipui că după virilitatea manifestării, erau masculi şi destul de periculoşi. Plictisiţi de eşec, într-un târziu, au plecat. Încă îngroziţi, am coborât din salcie, şi într-un suflet, am alergat spre şosea; până acasă, nu m-am oprit. De atunci joaca în pădure şi-a pierdut farmecul.

De altfel, toată viaţa m-am temut de pericole ! Poate şi de asta mi-am ascultat părinţii şi n-am  învăţat să înot. M-au  speriat cu înecul, şi asta mi-a ajuns. Poate şi cazurile de înecaţi au contribuit la spaima mea. Unul, s-a desfăşurat chiar sub ochii mei, cu un flăcău din sat, pe care-l admiram aparte. S-a întâmplat de pe pontonul de la Dunăre. După ce el a sărit în apă, altul s-a grăbit şi, fără să vrea, l-a lovit în  cap. Ameţeala produsă, i-a fost fatală: a leşinat şi curentul apei l-a dus la vale; când l-au găsit, mort, avea plămânii plini cu apă.

Frica de apă, am căpătat-o şi după ce am vazut urmările furiei valurilor acesteia. Într-o noapte furtunoasă, ambarcaţiunile acostate peste noapte la mal, au fost proiectate cu atâta putere, încât au intrat, pur si simplu, în casele de lângă mal, distrugându-le, asemenea unui berbec de asalt. În satul Azaclău, tot în lumea lor,  sunt:  stuful, peştii  şi păsările de baltă – pescăruşii, raţele sălbatice şi berzele, ale căror cuiburi pe acoperişurile caselor, se spunea că purtau noroc – le fereau de incendii.

Reţin berzele pentru că am aflat, în mare taină, că într-o noapte, mie şi Milicăi – sora mea cea mare, ne-au adus o  surioară,  pe Marcela. Multe gânduri şi întrebări mi-am făcut în legătură cu această lucrare a berzelor. M-am dumirit mai târziu, când la şcoala primară – lângă colegele mele – am simţit primii dulci  fiori care cheamă berzele pe acoperişuri. Fetele, pe tot parcursul vieţii, sunt  mult mai evoluate decât băieţii  şi pot fi  excelenţi profesori pentru  aceştia, cu condiţia ca, asemenea lor, să-şi însuşească tranzitoriu, iluzia sindromului pseudosuperităţii faţă de alţii. Despre evoluţia fetelor, îmi amintesc oarecum jenat, următoarea întâmplare: în clasa a treia primară, o colegă, făcându-mi insistent ochi dulci, nu a rezistat indiferenţei mele timide şi, în recreaţia mare, mi-a scris în caietul de lecţii …

”Pe băncuţa mea de brad,
Stau cu capul rezemat
Şi la tine mă gândesc,
Cum să-ţi spun cât te iubesc.”

Pentru că fata îmi plăcea foarte mult, cele scrise, m-au tulburat; şi atâta m-am foit pe locul meu, că am căzut din bancă, spre hazul tuturor copiilor din clasă. Pe lângă dezastre, revărsarea apelor mi-a dat o lecţie de morală, pe care dacă n-o trăiam, n-aş fi crezut cele ce urmează. În caz de pericol mortal, vietăţile care nu se suportă, devin indiferente unele faţă de altele.

În aceasta idee, nu uit mirarea care m-a cuprins  când în casa noastră, înconjurată de ape, şoarecii  se jucau peste pisicile din casă, fără ca ele să se sinchisească. Aceleaşi pisici pe care în vremuri normale le vedeam şi cu câte doi şoareci în gură deodată. Despre alte vieţuitoare – vulpi şi iepuri, surprinse de ape, pe vârful unor grinduri, povesteau seara localnicii, la şezătorile  pe care le organiza tatăl meu, la şcoală. Deseori m-am întrebat asupra acestei ciudăţenii: oare frica de moarte să inhibe instinctul existenţei carnivore ? Sau să declanşeze porniri de minimă rezistenţă ?

Viaţa de dascăl era precum cea de militar… mergi unde-ţi cere datoria. Aşa se face că în anul 1944, tatăl meu fiind transferat în Basarabia, am părăsit, cu nedumerire, satul Azaclău. În anul 1939, berzele au adus-o pe surioara noastră, Geta …

? Onu Ionescu

32 comentarii

Din categoria De acasă ...

