Arhive pe etichete: familie

P 80, Ditirambi

Aseară, mi-am dorit să văd familia Ponta, invitată de Mihai Gâdea la Sinteza zilei.

El, mama şi soţia.

Să-l observ mai bine. Pentru că, în ciuda aversiunii pentru gafele făcute în cadrul USL, rămâne totuşi, pe lângă Klauss Iohannis, un candidat redutabil.

În viziunea mea, desigur.

I-am privit foarte atent, şi chipul, şi vorbele.

Vorbele.

S-a bâlbâit indescifrabil, la minciuna de ce nu l-a acceptat pe Iohannis ca prim vice- premier, dar a trecut convingător testul de a-şi fi recunoscut zeflemeaua însuşită de la actualul Preşedinte.

Eu dezavuez zeflemeaua, pe care o consider un mod imbecil al cuiva, de a încerca să se „descurce” prin şmecherii.

Trăsătură românească,   patent postcomunist, 1989.

Chipul.

M-a surprins chipul lui.Buzele strânse ostil, ca un fir de aţă, ochii mijiţi, parcă hunici, faţa palidă, şi expresia neutră.

Pregătit în saltul asupra prăzii.

Te schimbă competiţia de prezidenţiabil.

Probabil că se va adapta repede funcţiei, devenind mai versatil decât actualul Preşedinte, cum l-a portretizat, după excluderea sa din nu mai reţin ce găoace a puterii din PSD,

Mircea Geoană.

Mihai Gâdea versatil ca oricare şcolit în abilităţile teologice l-a cruţat de întrebări dificile, cum ar fi :

–poziţia de sluj în faţa lui Baroso,

–coabitarea,

–gazele de şist,

–şi Roşia Montana, elemente reper, în a-l fi plasat în postura caragialescă, de „pe onoarea mea!” , „mon cher!”.

Aş fi vrut să-l mai întrebe, ce valoare politică deosebită, vede în Ioan Rus, care după gafa deliberată cu numărul de locuitori cu drept de vot, privind demiterea lui Traian Băsescu, s-a compromis politic total.

Nu a făcut-o nici teribilistul Mircea Badea, fapt ce mă duce cu gândul la poziţia de sluj în faţa Şefului.

Ce să te mai miri de înscăunarea cu succes a comunismului inoculat de sovietici?

Onu

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de Jurnal, râsu-plânsu.

CUTREMURUL

 Motto: ”Uneori, Divinul, îşi arată măreţia, parcă prea categoric !”  – Madi

Puţini suntem cei care ne recunoaştem fără jenă, slăbiciunile. Eu, am un moment, căruia dacă nu mă închin, îi recunosc totuşi necondiţionat, ascendenţa asupra mea, pentru că m-a făcut de o ruşine, ce n-o pot uita cât oi trăi. Este Cutremurul… mai concret, cel din Martie 1977. M-a umilit atât fizic, cât şi ca părinte. Şi acum, mă înfior, de frică, şi de ruşine. Cei care l-au prins, ştiu…

Era seară… Eu, citeam, în camera mea, o lecţie de engleză. Când am simţit primele mişcări, m-am ridicat să le spun, destul de senin, fetelor, să nu se sperie. Într-un holişor de trecere, mezina, Cristina, îşi organiza un concurs de maşinuţe-jucării, din care avea aproape o colecţie. În trecere, am luat-o în braţe, împrăştiind automat, cu piciorul, maşinuţele aliniate la startul cursei pe care o gândise ea. Carmen, a reuşit să fugă din sufragerie, unde priveau cu soţia, un film, la televizor. Se încolăcise cu mânuţele firave, de piciorul meu, când s-a declanşat …Urgia !

