Frumusețea…

Dacă aș fi întrebat ce înseamnă pentru mine frumosul, nu aș ști răspunde. Cert este că nu poate fi frumos sau plăcut, ceva ce nu stârnește o emoție, ceva ce nu este întruchiparea viului. Spre pildă, priviți-o pe Cristina Maria.
Chipul ei radiază ceva, o trăire anume, ceva ce depășește puterea de explicare, ceva ce exprimă discret, viul meditativ asupra propriilor trăiri, fără cuvinte, fără gesturi, fără emfază. Cred că vecinătatea, prezența ei, conferă momente de entuziasm molcom, asemenea discreției metabolismului care este însăși susținerea și continuarea viului.
Nu înțeleg însă, de ce unei asemenea aparte trăiri, a avut nevoie de un tatuaj pe brațul drept.
A fost cu siguranță entuziasmul clipei aceleiași admirații pe care o declanșează expresia chipului său liniștitor meditativ.
Onu

Publicitate

Spre Rusia sau spre Vest?

Ieri, în timp ce dârdâiam înebunit de frig, în aşteparea tramvaiului, am trântit o înjurătură la adresa acestuia. Un şcolar, la fel de rebegit de aşteptare, ca şi mine, îmi spune zâmbind:

–„Nene, dar tramvaiul nu merge singur, aşa că degeaba îl înjuri, dacă vatmanul lui nu respectă programul!”. Subit, m-a cuprins o căldură plăcută, pe care doar emoţia pură ţi-o poate da. L-am luat de mână, şi i-am spus:–„Puştiule, ai dreptate, ce zici de-o prăjitură, să ne mai încălzim?” Vizavi, era o cofetărie arabă cu dulciurile specifice .Nici n-am comandat bine , că a şi apărut tramvaiul în staţie.

Intervenţia puştiului, mi-a amintit o discuţie avută cu musafirii mei, în duminica turului doi al prezidenţialelor. Ipoteze, că va ieşi Ponta, ba nu, că Iohannis, şi tot aşa. Mi-am susţinut varianta Ponta cu argumentul că orientarea spre vest este un mod gândit din dorinţa de căpătuială fara efort, şi deci, fondul orientării rămâne tot spre est/Rusia.

Am încercat argumentul că vrem vestul, ca o iluzie.., că fără „lucrul bine făcut” nu vom avea şansa „prosperităţii vestice”

Că doar cu „wow” , „Valentines day”, „OK” şi alte maimuţăreli stilistice, fără o disciplină în respectarea orarului depoului de tramvaie, pe care trebuie s-o facă tot românul curgându-i saliva după Vest,

nu va reuşi nici Preşedintele Iohannis, cu toată deviza lui prusacă:”Fapte, nu vorbe!”.

Vom tot da câştig de cauză oracolului A3, care în loc să ne mobilizeze la responsabilitate în ceea ce priveşte disciplina socio-economică, ne menţine în acel „dolce vita”, cum că vezi doamne doar din cauza corupţiei pe care numai ei o combat, ar merge prost şi tramvaiele în ţară.

O lecţie primită de la un copil şcolar, care priveşte cu bunul simţ necesar, nealterat, civismul românesc.

Onu

RADIO CLIPA

Motto:”Nu aduce anul, ce aduce clipa!”

Când spun destin, spun Karma. Adică suportăm consecinţa propriilor alegeri. Chiar şi electorale.

Aşa, spre pildă, aseară, am avut inspiraţia să aleg să ascult radio Clipa.

De ce? Simplu.Are un program muzical bogat, prezentatoare, ale căror voci, sunt parcă scoase din partituri de operă, iar inspiraţia, sper să nu exagerez, este de-a dreptul shakesperiană.

Dar, Pro domo: aseară, când am început să ascult, eram sub imperiul emoţiei, că la ora 1 din noapte, mă voi naşte, şi evenimentul, iar va  trece neobservat. Eram mângâiat de vocea prezentatoarei Magazinului de vise, o secţiune efectiv de vis, a emisiunii pe care o ascultam.

 Nu-i prea dădeam atenţie.

Mă lăsam legănat de trilul unei voci de vis.

