Arhive pe etichete: femeia

BIBLIOTECARA

Motto:  ”Dacă înlături iubirea şi gingăşia dispare tot farmecul vieţii”  – Cicero

Plăcerea lecturii, deseori, nu se rezumă doar la a citi, ci şi la a povesti ce-ai citit, ce cărţi şi locuri noi de lectură ai descoperit, cum se prezintă, şi câte altele. Aşa, bunăoară, un prieten, îmi povesteşte, că fiind cam zgârcit, nu-i place să cumpere cărţi, şi merge la biblioteca de cartier de unde le împrumută. Deşi, spune el, prezintă inconvenientul că trebuie să-ţi programezi un anumit timp de lectură zilnic, de care uneori nu dispui, aşa că farmecul lecturii este ştirbit de graba cu care eşti nevoit să termini cărţile împrumutate.

Dar, pe lângă acest inconvenient, mai prezintă însă un aspect, pe care mulţi nu ştiu să-l valorifice: emoţia estetică declanşată de  prezenţa unei Bibliotecare plăcute, care reuşeşte să stimuleze setea de lectură, prin amabilitatea ei, prin capacitatea de comunicare şi prin interesul pe care-l dezvoltă asupra cărţilor fiecărui abonat al bibliotecii. Este, pur şi simplu, o infuzie de bucurie,  ce are loc în timpul schimbului de impresii asupra cărţilor ce-i  trec prin mână.

 Aşa, am trăit o întâmplare, foarte interesantă …

– Bine, care-i întâmplarea, îl intreb eu, grăbit să ascult, o poveste, care mi s-a părut că mă va scoate plăcut din frământarea curiozităţii mele. 

– Nu mă zori, lasă-mi savoarea retrăirii clipelor despre care-ţi voi vorbi.

– Înţeleg bine, este vorba despre ceva care te tulbură încă după mulţi ani ?

– Poate  glumeşti, sper, dar te asigur, este vorba despre ceva la fel de frumos, ca însăşi sinceritatea, în toată splendoarea ei. Oricum, şi acum, după  mulţi ani, retrăirea momentului, reînviată în subconştientul meu, îmi îmbujorează obrajii; simt nenumarate înţepături, care-mi înfioară toată fiinţa.

 Astfel, mi-a povestit cea mai ciudată păţanie personală intimă, din care transpare misterul fragilităţii eternului feminin sau poate, a tăriei sale. Şi, ca să nu te mai ţin pe jar, lucrurile s-au petrecut aşa …

Ca de obicei, m-am dus la bibliotecă, să cer nişte cărţi, despre care auzisem de la colegi, că nu trebuie ratate. După restituirea cărţilor împrumutate, şi schimbul de impresii cuvenit, solicit cărţile pentru care venisem.

Fiind oarecum de-al locului, obişnuiam să mi le aleg singur din rafturile doldora de cărţi. Faptul în sine, făcea parte din ritualul vizitei la biblioteca respectivă. Trebuie să-ţi spun, că era  vorba de un spaţiu destul de redus, din două camere, cu câte trei rânduri de rafturi lungi de circa trei metri fiecare, la o distanţă  de până la un metru, unele de altele. Cărţile, tot mai numeroase, în timp, erau îndesate unele în altele şi chiar suprapuse, aşa încât nu era uşoară găsirea sau scoaterea celor alese pentru împrumutul acasă.

Întreb în care din rafturi să le caut, intru în spaţiul numit şi încep să mă uit după titlurile dorite. Fără nici un spor însă. Lumina palidă a becului din tavanul încăperii, nu-mi asigură vizibilitatea necesară citirii titlurilor. Depăşit şi jenat de propria-mi nereuşită, am rugat-o pe bibliotecară să mă ajute. Îndatoritoare, şi plină de zel, s-a dus direct spre cartea dorită. În graba răspunsului rugăminţii mele, probabil considerându-mă una  cu rafturile familiare ei, nu a apreciat bine spaţiul de trecere  pe care prezenţa mea il micşorase, aşa că,  întinzându-se după carte, m-a dezechilibrat vizibil …

Nu stiu ce mi-a venit, dar în timp ce-şi prezenta scuze pentru incident, i-am cuprins faţa în mâini şi am sărutat-o cu toată neîndemânarea momentului. Surprinsă parcă de neprevăzut, mi-a raspuns la fel de neaşteptat, dupa care, cărţile au fost martori înmărmuriţi şi discreţi ai unor scene fierbinţi cum poate doar în paginile lor se găseau.