Aruncat de pereţii holului, m-am dezechilibrat; în cădere, desfăcând mâinile, am scăpat-o jos, pe Cristinel; a început să plângă. Pe Carmen, a aruncat-o la capătul holului, care deşi de doar doi metri lungime, părea imens pentru haosul din bezna care se aşternuse. Trântit, bâjbâiam cu mâinile după scâncetele Cristinei, care credeam că în cădere îşi spărsese căpuşorul. Am găsit-o, şi ţinând-o în mâna dreaptă, îi mângâiam cu stânga, faţa, să simt umed cald. Încordat pe această senzaţie, uitasem, de Carmenuş, pe care o aud implorându-mă, cu voce disperată: “Tati, ţine-mă şi pe mine !  Nu mă lăsa,  tati !”

 Mi-a sfâşiat inima de durere şi de ruşine… Am cuprins-o de umeri, şi sfârşit fizic, în poziţia în care mă îngenunchiase Cutremurul, le ţineam strâns în braţe, aşteptând să simt căderea pereţilor, peste noi, să mă interpun, între ei şi fete. Cristinel, scâncea la urechea mea;  nu ştiam dacă sângerează. Carmen se contopise cu braţul meu stâng şi tremura înfricoşător. Nu ştiam, dacă de frică, nu-şi pierduse minţile. Nu puteam, dar nici nu îndrăzneam să mă ridic; să nu li se pară, că le părăsesc.

În sfârşit, Urgia trecuse… La lumina unei lanterne, m-am liniştit că fetele nu păţiseră nimic. Soţia, ne striga disperată, din holul de la intrare. Nu putea ajunge lângă noi, sufrageria, era blocată de modulele de bibliotecă, radioul şi televizorul, aruncate ca nişte cutii de chibrituri, pretutindeni. Gabi, fiica noastră mai mare, era la bunica ei, mama soţiei, căreia-i dusese nişte frigănele proaspete făcute de soţia mea. Viorica, îngrozită de soarta lor, a plecat desculţă, să le caute; a fost însă şocată, când le-a întâlnit la intrarea în blocul nostru. Mama ei fiind oarbă, nu-şi explica apariţia lor în faţa blocului, când între blocurile noastre, totul era în beznă.

P.S. Este ciudată comportarea minţii oamenilor, în momente de groază. De atunci, mult timp, ne-a fost frică să mâncăm frigănele. Iar eu, pe lângă umilinţa de a fi fost trântit, pe jos, şi de a-mi fi scăpat neputincios fetele, am rămas marcat de cutremur, ca de ceva, căruia, nu-i poţi face faţă ; ce te copleşeşte, fără drept de replică. Iar strigătul de ajutor al lui Carmen: “Tati, ţine-mă şi pe mine ! Nu mă lăsa, tati !”, o cicatrice a ruşinii de părinte, care nu cred să se şteargă vreodată …

? Ioan Ionescu

53 comentarii

Din categoria Credinţă, De acasă ..., Madi

”7 ani de lângă mama”

Dacă bine îmi amintesc, vorba spusă la obidă, cum că inainte de 1989, nu era concediu să nu-l petrecem, plecând la munte sau la mare,  nu e chiar aşa. Şi nu mă înşel, când  încă mă cutremur, cum, într-un astfel de concediu, (ratat), am trăit o întâmplare, care mi-a zdruncinat nu numai fiinţa, dar pur şi simplu, pentru o clipă,  mi-a întunecat chiar mintea.

Eram într-un astfel de CO … 

Soţia plecase după cumpărăturile zilei,  iar eu am rămas cu mezina familiei, Cristinel. Imaginaţia unui tată, pentru copilul său, este penibil de săracă,  faţă de ingeniozitatea mamei, de a capta atenţia acestuia,  spre bucuria şi educarea lui iniţială. De fapt, cred că expresia “7 ani de acasă”,  este mai corectă,  mai veridică în forma 7 ani de lângă mama ”.  Şi, poate nu  străin, sau departe de realitate, legea stabileşte că în caz de divorţ, tutela copiilor mici, să revina mamei. Îmi amintesc nostalgic, de serile lungi de iarnă, când mama , pe patul improvizat ca o scenă,  ne îndemna să recităm poezii şi să cântăm cântecele, pe care tot de la ea  le învăţasem, sau să închipuim istorioare, pe baza basmelor copilăriei, citite sau povestite tot de ea. Şi când sub povara grijilor zilei, adormea aplaudându-ne, ne retrăgeam liniştiţi, învelind-o  şi învăluindu-o cu sensibilitatea pe care cu atâta gingăşie sufletească, o descoperise şi modelase, în fiinţele noastre, în formare.