Împărăţia apelor I

Motto: ”Copilăria, începutul educaţiei” – Madi

Din spusele părinţilor, când aveam aproape trei ani si jumătate, tatăl meu, de profesie dascăl-învăţător, a fost transferat ca director, la Şcoala primară din satul Azaclău din judeţul Tulcea. Din cercetarea mai multor materiale, în Monografia scrisă, tata a stabilit că satul  ar fi avut la acea dată circa 137 de ani (anul înfiinţării sale fiind probabil 1800, cu statut de cătun la început).

La data sosirii noastre în sat, acesta aparţinea de plasa Măcin (o subdiviziune mai mică decât un judeţ, în vechea  organizare administrativă a ţării; judeţul  era o diviziune teritorială a ţării, condusă de un  prefect ( şef al administraţiei şi al poliţiei); sau, altădată, de un  ispravnic. Vechiul său nume a fost Cazacul, pe care turcii l-au schimbat în Azaclău în timpul ocupării Dobrogei de către ei, prin forţă.

 Situat pe malul drept al Dunării, ţinutul în care se află satul este mlăştinos, inundabil, la fiecare revărsare a apelor Dunării. De furia apelor scapă culmile celor câtorva grinduri care străjuiesc malurile gârlelor (mici braţe ale Dunării, în teritoriu). Cultivate, aceste grinduri, sunt productive şi în timpul inundaţiilor. Între gârle sunt bălţi pline cu peşte, iar restul de teren este ocupat de păduri şi mlaştini cu stufării bogate. În mare, satul  era amplasat de ambele părţi ale şoselei care pleacă de lângă malul drept al Dunării unde se află un debarcader. Prin această punte, pe care sunt debarcaţi călătorii şi mărfurile din oraşul Galaţi, se face legătura cu oraşul Tulcea, reşedinţa de judeţ.

Cota şoselei este deasupra nivelului de inundaţie. Casele erau amplasate pe platforme de pământ si piatră,  bine compactate, aşa că efectul inundaţiei se resimte doar prin igrasia asupra pereţilor. Cel puţin în casa unde am locuit nu am avut de-a face cu apă în interior. Legătura între case şi rambleul şoselei se făcea printr-un drum perpendicular pe şosea construit tot din umplutură de pământ şi piatră, la nivelul şoselei, ca să nu fie depăşit de apele revărsate ale Dunării.

Fiecare casă  avea câte o barcă, pe care localnicii o foloseau şi pentru circulaţia în jurul casei, prin curte, spre a da grăunţe păsărilor, mai ales găinilor care stăteau cocoţate în copaci şi pe unde mai apucau. În localităţile de baltă, barca este, fantezist spus, şi căruţă, şi vapor, şi pescador; fără prezenţa ei, nu se concepe gospodăria în localităţile riverane.

În satul Azaclău, ne plimbam mult cu barca, pe timp frumos; o făceam în limitele împrejmuirii curţii. Principala distracţie era găsirea ouălor de raţă, prin tot soiul de cuiburi, improvizate spontan, de acestea. De fapt, raţele şi gâştele  sunt cele mai  fericite vieţuitoare domestice; plutesc neîntrerupt, pe apele din care îşi procură peştişori, insecte şi plante acvatice pe săturate. Pe ape dorm, pe ape îşi cresc puii. Un farmec aparte, de basm, îl constituie pentru un copil, glasul apelor: corul răsunător al broaştelor, ca şi înotul discret al şerpilor de apă – balauri abil ascunşi în adâncuri, te poartă în învolburate lumi de gând şi spaime,  pe care, fantasmele nopţii, le transformă în cumplite strângeri de inimă. O altă mare plăcere de copil pe baltă, era pescuitul la coşul de nuiele împletite; o făceam împreună cu tatăl meu, când nu era ocupat la şcoală. Dar, niciodată, nu mâncam peştii prinşi: unul era frumos colorat, altul prea speriat sau altul prea mic; fiecare avea câte ceva pentru care era aruncat imediat, în apă. Odată, am prins un peşte cu solzi multicolori; l-am numit Regina şi i-am dat drumul cu sfioşenie.