Închideam uşor ochii şi savuram eternul feminin, întruchipat de o voce caldă cântată, mulată pe clipa pe care o trăiam.

 Cu inflexiuni şugubeţe, vocea Ştefaniei, mă purta prin nebănuite  clipe de tandreţe. Când am auzit-o pronunţând, „Îmi placi?” Am tresărit.Este o poezie de pe blogul meu, dedicată unei colege de Ayurveda, al cărei chip, mă trimetea cu gândul la tainele templelor indiene, unde sensibilitatea, completează feeria naturii.

Apoi, din nou, glasul  de esenţe naturale pure, al Ştefaniei, a pornit în eter, urarea: ”la Mulţi Ani!”, domnule Onu Ionescu ,sănătate, şi cât mai multă inspiraţie, de genul „Îmi placi?”

Am tresărit efectiv; nu-mi puteam crede urechilor, trăiam o revelaţie!

A cui mână de binevoitor mister, să se joace cu emoţiile mele?

Un Duh Sfânt, trebuie să-i fi şoptit, despre existenţa mea!

Cin’ să fie?, cin’ să fie?

Oricum, „Mulţumesc mult!”, doamnă Ştefania Popescu.

Onu

IUBIREA

E plină blogosfera de cuvântul iubire. De Dumnezeu, de sine, de aproape. Chiar de însăşi IUBIREA.

Cărţile, o consideră,ca „fiind emoţia umană cea mai înălţătoare, ca pe darul scump de la Dumnezeu,singurul dătător de viaţă”, „substanţa din care suntem alcătuiţi, şi de care avem nevoie, spre a fi noi înşine”

Într-o astfel de carte, am găsit despre puterea fantastică a iubirii.

CITEZ,” cazul  fetiţei din Râşnov care a trăit pe străzi cerşind până la vârsta de 10 ani, când  a fost adoptată decătre o familie din Irlanda cu 4 copii.În momentul adopţiei, nu putea rosti decât 100 de cuvinte, nu ştia să râdă sau să zâmbească, nu putea să înveţe şi nici să citească. Diagnosticul: retard psihic cu şanse minime de ameliorare. La 4 ani după adopţie, fetiţa vorbea fluent 3 limbi, scria şi citea, rezolva problemele de matematică, la fel cu colegii ei, râdea şi trăia prima dragoste! Miracol-datorită iubirii şi afecţiunii celor din jur.”

Ajuns aci, cred că se potriveşte, a fi redat, un gând al lui Nelson Mandela, ca o chintesenţă a iubirii în familie:

”Nu există un mod mai profund de a descoperi sufletul unei societăţi, decât cel în care se poartă cu copiii”.

Astfel, îmi amintesc următoarea întâmplare, cu o mamă de copil.

Eram la un butik de  Diverse. Gazda, îmi face nişte copii xerox. Fetiţa ei, în joacă, loveşte un raft cu produse, şi le răstoarnă. Speriată, şi plângând, fetiţa încearcă să le strângă, dar mai mult răvăşindu-le.Atunci, mama, cu o privire din care parcă se revărsau picuri de suflet  pentru copil, s-a aplecat, şi cu o voce plină de duioşie, i-a spus fetiţei:

”lasă mamă, nu te necăji, le strângem şi vor fi ca înainte!”

Rămas aproape mut, de gestul mamei, m-am oprit la prima cofetărie, şi cu un carton de prăjituri, m-am înapoiat, spunându-i:

” pentru lecţia de părinte, pe care mi-aţi dat-o!”

–Mulţumesc, Bodaproste!

-Să fie primit!”, i-am răspuns.

A fost o lecţie ad-hoc, de iubire de mamă, pentru copilul său, în necaz.

Nelson Mandela  are dreptate!

Personal, consider iubirea, o trăire, echivalentă stării de bucurie/fericire.

Concret, uneori, în somn, am percepţia unui aşternut, care mă înveleşte, să mă protejeze.

Ca un mesaj auric, din partea Prietenei mele Virtuale.