Învolburarea a fost de-a dreptul inconştientă; nu ne-am pus o clipă problema că uşa era descuiată şi puteam fi surprinşi de vreun cititor întârziat. A fost începutul unor momente periodice, spasmodice şi tăcute, după care, eram alte fiinţe. Totul a durat ani şi ani, până când biblioteca şi-a încetat existenţa, prin demolarea clădirii în care era găzduită.

Aş mai spune, că misterul eternului feminin mi s-a revelat după câteva întalniri, când n-a mai rezistat: ”ştii, mi-a plăcut tare mult de tine şi de felul tău de a fi; te doream, dar nu îndrăzneam să-ţi spun; mă temeam să nu gândeşti necuviincios despre mine”. ” Oricum, dacă mi-ai fi spus că mă placi, te-aş fi respins înciudată şi dezamăgită”. ” Gestul tău hotărât, cu adevărat bărbătesc”, i- aş zice, mi-a spulberat orice ezitare; şi mă simt împlinită !”

 – Îţi imaginezi, ce copleşit am fost eu ? Se pot oare uita asemenea momente ? Orgolii fericit împlinite, am gândit eu, impresionat de cele auzite, fără să spun ceva, spre a nu tulbura farmecul clipei …

? Onu Ionescu

35 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

Misoginism …

Moto: ” În sfârşit, egalitatea femeii cu bărbatul, a statuat-o tot o femeie, prin noua Lege a Pensiilor; dar se consideră că doar prin fraudă, a fost posibil ! ” –  Anonim Apolitic

 Cu ocazia unui articol de blog, am abordat o temă feministă. Se făceau aprecieri superflue în acest sens. În reacţie, în glumă, am spus: eu sunt cam revoltăreţ din fire, şi mă miră uşurinţa cu care judecaţi nenorocirea femeii, de a fi dat peste o bestie; eu cred, că “ghinionul masculin”, în soarta femeii, provine din buna ei credinţă, în speranţa de mai bine, din umanismul ei; este expresia cinismului divin; să fie oare, mă întreb naiv, urmarea mitului păcatului originar ? Ieri, vorbeam despre un zâmbet trist, care mi s-a părut, de-a dreptul atrăgător. Acum, cred că îl înfrumuseţa speranţa de mai bine !

Oare ce amar, îi declanşase această năzuinţă ? Iar zâmbetul amintit, era al unei trecătoare, nici frumoasă, nici urâtă, dar cu o expresie aparte a feţei, la care întrebându-mă dacă este frumoasă sau nu, mi-am spus, că poate era transfigurarea unei stări sufleteşti către care năzuia. Ceva frumos, oricum !  

Întrebat asupra expresiei “cinismul divin”, am precizat, că este o licenţă; în sensul dezacordului faţă de o stare fals cutumiară, de lucruri; am alte convingeri despre apariţia omului; înclin către varianta biochimică;  şi, fără a fi feminist, cred ca femeia este superioară barbatului, cu toate ifosele lui. Mai mult, apreciez că doar această superioritate, îi conferă capacitatea de a-l suporta; dar mai bine, n-ar avea-o. Nu sunt solidar cu bărbatul, în  închipuirea lui, şi recunosc afirmaţia, ca o stare implicită. Întrucât aserţiunea mea, a stârnit zâmbete de provenienţă misogină, iar câteva co-bloggeriţe, au reacţionat asupra respectivilor, în semn de detaşare şi de consolidare a aprecierii mele, am continuat jenat: “ca întotdeauna, când abordez tema, îmi regret clipa de nestăpânire”.

Îmi amintesc, de un prea convins misogin, care, voia să mă lămurească de inferioritatea femeii. L-am suportat cu greu, fiindu-mi peste mână să-i spun, că pe el, tot o femeie îl omenise; n-am rezistat şi i-am strigat: bine măi, dar despre mama, soţia şi fiicele tale, tot aşa gândesti ? “Absolut”,  mi-a răspuns avortonul !