Tot cu barca, alergam şi după libelule; până în ziua când, aplecându-mă prea mult, şi brusc peste barcă, am făcut o scufundare forţată. Sperietura trasă, a fost soră cu moartea;  Milica, prin reflex, s-a agăţat cu disperare de marginea bărcii si nu m-a urmat în apă. Seara, când le-am spus părinţilor, după muştruluiala cuvenită, ne-au interzis să mai folosim barca; restricţia, ca de obicei a durat câteva zile.

În satul Azaclău, se bea apa luată în butoaie, din Dunăre. Sterilizarea ei se făcea cu piatră acră. Uneori, se nimereau in butoi şi câţiva peştişori, urmărirea înotului cărora, era distracţia mea preferată; până într-o zi, când aplecându-mă prea mult peste marginea butoiului, să-i văd mai de aproape, am căzut cu capul in butoi. Instinctul de conservare m-a salvat şi de această dată, răsucindu-mă brusc, în butoi, dupa primele guri de apă înghiţite. S-ar crede poate, că viaţa pentru copii din satul Azaclău ar putea  fi plicticoasă. Nicidecum ! Copiii aleargă pe şosea, îşi ajută părinţii la pescuit şi înoată în Dunăre.

De plăcerea înotului, nu m-am bucurat; părinţii, temători, nu m-au lăsat să încerc. Aşa, n-am învăţat înotul şi faptul, m-a marcat pe viaţă. Când nu poţi face  ceva, ce toţi reuşesc, te domină un complex de limitare, peste care greu poţi trece. Să alerg cu copiii aveam voie, până când o întâmplare periculoasă mi-a redus entuziasmul …

Va urma !

? Onu Ionescu

20 comentarii

Din categoria De acasă ...

Mama m-a cumpărat

 Motto: ”Viitorul unui copil este totdeauna fapta mamei sale” – Napoleon

Am venit pe lume, la început de zi… mai precis,  la ora 1, în noaptea de 9 spre 10 februarie. Am urmat unei serii de decese,  de 2 fraţi şi o soră. Părinţii mei, mama mai ales, erau îngroziţi să nu mă piardă şi pe mine. Ar fi fost cumplit  pentru dânşii; patru copii pierduţi unul dupa altul, o fată şi trei băieţi. Îşi doreau din suflet un băiat, căruia, îi ziceau în alint “cruce de bărbat”.

Ca să întrerupă seria deceselor, mama a hotărât, să nu mai aparţin, familiei, şi după un obicei străvechi al locului, m-a aruncat pe fereastră. Vorba vine, că dincolo de fereastră, în curte, alături, era bătrâna, care mă moşise, şi m-a luat pios, din mâinile tremurânde de epuizare, şi de emoţie ale mamei. Apoi, m-a adus la uşă, de unde, cu aceleaşi spaime, dar şi cu multă speranţă, mama, dându-i câţiva bănuţi, bătrânei, conform tradiţiei, m-a primit din braţele acesteia.

Cumpărare mea, se efectuase; tradiţia, odată respectată, eu nu mai eram expus destinului hain, care-mi răpise nemilos, surioara şi frăţiorii. Mai mult, copilăria, mi-a fost ferită de neplăcerile bolilor specifice fragilităţii copiilor mici: scarlatină, vărsat de vânt, răceli frecvente; singurele neplăceri, de care-mi amintesc, erau durerile de urechi, de teroarea cărora, tata, mă ferea cu ajutorul unor fumigaţii dintr-un şomoiog de cârpă aprinsă, dar fără flacără. Copilăria,  mi-am petrecut-o frecvent, la ţară, în funcţie de  peregrinările serviciului părinţilor, mama moaşă, tata învăţător; puţin, prin Galaţi şi prin Basarabia. Dar, spre deosebire de amintirile descrise prin cărţi, cu mare pompă, nu-mi amintesc alte lucruri in afară de cele cuprinse în povestirile, ”Împărăţia apelor”, şi ”Nunta”. Majoritatea evocărilor, inclusiv vânzarea şi cumpărarea mea la naştere, ca şi despre tradiţia respectivă, le ştiu de la mama, şi de la Marcela, sora mea, mult mai receptivă la asemenea aspecte de viaţă. Cu toate acestea, nu mi-a scăpat spiritul robust al copiilor de la ţară, şi al părinţilor acestora, în gospodăria lor personală,  cât mai ales deprinderile practice de bun simţ de viaţă, în mijlocul naturii sănătoase. Că veşnicia s-a născut la sat, cum intuitiv, a spus Lucian Blaga, este un adevăr, confirmat de constatările minţii mele de copil, în diferitele sale stadii de dezvoltare.Sub influienţa copleşitoare  a acestor impresii, copil fiind, am decis că meseria mea de bază va fi  creşterea oilor. Nu ştiam pe atunci, că tatăl meu era descendent din oierii din Mărginimea Sibiului, stabiliţi prin obiceiul de transhumanţă, în Dobrogea mea natală. Însăşi localitatea unde m-am născut, un cătun minuscul, se numea Ardeal; probabil, în memoria primilor săi locuitori. Ulterior, aspiraţiile mele copilăreşti au evoluat către fermier, şi inginer agronom, dar n-am atins niciuna.  