Plictisită, Cristinel, îmi spune: ” tati vrei să mă dai în leagăn ? ”. În spatele blocului, erau improvizate câteva leagăne, pentru distracţia copiilor mai măricei. Bucuros de a scăpa de povara improvizaţiei,  care niciodată nu-mi reuşea, spre a o distra  aşa cum îi reuşea soţiei, am mers la leagăne. Acolo, o fetiţă  din vecini, în mare vervă , se aşeza şi se ridica în picioare, în timpul balansului periculos al acestuia. De pe margine,  mă uitam la fetiţa scheletică,  faţă de Cristinel şi-mi închipuiam, că probabil este subnutrită. Când, până să prind de veste, fetiţei mele i-a venit poftă să o imite, ridicându-se şi ea în picioare. Nici n-am reuşit să clipesc, şi am văzut-o zburând  din leagăn.

Căzută pe spate, şi cu bustul pliat peste picioare, fără un sunet sau mişcare, am crezut, că s-a prăpădit. M-am năpustit peste leagan, care în balansul puternic, mai să mă răstoarne şi pe mine. Strigând-o speriat, m-am aplecat asupra ei, cu un singur gând: dacă trăieşte, după lovitura la cap în cădere, o ridic în picioare, şi dacă va cădea, înseamnă că are şira spinării fracturată, deci totu-i pierdut, iar viaţa mea, nu mai are rost. O duc acasă, şi mă arunc pe geam. În clipa de spaimă,  de nebunie, că mi-am pierdut copilul,  pentru mintea mea rătăcită,  era singura pedeapsă,  pe care o meritam. Dumnezeu, ne-a ajutat iar, şi  gândurile mele negre nu s-au adeverit. Înspăimântat,  nu i-am povestit soţiei. Dar mulţi ani,  m-am temut ca lovitura la cap, să nu fi avut urmări fatale … Dumnezeu,  ne-a ajutat şi de această dată. 

S-a întâmplat , într-un concediu de odihnă, unul de groază cumplită,  dar plin de prezenţa divină !

Ioan Ionescu – 13.09.2009

32 comentarii

Din categoria De acasă ...

Roxana

Madi şi Onu ,

Vă propun, şi vă invită,  la un alt fel de blog: literar, interactiv; să-l îmbogăţim, împreună !

Astfel, la finele fiecărui episod de povestire, vă vom întreba, ce continuare vedeţi ?! … iar coincidenţa părerilor, va fi un prilej de bucurie a reciprocităţii gândurilor/ideilor. Concret, la episodul Roxana, întrebările, ar fi … Cum se va încheia căsnicia ei: printr-o revenire; printr-o dramă; se va complace în aceasta condiţie ? Reflectă viaţa ei, pe a multor femei, care tolerează astfel de comportamente parazitare, masculine ? Cum ar trebui procedat ?

Am vorbit despre universul mirific al ”eternului feminin” …

Sumbră însă, devine aceeaşi diafană făptură, când obsesia pasiunii se manifestă asupra existenţei unui specimen insensibil oricărui demers sufletesc, nobil. Sau poate, în ceea ce voi arăta, este vorba doar de o confirmare a ”iubirii nepătrunse”, care în condiţii normale, s-ar desfăşura la cea mai înaltă vibraţie, echivalentă fericirii.