Cunosc un alt caz, când nepricopsitul, îşi bătea săptămânal soţia, ca ea să ştie că el este şeful familiei. Am citit cândva o nuvelă, Indiana Passuk, în care într-un periplu polar, el, masculul feroce, îi reproşa ei, lipsa de rezistenţă. Într-un final, ea, extenuată,  s-a prăpădit. Ca râzătorul, să-i găsească la sân porţia ei de alimente, mâncată pe jumătate. Femeia, se sacrificase pe sine, să-i rămână lui, să supravieţuiască restului de drum. Rânjetul, i-a dispărut; avea dovada bicisniciei lui.

Nu insist, să nu frizez ridicolul. Nu mai continui şi dintr-o structură specială, care nu acceptă să nu fie înţeleasă, cu toată ponderea evidenţei, în această temă. Ca să schimb atmosfera penibilă, am întrebat pe o colegă de conversaţie  pe blog,  dacă sfatul dat, pentru a o ajuta, să se lase de fumat, a avut efect. Mi-a răspuns:  “Onule – păi,  îşi cam face efectul obligeana. Am început să zâmbesc mult mai des şi vorbesc din ce în ce mai…ortodox, să zicem. Mulţi m-au întrebat dacă mă ..sedez…; cu ţigările, le-am însfertuit…deci, e de bine… şi chiar îţi mulţumesc!” Cam târziu, am gândit,dar am trecut peste. La un răspuns, pe temă, al unei colege, şi care mi s-a părut, cam trist, am continuat: Colega, răspunsul tău, este încărcat de o tristeţe,  pe care nu mi-am dorit să o declanşez.

N-am să înţeleg însă, contextul cu eprubeta (ea, colega aprecia că mai bine o eprubetă, pentru împlinirea rolului femeii, decât un soţ infatuat în grandomania suficienţei); cândva, simţeam o milă sfâşietoare, faţă de necăjiţii sorţii, dar după un timp, am înţeles că sunt neputincios, ca şi împotriva cinismului unora, la fel de schilozi la minte şi la suflet (care-o fi diferenţa?). Sincer, mă simt depăşit; totul devine ipotetic, absurd.

N-am înţeles, şi n-am să înţeleg, de ce trebuie să fiu mai deştept decât soţia, decât vecina şi decât co-bloggeriţa, când fiecare spirit, îşi are TAO lui, care nu se întretaie decât în conjunctura unei competiţii profesionalmente justificate. Ba, eu consider, că veleitarismul este o criză manifestă a complexului de inferioritate, indus de o mentalitate generată de aceeaşi maladie: egotismul morbid, produs al educaţiei fără nici un discernământ, în care am fost crescuţi.

Pe această linie,  am deseori discuţii foarte interesante cu Wanda, nepoţica  mea, căreia-i dau un singur sfat: să nu te intereseze să fii mai deşteaptă decât alţii; tu să stii, ce trebuie să ştii ! Sau, dacă poţi mai mult, cu atât mai bine !

PS: Articolul, a fost scris, ca o reacţie la o asemenea manifestare, pe un blog, a cărui existenţă, a încetat. L-am lăsat, ca pe oricare ciornă, în convingerea că totul în univers, îşi are rândul şi locul său. S-a confirmat intenţia, acum câteva zile: când reputatul sebeşan, sau alba iulian Teo Negură a scris postul ” Trăiesc,  deci înjur ” (probabil prin parafrazarea aforismului latin “Cogito, ergo sum”). Nu despre acest post, scris reuşit, ca întotdeauna de inspiratul său autor, doresc să vorbesc, (autoironia ultrarafinată,îl scoate în afara oricărei incriminări), ci despre o concluzie personală, faţă de preocuparea mea feministă.