Viaţa însă,  şi-a urmat cursul firesc, şi n-am rămas fără o meserie …

 PS: Dedicaţie lui Alioşa, ca Nunta III

25 comentarii

Din categoria De acasă ..., Univers feminin

În Concediu !!!

Motto: ”Numai faptele fac să ne cunoaştem ceea ce suntem” – Moliere

 

Madi,ce faci ?
Onu, te cunosc prea bine; de ce mă întrebi ?
– Ei.., nu…, aşa…, de dragul tău !
– Şi totuşi, Onu, eu să ştii, mă simt bine, dar dacă tot ai început, voi continua: ce-ai zice de o mică pauză …un miniconcediu !?

 

– Păi, mă întrebi, de parcă mi-ai scana scoarţa cerebrală; sigur, că aş dori un miniconcediu, să ne plimbăm pe nisipuri fine, în adieri mângâietore, asemenea atingerilor catifelate ale atmosferei noastre dobrogene. Dar cum facem cu blogul ?
– Îl lăsăm şi pe el, să se odihnească, să mai reflecteze asupra a ce zone de interes pentru amabilii noştri vizitatori, vom dezvolta.
– Poate pleacă şi domnul Băsescu…, şi vom avea teme noi 😀
– Unde să plece ? Doamne, fereşte !
– Cum unde ? La Moscova, să încerce să-l salveze pe Gabriel Grecu, şi să-l mai pună la punct, pe Putin. Nu crezi că a cam exagerat ?
– Ba da, chiar urât ! Crede că doar el, are ţiţei şi gaze !

– Şi-apoi, uită că Şeful e prieten cu americanii; e drept, eu nu ştiu, cu care dintre ei, dar nu contează, sunt parolişti; ai văzut, oricum au venit şi după zeci de ani, ştiind că unii chiar au murit aşteptându-i să-i scape de comunism. Aşa prieten, mai zic şi eu. Ba, mai avem şi nişte americani, la Constanţa ? Ce-i de colea ? Nu mai spun, că de curând, l-a vizitat Preşedintele Israelului, care ştim că este ţara cu cei mai mulţi bancheri pe kilometrul pătrat american.

– Bine, Onu, când plecăm ?
– Dacă eşti de acord, publicăm postul şi zburăm, pe covorul fermecat, spre meleagurile noastre dragi, casimcene, ţie şi niculiţene mie.
– Da, Onucu, aşa facem; şi mie, mi-e tare dor de Basmul Copilăriei.
– Şi isăccene…; ţi-aminteşti cum ne-am cunoscut, la Noviodunum ? Că mie, încă nu-mi vine să cred !

Parcă e un viiiis !

55 comentarii

Din categoria Madi, Politică

Noviodunum sau cum am aflat de Madi

Noviodunum, fortăreaţă şi port romano-bizantin în Nordul Dobrogei, pe malul drept al Dunării, cu important rol militar şi comercial, servind apoi ca reşedinţă episcopală. Azi, Isaccea judeţul Tulcea.

Madi … te-ai întrebat vreodată , de unde am aflat eu despre tine ?

Mie, Onu, mi se pare foarte interesant ! Dacă nu, ascultă o întâmplare adevărată. Un tânăr inginer, cam de 30 de ani, cutreiera dealurile Isaccei, în căutarea de soluţii pentru construirea sistemului de irigaţii, prin viile din zonă. Dificultăţi multe, văi lungi, largi şi adânci, pe coastele cărora, renumita podgorie a Isaccei, precum grădinile Semiramidei, încântă privirile, care alunecă mângâiate de verdele de smarald, sub seninul cer dobrogean. Început de martie, iarnă târzie, zăpezi spulberate, înţepând faţa solitarului încumetat să înceapă recunoaşterea de teren, obligatorie în asemenea operaţiuni.