Persoana în cauză, pe nume Roxana, a făcut o fixaţie pentru soţul său. Individul, penibil de calificat, a profitat de conjunctura iubirii naive a Roxanei, care l-a tolerat în postura de întreţinut, până când şansa îl va ajuta să-şi găsească un loc de muncă pe moftul lui …comod şi bine plătit. Roxana n-a dat atenţie faptului, că în rarele ocazii de angajat, venea acasă târziu de la serviciu, cu miros de alcool bine impregnat în haine şi în respiraţie. Până într-o zi, când o citaţie de la tribunal, i-a deschis ochii asupra faptului că el, nu numai că nu-şi va aduce obolul cuvenit în bugetul familiei, care crescuse cu încă un suflet, dar va trebui să şi plătească fraudele din gestiunea prăduită a patronului care-l angajase din milă, la insistenţele Roxanei.

S-a confirmat vorba că ”dragostea iartă” , şi Roxana a achitat paguba, salvându-şi odrasla de la perspectiva unei perioade de reflecţie forţată asupra răului care o bântuia. Sau, poate spre a nu-şi ştirbi prestigiul statutului social. Merită spus, spre elogiul feminităţii Roxanei, că nimeni, în afară de familie – a lui şi a ei – nu a scos o vorbă, despre drama care se consuma în sufletul ei. Şi poate că din această mândrie, prost înţeleasă, şi-a extras impresia aberantă Bos (să-i spunem Bos, de la Bos Primigenius) că îşi poate continua existenţa parazitară pe salariul, şi aşa modest de profesoară de liceu al Roxanei.

Necazul ei, în perpetuarea indiferenţei lui Bos, provenea şi din motivul că Roxana crescuse fără tată; nu din vina ei, copiii nu au nici un aport la rătăcirea părintelui sau părinţilor care se despart, lăsându-şi micuţii pe drumurile indiferenţei sufletesti; pentru că, suferinţa sufletească este impalpabilă; se resimte, la ani mulţi după, sub forma unor ciudăţenii care nu-şi găsesc explicaţia; sufletul, acest misterios nivel al existenţei, nefiind încă descifrat cum se cuvine. Cunoaşterea umană a atins culmi nebănuite cândva, dar ca în proverbul că ”cizmarul nu-şi dă seama că are încălţămintea nereparată” omul nu realizează că psiho-mental încă nu se cunoaşte pe sine. În acest moment al reflecţiei, percep senzaţia că ”sublimul etern feminin” constituie de fapt un nivel superior pe care indiferenţa noastră într-ale cunoaşterii sufletului nu a ştiut să o aprecieze tocmai în diferendele familiale, catalogate superficial în sintagma ”nepotrivire de caracter”.

L-am cunoscut, prin ciudăţeniile vieţii pe tatăl Roxanei. Nu mi-a părut un superficial şi nici un infatuat din categoria celor care minimalizează valoarea şi importanţa socio-umana a femeii. Ba, gândindu-mă mai atent, înclin să cred că este un bărbat delicat, fără nimic peiorativ în aprecierea statutului spiritual feminin. Poate că şi din faptul că la capitolul noţiunilor ”minte, emoţii, suflet” era destul de confuz, în ciuda eforturilor sale de a le discerne. Îmi amintesc chiar, că prin natura profesiunii noastre, am avut ocazia unor îndelungi confesiuni …mai ales din partea lui, eu fiind o fire introvertită, chiar rigidă în descătuşarea mărturisirilor.

Dar, viaţa, este atât de complexă ! Pare-se că Bos era greu de cap, si destul de inert, fata de bunăvoinţa Roxanei. Situaţia cu delapidarea altei gestiuni s-a repetat, crescând şi valoarea despăgubirilor. Roxana a căzut pe gânduri, a început să se teamă că individul să nu le vândă locuinţa; ea şi fetiţa ar fi fost în situaţia de a rămâne fără casă. Timpul a trecut, fata a crescut, a absolvit o facultate. Se impunea acut problema protejării locuinţei de inconştienţa individului căzut periculos în patima băuturii şi a galantoniei …începuse să ia bani din casă şi să-i cheltuie cu femei din categoria lui. Situaţia părea fără ieşire, când Providenţa le-a oferit – Roxanei şi fetiţei – o şansă nesperată: a sosit o nouă citaţie pentru Bos …împrumutase nişte bani, cărora le sosise scadenţa, el nefiind solvabil. Se punea problema arestării şi după proces, în caz de neachitare …a puşcăriei.