Anume, la poziţia “Like it”, s-au pronunţat ca atare, la momentul lecturii, opt persoane, din care, cinci femei (62,5 la sută). Nu mai spun despre comentarii, în care, stimatele Doamne, erau parcă uşor înviorate, de subiect. În convingerea mea, orice grosolănie, spusă fie şi delicat, din “vârful buzelor”,(precizez ferm: nu e vorba de postul amintit) este o dovadă de noncivilitate, care din păcate, ne caracterizează. În acest sens, nu mi s-a părut firească erudiţia Doamnelor, în domeniu. Să fie o nevoie spirituală românească ? Să ne fălim cu mojicia ?  În comentariul facut la Teo, vorbeam despre un amic, estonian, de la care, în peste doi ani, nu am auzit o singură înjurătură. O exista o altă formă de civilizaţie ? O anomalie educaţională ?   

? Ioan Ionescu

54 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

ADELA

Motto:”Sunt unele lucruri pe care o femeie le pătrunde totdeauna cu mai multă agerime decât o sută de ochi de bărbaţi.” – Lessing

 În semiobscuritatea după amiezii de iarnă, n-a văzut-o bine. A remarcat doar silueta înaltă, cu forme pline, rotunjite de vizorul prin care a zărit-o în timp ce se grăbea să intre în apartament. Cu gândul la cele văzute, regreta puţinul remarcat. Trebuie să aibă un chip drăguţ, îşi zice; care să completeze mlădierile molcome ale îmbierilor de vino-ncoa. Şi un zâmbet luminos, plin de căldura unor nebănuite promisiuni.

Această prezentare necesită JavaScript.

De când i-a văzut umbra, nu mai are linişte. Se plimbă agitat şi nesigur prin cameră, fără un gând clar. Brusc, îşi face curaj, se priveşte în oglindă încrezător, zâmbind şi spunându-şi ca într-un strigăt de victorie: ”Îmi place de mine,  necondiţionat!”. Căpătase acest obicei din ziua când speriat de un eşec, a citit undeva formula respectivă, ca un sfat sigur împotriva stresului specific momentelor de ezitare. O ultimă privire în oglindă îl asigură că este pregătit pentru emoţia confruntării cu Umbra

S-a autoinvitat la vecină, pentru a-şi limpezi mintea de obsesia curiozităţii care-l cuprinsese. Impactul primei impresii, a fost cel puţin neaşteptat. Un chip sobru, interiorizat, indicând fără dubiu, o fiinţă cu preocupări departe de cochetăria emoţiilor ocazionale.  Bărbia are o gropiţă discretă, delicată,  poate ca şi forţa sufletească pe care o degajă. Lipsa oricărui zâmbet, cu toată politeţea binevoitoare de pe faţă, ce exprimă degajarea celui sigur de sine, îl derutează şi necăjeşte. Nu asta era promisiunea iluziei ale cărei plăsmuiri l-au propulsat către acest moment. Nici cafeaua cu care l-a servit, un gest concret de bunăvoinţă şi o invitaţie la a se simţi bine venit nu i-a şters senzaţia de nedumerire incomodă pe care a perceput-o. A remarcat însă simplitatea naturală a gesturilor provenind probabil dintr-o conştiinţă de sine, specifică unor caractere puternice şi rare.

Este derutat de impactul contrastului dintre impresia vizitei şi impresia  apariţiei meteorice a Umbrei. Desi viaţa îl formase  în spiritul ferm al convingerii că “eternul feminin” este inseparabil de o superioritate, pe care doar naturaleţea o afirmă şi o consacră,  nu se aşteptase la o confirmare atât de categorică. Sub efectul şocului a uitat să guste din cafea; la plecare s-a scuzat cu un zâmbet  jenat. Ea i-a răspuns tot cu un zâmbet …amuzat însă. Faptul îl derută. 

Ce-o fi aşa de amuzant ? Să fi simţit că-i, place ?  Doar a fost destul de sobru !  Nu crezuse până atunci, că oamenii pot comunica  emoţional, prin vibraţii ale sufletului, fără să-şi dea seama. Auzise, ca şi despre “dragostea la prima vedere”, dar nu le dăduse importanţă. Gândirea lui, restrânsă  doar la aspectele corporale ale  vieţii,  nu realiza necuprinsul existenţei  în universalitatea sa. Sceptic, îşi spune că Umbra nu-i pătrunsese sufletul. Însă, intuiţia, prudentă, îl avertizează: ”Nu fi atât de sigur. Poate fi  începutul!”.