Vântul înteţit, îl obligă să se adăpostească lângă un mal de teren, ca un perete- paravan, împotriva atacurilor valurilor de zăpadă, puternic spulberată de vântul nestingherit de libertatea pe care i-o conferă întinderea parcă nesfârşită, a dealurilor Isaccei. Ajuns sus, la adăpost, tânărul  rămâne pironit locului de uimire … în faţa lui, o mână de om, o călugăriţă zgribulită în uniforma ei specifică, având faţa aproape acoperită cu o glugă, din care, când a ridicat capul să-l invite să ia loc lângă ea, strălucirea plină de bunăvoinţă a ochilor, şi zâmbetul blând, nu au rămas neobservate. S-a strecurat, în spaţiul oferit, cu teamă să nu deranjeze. După un timp, la căldura gândită a vecinătăţii ei dezinvoltura tinereţii, şi-a spus cuvantul. Era călugăriţă, la o mânăstire din apropiere, şi fusese la medic, în Isaccea, timp în care, capriciile vremii s-au dezlănţuit.

Se adăpostise, acolo, de unde putea vedea trecerea vreunei căruţe către localitatea mânăstirii ei. În vitregia vremii de afară, faţa ei luminoasă, cu ochii de un albastru calm, cum parcă nu mai vazuse, i-a devenit familiară, şi a simţit nevoia necugetată, să-i cuprindă chipul în mâini şi să o sărute. Un dram de, ”nu a ştiut ce”, l-a oprit însă de la un act nechibzuit. Ca din senin, a apărut o căruţă… Chemat, căruţaşul a oprit, şi a luat-o cu el pe călugăriţă, să o apropie astfel de localitatea mânăstirii  ei.

Viforniţa potolită, tânărul, s-a grăbit către gazda din Isaccea. I-au rămas în minte, şi parcă în suflet, chipul binevoitor al călugăriţei, de sub gluga ei, asa cum o cunoscuse. Ca un simbol al bunătăţii sufleteşti, al bunăvoinţei,  şi al mângâierii, de care uneori, oamenii, au atâta nevoie. Simbol purtat în suflet, ani şi ani, fără nici o schimbare. Până când, intuiţia, i-a purtat paşii în ”Oraşul de cuvinte” al Catiei Lupaşcu, unde a aflat de avatarul lui Madi, chipul acela purtat neabătut în credinţă, tot timpul, de când o cunoscuse …

20 comentarii

Din categoria Univers feminin

Madi …

Am ascultat-o fascinat, pe entuziasta Madi (Aaaaaaa …Vivaldi !) şi mă întreb, dacă muzica, nu este poezie desăvârşită, în care nu au loc disonanţe, cacofonii şi alte asprimi ale limbajului. Îmi place, este pentru mine, o favoare, când primesc linkuri muzicale. Postarea concertului de Vivaldi, a fost precedată de exclamaţiile de entuzism, care urmează …

– E Primăvarăăăăăăăăăăă !!! Iuuuuuhuuuuuu !!!
La comentariu, sunt răsplătit, cu aceeaşi exuberanţă …
– Onuuu, ascultă acum Zimmeeeeeeer !!!

– Chiar, E PRIMAVARĂĂĂĂĂ !!!

Citesc, uimit, de atâta vitalitate, şi cu emoţia în gât, cât un nod, încerc să-i răspund …Madi, mulţumindu-ţi, te-aş întreba plin de curiozitate, din două motive … liniştea grav-mângâietoare a melodiei, mă trimite cu gândul la prestanţa dealurilor molcome, de pe meleagurile mele dobrogene, apoi, avatarul tău, îmi aminteşte de gânditorul/gânditoarea ? de la Hamangia. Eşti deci …de pe aceleaşi meleaguri ?! Şi, stai, că mai am …eşti cumva zodie de aer ? Pari a avea constituţia vata dosha ! Te întreabă un Vărsător veritabil.