Roxana a devenit inflexibilă; i-a spus scurt: ”renunţi la locuinţă sau faci puşcărie !”, altfel, nu te mai ajut. Prins la strâmtoare, individul a dat înapoi. Cu acordul lui, în calitate de coproprietar, apartamentul lor, a fost trecut în proprietatea fiicei lor, nemaifiind astfel expus înstrăinării, fara acordul ecesteia ! Roxana s-a îndatorat la Bancă, şi pentru apartamentul fetiţei, şi în iluzia că lui Bos ii va veni mintea cea de pe urmă. În zadar, escapadele s-au reluat, jignirile au crescut; la fel, şantajul ameninţării cu divorţul, dacă i se mai reproşează păcatele extraconjugale.

Când Roxana încearcă un moment de tandreţe, o respinge grosolan. Altfel spus, cinismul a atins cote sadice. Iar Roxana preferă să aştepte, poate el îi va înţelege dragostea si spiritul de sacrificiu. În acest moment, intervine o nouă ciudăţenie sub forma: mai bine să-l ştiu mort, decât în braţele alteia, aşa că o las mai moale cu reproşurile. Cum s-ar zice, destul de absurd însă, ”rău cu rău, dar mai rău fără el”. Măcinată de orgoliul exacerbat în încercarea de a-şi salva căsnicia, sănătatea Roxanei a început să cedeze: a scăzut în greutate, nervii nu mai suportă să audă vreun sfat pentru rezolvarea dilemei în care se zbate; în asemenea momente, reacţia ei este dură, până la întreruperea discuţiei sau chiar a relaţiei respective. Unei cunoştinţe, care i-a vorbit despre divorţul cuiva, i-a replicat sec …ce tâmpenie !

 Cineva s-a gândit la un artificiu: să aranjeze apropierea de ea, a unui bărbat, poate fixaţia va slăbi într-atât încât să renunţe la idea absurdă de a insista ca el sa-i aparţină. Încercarea nu a reuşit. Roxana şi-a pierdut atât de mult încrederea în sine, în feminitatea ei, încât nu admite că ar putea fi subiect de atracţie fizică pentru vreun bărbat; cu alte cuvinte: ”ori cu el, ori cu nimeni !”; ”cum să-l abandonez în braţele altora, după ce m-a parazitat cel puţin 25 de ani ?”. Şi decizia …  ”îl păstrez cu orice preţ !”

Rezultatul: Sănătatea lasă tot mai mult de dorit, căderea nervoasă se accelerează, din fata frumoasă care era cândva, Roxana devine o amintire. Şi nimeni nu o poate ajuta fără dorinţa ei …

19 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

Viorica

Azi sunt Floriile, Ziua Frumoaselor cu nume de Flori, şi Ziua Soţiei mele,Viorica.  În prinosul care I se cuvine, postez articolul ce-i poartă numele, retrăire a momentelor fericite, care ne-au unit destinele … 

Lucram la un Institut de Proiectări. Traseul înapoierii de la serviciu, era cu tramvaiul, pe Calea Dudeşti, în toată întinderea ei. Îmi plăcea, aveam o adevărată slăbiciune, să stau agăţat de suporturile individuale din tavanul vagonului şi să trag cu coada ochiului, discret, cu nesaţ, la genunchii femeilor aşezate pe scaun. Nu bănuiam, că din acest obicei necontrolabil, mi se va trage căsătoria cu … Viorica. Uneori, ofeream singur locul unei doamne, sau domnişoare, ale căror coapse, sculptural rotunde, îmi promiteau un spectacol deosebit.