Stânjenit, cuprinde cercetător cu privirea chipul  înseninat de zâmbetul neaşteptat. Alunecă pe deasupra gropiţei din bărbie şi poposeşte pe rotunjimile atrăgătoare ale coapselor pe care indiscreţia materialului pijamalei,  le evidenţiază. Uitând de gândul care-l speriase, şi de o nouă autotrădare vibraţională, îşi spune: ”asemenea coapse, nu se pot termina decât cu genunchi demni de armonia locului ce-i aparţin:  plini, rotunzi şi calzi”. Apoi: ”Mai ştii,  poate că este chiar un început ?”

Brusc, o emoţie inefabilă, îi inundă trupul,  încât nici nu observă, când părăseşte încăperea, fără să salute …

? Ioan Ionescu

40 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

Copiii, învaţă şi de la taţi !

Moto: ”Orice bărbat poate deveni părinte. Dar e nevoie de dragoste pentru a deveni Tata” – Pam Brown

Vorbeam de cei ”7 ani de lângă mama”. În realitate însă, are şi tatăl influenţa lui specifică, în degustarea plăcerilor efemere ale vieţii. Discutând pe această temă, Geta, sora mea, îmi povesteşte următoarea istorioară: într-o vară, nepoţii mei după sora Marcela, fetiţă şi băiat, aflaţi la bunici, părinţii mei, sunt admiraţi de vecinii veniţi în vizită şi iscodiţi, cu întrebările de rutină: dacă ştiu poezii şi să cânte ceva. Nepoata, mai vioaie, răspunde cu un da apăsat, că ştie şi să cânte, şi începe, cu voce subţire, să îngâne o melodie, mai mult vorbită, cu cuvintele … 

“Iubesc femeia, de farmec plină …”

“Femei, Femei,
E plină lumea de femei nebune;
De ce v-aţi mai născut pe lume ?
Femei, Femei!”

În aplauzele ipocrit-entuziaste ale vecinilor, iar când, mama mea nu ştia ce să mai zică, nepotul prinde si el curaj: ştiu şi eu un cântec, de la mama şi tata; şi, fără nici o invitaţie, începe:

“Cioc, cioc, cioc, la poarta morii,
Cine bate prăguşorii,

Cocoşelul de Gheorghiţă,
Umblă după puiculiţă.”

Aceleaşi aplauze prefăcut entuziaste îl întrerup, spre fericirea lui,  care  nu mai ştia continuarea. Iar continuarea este:

“Cocoşele, cocoşelule,
Asear-ai venit târziu acasă,
Şi-ai uitat…, de Puica ta frumoasă.
Cocoşele, cocoşelule,
Puicii-i arde inimioara,
Tu colinzi în toată seara,
Cocoşele, cocoşelule !
Spune-mi Bade, vii nu vii ?
Mâine, vei îmbătrâni,
Puica nu te-a mai iubi !
Cocoşele, cocoşelule,
Colo-n vale.., la fântână,
Două fete spaală lână,
Una spală,  alta-ndrugă,
Şi-oi  face lui Neica glugă.
Şi iar refrenul:
Cocoşele, cocoşelule…,”

Povestindu-i întâmplarea, Marcela, izbucnind într-un hohot nestăvilit de râs, a găsit explicaţia… Soţul său, Costel, un om de-o probitate aleasă, seara, după servici, invita 2-3 prieteni, şi era fericit să asculte, la un pahar de vin, melodii cântate de sora mea, a cărei voce, necultivată, a ratat poate o carieră muzicală. În acest timp, copii, câte unul pe piciorul tatălui, aveau mica lor clipă de emoţie, ce s-a imprimat, spre deliciul musafirilor părinţilor mei. Din păcate, un diabet contractat pe fond de stres, l-a luat  timpuriu, dintre noi, pe Costel, lipsindu-ne de bucuria dragostei lui de viaţă. Au rămas melodiile, îngânate nostalgic, într-o retrăire spontană a minunatelor clipe petrecute împreună.