PS: Pot spune, fără ezitare, că ziua de azi a fost fericită, v-am cunoscut pe Cati şi pe tine… si, încă ceva, leagănă-mă te rog, toată noaptea, în armoniile muzicii, care-ţi place ţie ! Când vom putea  comunica e-mail, îţi voi transmite o poveste de-a mea, despre cum văd eu cerul dobrogean, mai precis, niculiţean ! Sunt imagini de vis !  

Cu bine, şi bucuria descoperirii ! Onu …

Cu aceeaşi promptitudine, si mândrie, îmi răspunde, pe februarie 28, 2010 la 22:31”Da, Onu … sunt dobrogeancă, am copilărit prin lanurile ei de florea soarelui, pe lângă biserici de margine de sat şi peste dealurile unde suflă molcom vântul fierbinte … ah, Dobrogea mea … cât de mult îmi lipseşte …
Şi, da … sunt balanţă, semn de aer cum bine spui … ”

Acum, ceva de legănat … o melodie, care parcă îmi îngână leagănul copilăriei ! Încerc să trec peste impresiile melodiei dăruite de Madi, şi scriu …” Ce mândru sună …” Da, Onu …sunt dobrogeancă ! ”. Plin de rezonanţe exotice, de tainele Extremului Orient, de misterele Drumului Mătăsii ! N-am să-ţi vorbesc de emoţii, probabil, îşi spune cuvântul aerul meu constituţional ! Te-aş mai ruga ceva, după ce am scris comentariul, m-am gândit că poate ai şi blog, şi într-adevăr, am văzut acolo, ceva despre microbi, aşa dar, ai contingenţă cu medicina ?

Este un of al meu, am vrut să devin medic, neuropsihiatru …dar n-a fost să fie ! Mersi pentru linkuri, însă tot mai mult, te-am trăit în Vivaldi şi Zimmer. Te-am simţit aproape, intuiţia mea,  s-a bucurat de prezenţa ta … nu ştiu cum s-o numesc. Ce zi superbă azi, mirifică, prin voi două … Cati şi Tine ! Realizez efectiv, Carpe diem ! Nu mai îndrăznesc, alte lucruri. Marilor bucurii, nu le trebuie prea mult ! Îţi doresc, o frumoasă noapte dobrogeană ! Onu, Dobrogeanu !

Sunt răsplătit, pentru vis frumos, cu melodia … Dobrogea – The Land between Water and Sun, şi  urarea de  ” Noapte cu Pace ! ”.  Este deja început de 1 martie 2010 … ora 00:43.    

Noapte bună, Madi !

 ( va urma)

5 comentarii

Din categoria Madi, Univers feminin

Madi

Iubită dobrogeană, floare
De-ai şti, ce mult visam
A noastră reaflare !

Intuiţia, mi-a purtat paşii, în ”Oraşul de cuvinte” , al Catiei Lupaşcu. Nu bănuiam ce potenţial de poveste, mă va întâmpina, între rândurile acestei făpturi, cu chip de zână, parcă de text vedic. Aici, am întâlnit-o pe Madi. Bărbia cuprinsă în potir de palme, părul negru, cuminte, sub boneţica albă, de doctoriţă-îngeriţă, expresia meditativă parcă, la ale vieţii rosturi, atrag delicat, şi irezistibil, atenţia.  

Nu cred să fiu înlănţuit de al iubirii farmec; simt însă, privindu-i făptura delicată, discret marcată de blânde gânduri, sublimul ingenuu, feminin. Închipuirea mea, o localizează în O mie şi una de nopţi. Însă nu doar înfăţişarea,marchează, într-un fel de neuitat, prezenţa acestei fapturi; ceva,  mult mai specific feminin, o scoate într-o evidenţă, parcă de neuitat, în atenţia sufletului: exuberanţa ei muzicală, vivacitatea  muzicii pe care o preferă, îndeamnă la meditaţie asupra frumosului care ne înconjoară: rima poetică şi armonia muzicală.

 

S-a petrecut astfel: de Mărţişor, fetele îşi împart, spre audiere, melodii, pe gustul lor. Şi tocmai astfel de gusturi, reliefează structura lor de sensibilitate, bogăţia de emotivitate, situaţii, în măsură să înnobileze momentele vecinătăţii lor. Cu această ocazie, am avut bucuria ascultării concertului Anotimpurile de Vivaldi. Emotia trăită, mi-a inspirat comentariul …  (va urma)

Scrie un comentariu

Din categoria Madi, Univers feminin