 Madi şi Onu

CÂND

Când o privesc pe Afrodita,

Văd marmora măiestrită

Dar când la Naomi, mă gândesc,

Emoţia vieţii, intens, o trăiesc!

Madi şi Onu

GINGĂŞIE!

De dimineaţă, mă aştepta o bucurie molcomă, dar imensă: un link, al cărui merit este expresia cântării  tandre a feminităţii.

Îl postez, spre bucuria fiecărui vizitator, care la rândul său, mă înseninează. Audiţie, după emotivitatea fiecăruia:

Madi şi Onu

LILI

Dacă Tamara a fost subiectul unei iubiri imposibile, în studenţie, LILI a rămas emoţia de neuitat a unei vizite. La sora mea, Geta, în Galaţi.

A fost ca o poveste.

Când am intrat în casă, la Geta,  Lili  se pregătea să plece.

Nu ştiu, de ce, dar subit, am vrut să mai rămână. Era un gen de frumuseţe molcomă, ai cărei ochi profunzi şi calzi,  de culoarea cafelei cu lapte, îmi învăluiau fiinţa, până la uitarea de sine . Aproape n-am vorbit. O priveam fascinat, întrebându-mă unde am mai întâlnit-o.Mă gândeam la incendiarele nordamericance din filme, o vedeam în languroasele mozambicane, cu sânge portughez, sau blândele rusoaice blonde, în clipele de tandreţe.

Reuşea, frumoasa Lili, să-mi inducă o linişte învăluitoare, ca o noapte petrecută sub bolta înstelată niculiţeană, în via bunicilor.

Într-un târziu, a plecat. Am rămas cu inima plină de presimţiri, că nu ne vom mai revedea. Ciudat, acest presentiment sumbru.

Într-o zi, la telefon, o întreb pe Geta, despre Lili.

Oftând, ştiind că mă va amărî, mi-a spus cu vocea sugrumată, că Lili nu mai este.

Zilele trecute, nu am rezistat, şi am adus, telefonic, iar vorba  despre ea.

Atunci, Geta, n-a mai rezistat. Te rog, nu mă mai întreba!

Drama acestei frumuseţi este înfiorătoare. Toată familia ei, parcă urmărită de un blestem necruţător, a fost răpusă de cancer.

La început, mama, apoi tatăl, fratele, şi în sfârşit ea,  ca şi mama ei, de un cancer mamar.

Boala i-a fost depistată din timp, şi deşi operată imediat, nu a fost cruţată, cu toată dragostea şi voinţa ei de viaţă.

Nu împlinise încă, 40 de ani. Ca un făcut, i- am cunoscut toate îngrijorările şi speranţele de viaţă.

Cu expresie îngrozită,  mi-a arătat nodulul mamar depistat. Aproape fericită, mi-a vorbit despre operaţia  care chipurile, îndepărtase pericolul.

Venea des în vizită, pe la noi. Ne bucuram şi ne frământam de speranţele şi temerile pe care le avea. Apoi, a dispărut.

Până într-o seară, când  primesc un telefon.

-Geta, sunt Lili, şi te sun, să-ţi spun, să ştii că eşti prietena, pe care o iubesc cel mai mult. Boala nu mi-a permis să te mai vizitez, şi nu am vrut să te indispun, cu suferinţa mea.Acum , însă, nu cred să mai prind sărbătorile Crăciunului, şi înainte de a merge la ai mei, aş vrea să ştii că ţin la tine foarte mult, şi să nu crezi, că suferinţa m-a făcut să te uit vreo clipă.

-Lili, dragă, am apucat să spun, şi lacrimile, mi-au înecat vocea. Vin să te văd eu, nu te îngrijora. Alături, Nelu, (cumnatul meu), care o preţuia tare mult, a înţeles ceva şi faţa i s-a umplut de lacrimi. Plângeam toţi trei, striviţi  de tristeţe.

Lili era cea mai delicată prietenă a noastră.

Dintr-o întâmplare neprevăzută, nu am ajuns la ea. După Sărbători, cu voce sfâşiată, soţul, ne-a transmis telefonic, salutările ei de adio.De când ea s-a sfârşit, cu el, nu ne-am mai văzut.

Madi şi Onu.