Aşa se face, că într-o zi, privirea mi s-a oprit pe un peisaj, pe care nu l-am crezut real. La marginea unei poale de rochii grena, prezenţa unor genunchi atingând parcă rotunjimile perfecte, la care aspira Brâncuşi în lucrările sale. Nu-mi venea să cred, dar nici să mă holbez, fără jenă.  Aşa  că, m-am uitat la ceas, să mă orientez pentru ziua următoare, să  nimeresc în acelaşi tramvai purtător de iluzii brâncuşiene. După câteva ratări, întâmplarea m-a îndrumat spre tramvaiul insistent purtat în gândurile mele. Şi, încă odată, dar la ultima,  n-am rezistat, să n-o urmez, şi să n-o salut cu un neîndemânatec ”Bună ziua, tovarăşa !” , spre a-mi exprima destul de stângaci, admiraţia.

Civilizată,  blândă, parcă înţelegându-mi infantilismul, a acceptat fără reacţie apropierea mea verbală. Întâmplător, eram vecini, la două blocuri distanţă, pe acelaşi traseu. Am încercat, în scara blocului, să mai prelungesc discuţia, care-mi părea de neînchipuit. S-a scuzat însă, cu aceeaşi delicateţe, că trebuie să plece la fetiţa ei care era îngrijită de bunici. Am hotărît să ne aşteptăm în fiecare zi, la ultima staţie de tramvai. În răstimpul petrecut până la locuinţa ei, am aflat că lucrează tot într-un institut de proiectări, că ambii suntem necăsătoriţi, prin divorţ, şi că avem câte o fetiţă, a mea, locuind cu mama ei, în Galaţi. Relaţia noastră a continuat, în acelaşi mod idilic … ne întâlneam când nu eram plecaţi în delegaţii, povesteam de-ale vieţii, lângă blocul ei, şi cu un sărut scurt, aproape neobservat, ne vedeam separat, de serile fiecăruia.

Pe traseul spre casă,  treceam pe lângă o grădină restaurant care se numea “La Scăricica”, iar într-o seară, am îndrăznit şi am invitat-o să cinăm împreună. A acceptat cu aceeaşi modestie elegantă. După câteva ore petrecute în local, am înţeles că am în faţă, o persoană cu totul deosebită, faţă de ce cunoşteam sau cunoscusem. De altfel, se manifesta o reciprocitate în gusturi şi păreri, pe care nu îndrăzneam s-o consider reală.

Eram efectiv într-o stare sufletească specială. În drum spre blocul ei, treceam pe lângă blocul în care locuiam eu. Nu mai ştiu cum, în dreptul acestuia am cuprins-o afectuos de umeri, şi am invitat-o să intrăm puţin la mine, să mai tăifăsuim. Fără să-mi refuze invitaţia, cu aceeaşi eleganţă firească, s-a lăsat condusă în apartamentul meu. De la etajul zece, unde locuiam, am privit pentru prima oară, panorama cartierului nostru, şi mi-a arătat fereastra apartamentului unde locuia cu fetiţa, împreună cu părinţii şi o bunică. Răstimpul petrecut, în evocări de viaţă, ne-a apropiat atât de mult, încât, aşezându-ne pe marginea patului, îmbrăţişarea spontană de simpatie, s-a transformat într-o descătuşare de dorinţe omeneşti acumulate discret, chiar din prima zi a întâlnirii noastre. Ne-am despărţit tărziu, în noapte, când am condus-o acasă, spre liniştea părinţilor şi a fetiţei, de câţiva anişori. Din acea seară,  am devenit, aproape o familie. De a doua zi, i-am cunoscut părinţii, fetiţa şi bunica. Uneori, într-o reciprocitate afectivă, nu rezistam  să nu fim  şi nopţile împreună. Într-una din aceste seri, îmi amintesc, cum bunica, m-a luat scurt, la rost:  ”ei, pe când căsătoria, că n-o s-o lungiţi aşa toată viaţa ?”.  Toate la timpul lor bunico … îi răspundeam noi amuzaţi. Iar noi, simţeam legătura  noastră sufletească atât de trainică, încât nu ne venea să întrerupem starea de vis,  în care  dăinuiam.