Preluată de la Marcela, melodia “Cocoşele, cocoşelule”, a devenit însoţitoare permanentă, în localul meu de taină , unde un cântăreţ modest, discret acordat de vioară, îmi înduioşa cina, pentru o porţie de mâncare.  Considerat de salariaţii localului, un fel de cerşetor, prezenţa mea în local, îi conferea un statut de demnitate; era prietenul domnului Director. Mâncau împreună. 

 PS: Apropo, de demnitatea omului sărman ! La plecarea  din localitate, în timp ce-mi luam la revedere,  Trubadurul meu, vizibil marcat, s-a aplecat, încercând să-mi sărute mâna. Stânjenit, mi-am retras-o, şi l-am îmbrăţişat. N-am să uit scena, care a urmat. Cuprinzându-mă în braţe, într-un hohot de plâns, aproape mi-a strigat: “ce mă fac eu.., fără  Prietenul meu ?” “ Prietenul meu !” 

Un adevărat titlu de nobleţe sufletească, de care am fost tare mândru …  

? Ioan Ionescu

33 comentarii

Din categoria De acasă ..., Univers feminin

PAT CALD

Motto: : „Trei lucruri nu lasă pe om în pace:  vinul,  femeia şi banul” – proverb englez

De puterea cotropitoare a banului, asupra sufletului omului, îţi dai seama doar când îl vezi în reacţiile directe cu acesta … 

Astfel, îmi amintesc de chipul desfigurat de disperare, al unei mame, cum îşi pipăia copilul peste haine, în căutarea unei bancnote de 100 lei (vechi), dată acestuia,  pentru cumpărături. Copilul, care rătăcise banii prin buzunare, s-a întors fără cumpărături, spre panica nepricopsitei. În sfârşit, banii au fost găsiţi: bietul copil, la îndemnul femeii, îi mototolise, într-un fund de buzunar, şi îi uitase. Reacţia mamei, m-a impresionat, din nou: fericită poate, că s-au găsit banii, dar nu, din căinţa, şi-a îmbrăţişat copilul, şi aproape hohotind, îl ruga s-o ierte. Abia atunci, am realizat, că poate gândise şi rău, despre el, în timp ce înnebunită, îl scotocea peste tot, cu un aer de bolnav de Parkinson. Iar acum, poate, îşi realiza necugetarea maternă !

 Dar, am asistat la un caz mult mai grav de subjugare a sufletului, de către bani ! Controlam activitatea de teren, a unor agenţi hidro, din incintele (terenurile) îndiguite ale Luncii Dunării. Muncă de alergătură, zi şi noapte, slab plătită în raport cu eforturile depuse şi mai ales cu vechimea; îi mai ajuta însă faptul că localnici fiind, se mai acopereau cu veniturile din gospodăria personală, de care se ocupau şi în timpul serviciului de agent hidro. L-am cunoscut pe unul din aceştia, un tânăr ambiţios, tare simpatic.

Proaspăt căsătorit, îi plăcea, fapt impudic după mine, să-mi povestească intimităţile sale, cu soţia: cum o brutalizează, când ea  nu reacţionează în pas alergător, la apelurile lui erotice; cum o dezbracă, rupându-i lenjeria intimă, cum o îmbrăţişează până la sufocare, de-i strigă speriată: ai înnebunit, nu vezi că mă omori ? Mi-o spunea cu un aer de eroism impotent, foarte mândru de sadismul afişat. Din strălucirea stranie, a ochilor săi de un verde spălăcit, deduceam înclinaţii de pervers, capabil până să mă şi invite să-l asist la imaginara lui orgie (nu-l credeam, în tot ce spune). Nu-mi trecea prin minte, ce avea să urmeze, deşi, aveam uneori percepţia, că voia să mă instige, să-i cunosc soţia.  Am încercat să-l evit, genul de poveşti şi atmosferă, nefiind pe gustul meu. Mă uitam cu oarecare milă, la biata fată, destul de modestă în apariţia ei fizică, dar de un magnetism, căruia îi rezistam destul de greu.

Într-o seară, aveam să înţeleg … Din cauza unor pahare de vin, am pierdut maşina de înapoiere acasă. Nu-i nicio problemă, îmi spune el; dacă nu vă deranjează, dormiţi la noi. Soţia vă încălzeşte puţin camera, cina este pregătită şi …mai povestim. La gândul să nu întrerup gustul pornit al băuturii, şi să scutesc zdruncinăturile cursei auto, de transport local, am rămas încântat. Spre neplăcerea noastră, vestea apariţiei unor oi la păşunat pe diguri, l-a chemat la datorie, şi am rămas singur, cu soţia lui, căreia, la plecare, n-a uitat să-i repete autoritar: vezi, să nu-i lipsească nimic domnului inginer… Şi pune-i nişte sticle cu apă caldă, să aibă patul cald. Ai grijă ! A plecat, şi dus a fost …  Noaptea, în timp ce mă uitam prin nişte reviste, intră sumar îmbrăcată, plângând, soţia tipului. Speriat, mă ridic şi o întreb ce s-a întâmplat. S-a aşezat pe pat, lângă mine, şi hohotind disperată, mi-a spus că el, soţul, i-a cerut, să se culce cu mine; dar vede că eu nu dau nici un semn, şi ce se face ea ?  Ce-i spune lui ? Cuprins de o milă revoltată, am luat-o în braţe, şi în timp ce o mângâiam, aproape automat, mi-a venit s-o întreb …dar pentru ce ?

Ca să-i măriţi şi lui leafa ! Vine mai târziu, să vă prindă cu mine-n pat. Dar nu cred că are curaj. Cuprins de furie, doar că n-am scăpat-o din braţe, pe biata femeie. Am citit toată noaptea, şi am plecat cu prima cursă locală.

Ciudat mai este şi sufletul omului. Deşi, femeia respectivă, cu toată mila pe care mi-o inspira, mă atrăgea, în condiţiile date, nu m-am putut apropia de ea. Individului, i-am mărit leafa, dar l-am lăsat cu păcatul în suflet; dacă l-o fi avut. Peste câtva timp  mi-a transmis nişte rapoarte de teren, prin soţia lui. Mi le-a dat şi a plecat. La ieşire însă, răsuceşte cheia-n broască, se întoarce, şi-mi sare de gât.

Vreau să-ţi mulţumesc, şi să mă răzbun ! Iar în clipele care au urmat, amândoi, am recuperat tot năduful strâns în timp, de doruri neîmplinite. Într-o descătuşare, ce nu ar fi decât vulgarizată, descriind-o.

Atunci, am realizat, că uneori, femeia, are nobleţea ei sufletească, stranie, căreia, mă înclin, cu pioşenie !

? Ioan Ionescu      

49 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

Necunoscuta din tren

Motto: ”Când scrii despre femei, trebuie să-ţi înmoi pana în culorile curcubeului şi să presari rândurile cu pulberea de pe aripile fluturilor” – Diderot

Auzisem de amărăciunile provocate de dragoste, dar nu văzusem niciodată urmările ei palpabile în sănătatea oamenilor… Până într-o seară …

Mergeam spre Iaşi, cu un tren care avea vagoane de dormit. Nu-mi era somn, aşa că mă plimbam pe culoar, de-a lungul trenului. La un moment dat, văd controlorul de bilete, discutând aprins, cu o călătoare; o tânără frumoasă, ce părea trecută de anii facultăţii. Îmi văd netulburat de plimbare, când o aud: “am întârziat, n-am reuşit să-mi cumpar bilet, iar banii care mi-i cereţi, nu-mi ajung”. După ton şi felul ales, în care vorbea, mi-am dat seama că nu este o persoană obişnuită, şi că nu poate fi o blatistă. Chipul plăcut, şi felul îngrijit în care era îmbrăcată, m-au făcut curios …

M-am oprit în dreptul lor, ca orice gură-cască; de fapt, pe conductorul de tren îl cunoşteam, pot spune chiar că eram prieteni de-o bere… Călătoream de la Bucureşti la Iaşi, destul de des, şi cam de fiecare dată, tăifăsuiam la câte o halbă de bere, repetată după caz, la înflăcărarea discuţiilor, ca să ne stingem entuziasmul, care nu mai reţin, la ce aspecte, lua parcă foc. Prietenul meu de bere, când m-am oprit, îmi spune amuzat tărăşenia, din care, mi-am dat seama că nu credea o iotă. Convins de adevărul călătoarei, l-am întrebat, ca într-o doară, care ar fi diferenţa de plătit, şi i-am dat-o fără ezitare. Problema, odată lămurită, i-am invitat la o bere, la mine în cuşetă. În timpul discuţiilor, doamna, s-a recomandat a fi medic pediatru în Galaţi, şi că merge la Iaşi, pentru o problemă personală. Mi-a cerut adresa unde mă poate găsi, să-mi restituie banii. Institutul de proiectări, unde lucram se afla într-un bloc, lângă hotelul Lido.