Ne simţeam minunat împreună … Noţiunea prietenie bărbat – femeie, căpătase un conţinut nou. Totul se desfăşura,  parcă pe altă lume. Spre nenorocul nostru însă, în noiembrie 1967, la aproape un an şi jumătate de la cunoaşterea noastră, Viorica se epuizase nervos din cauza stresului de la serviciu, manifestările erau din cele mai rele … anorexie şi insomnie totală. Fără hrana şi somnul necesare, se instalase o anemie ciudată, manifestată printr-o lipsă gravă de putere. Ea, pentru care efortul fizic nu era o problemă, nu reuşea nici să stea în şezut, în pat şi abia ajungea la toaletă,  sprijinindu-se de pereţi. Medicina era neputincioasă în stabilirea vreunui diagnostic şi, în consecinţă, a unui tratament adecvat. Ca o mostră de incapacitate profesională medicală, îmi amintesc de o presupusă isterie, cuvânt la care toţi medicii solicitaţi pentru consultare la domiciliu, întrucât epuizarea fizică era extremă , doar că nu şi-au făcut cruce, privind aberaţia scrisă de cel de la circumscripţia medicală de domiciliu.

Cu toate acestea, necugetarea tinereţii, şi-a spus cuvântul şi într-una din nopţile de insomnie, prin luna februarie 1968, Viorica, a rămas însărcinată. A fost poate un semnal de înţelepciune naturală a viului. Ca o încleştare a vieţii pentru susţinerea începutului de viaţă înfiripată în corpul suferind, resursele acestuia s-au mobilizat, şi încet, încet,  starea sănătăţii Vioricăi, şi-a revenit la normal. În iulie 1968,  ne-am căsătorit, iar la 28 septembrie … s-a născut Carmenuş.

În această istorisire, îşi mai au însă locul câteva episoade pilduitoare, de viaţă, în care nu sunt de neglijat, înţelepciunea şi  forţa de caracter , de care trebuie să dea dovadă  în reciprocitate, cei care vor să-şi unească destinele, pe calea vieţii. Voi relata, pentru început, pe cel care mi-a deschis ochii asupra Vioricăi,  a fi o personalitate deosebită. S-a petrecut în seara când am fost la  grădina restaurantului ”La Scăricica”. Eu, de fel, sunt o fire posesivă, manifestată prin crize accentuat – absurde de gelozie. La această susceptibilitate, pare normală evitarea creării pretextelor pentru declanşarea unor astfel de simptome. În plan fizic, este ceva similar precauţiei faţă de factorii alergeni. Eviţi factorii, sau alimentele pe care-i ştii declanşatori de reacţii alergice. Viorica, nu-mi cunoştea această sensibilitate – hibă. Nici nu-mi trecuse prin cap să-i vorbesc despre ea. Ei bine, în cele câteva ore cât am stat la restaurant, privirea ei, nu s-a desprins o clipă de masa noastră. Faptul, mi-a impus, ca o autentificare a garanţiei liniştii mele sufleteşti, în această direcţie. Şi aşa avea să fi fost,  într-o  convieţuire de peste 40 şi ceva de ani, până în prezent.

Este poate nesemnificativă,  relatarea mea, dar  în contextul hibelor caracterului meu, a fost nu doar definitorie, ci şi decisivă. Un alt element caracteristic de compatibilitate cu Viorica, a fost şi renunţarea ei la fumat. Eu n-am fumat niciodată; când ne-am cunoscut, ea fuma, dar aflând că nu sunt fumător, a renunţat şi ea la fumat. A început cu înjumătăţirea ţigării de seară, iar când o termina, mă anunţa prin aprinderea luminii din dormitor; era şi semnalul de noapte bună, gesturi copilăreşti, dar pline de … poezia prieteniei tandre …

8 comentarii

Din categoria De acasă ..., Univers feminin