Aproape uitasem povestea, iar la bani, nu mă mai gândeam; de obicei, când împrumut bani, îi consider aprioric dăruiţi. Într-o zi, la servici, mă anunţă de la poartă, că sunt aşteptat la intrare. Nedumerit, cobor, dar…., surpriză. Doamna Doctor din tren;  jovială, dezinvoltă, dupa scuzele de întârziere, mă invită la Lido, la o cafea. Ca la cafea…, banalităţi. Printre altele, mi-a spus că va mai sta câteva zile în Bucureşti, şi dacă doresc, ne mai întâlnim, tot aşa, la o cafea. Parcă am reţinut, că mai are câteva probleme de rezolvat, după care, dacă voi dori, ne putem vedea din nou, la ea în Galaţi …şi că mă va anunţa din timp. Îmi spunea totul, cu o anumită strălucire în privire, încât credeam că în ceaşcă, avea alcool în loc de cafea. Ne-am mai văzut o zi, sau două , apoi, a dispărut, tot aşa cum apăruse.
Aproape uitasem de Doamna Doctor… Peste mai mult de un an, eram în Galaţi, în delegaţie de serviciu. Pe Calea Domnească, mă intersectez cu cineva…, o doamnă. Încetinim derutaţi, întrebându-ne din ochi, de unde ne cunoaştem. Îmi pare o fantasmă, din abisurile sufletului. Mă opresc brusc, sau poate amândoi am făcut-o, şi îmi spune: da, eu sunt; ne-am cunoscut în trenul de Iaşi, m-ai salvat din mâinile controlorului. Mi-am revenit, brusc; dar nu-mi venea să cred; portretul strălucind de sănătate şi frumuseţe, dispăruse; aveam în faţă un chip obosit, puternic marcat de semnele unei suferinţe răscolitoare. Nu i-am arătat, dar într-un gest duios, i-am mângâiat mâna, şi i-am spus, ca un reproş blând: la ultima noastră cafea, mi-ai promis, că ne vom revedea aici, în Galaţi, de câte ori voi dori. Ştiu, mi-a răspuns ea la mângâiere, dar s-a întâmplat ceva: eu nu ţi-am spus, că sunt căsătorită, şi că soţul meu, concomitent, şeful secţiei unde lucram şi eu, era un bărbat gelos şi violent; iar sub pretextul geloziei mi-a intentat divorţ şi a început să trăiască în concubinaj cu o colegă; mă batea, să-l părăsesc, să aibă cale liberă; întâmplarea, m-a afectat puternic.

În tren, unde ne-am cunoscut, urcasem întâmplător, fără un scop anume. Voiam numai să uit…., să uit…, toate necazurile. Intrasem într-o stare de depresie gravă; la înapoiere, am fost internată mult timp. El a fost destituit, concubina l-a părăsit pentru noul şef, cu care s-a şi căsătorit… A trecut şi el, prin clipe grele. Ascultându-i vocea plină de compasiune, cu care parcă-l căina pe cel care-i produsese atâta suferinţă, m-am întrebat, aproape revoltat, de ce suflete nobile, precum al interlocutoarei mele, sunt atât de nedrept, supuse unor astfel de încercări absurde ale vieţii.
Impresionat, am uitat să-i cer un număr de telefon, să ne mai auzim din când în când. Şi anii s-au scuuuurs, s-au duuuus, şi n-am mai întâlnit-o, în ciuda plimbărilor îndelungi, pe Calea Domnească, din Galaţi.

În speranţa că va apărea ca atunci, din seninul clipei întâmplării… Daaar…, n-a mai apărut ! Chiar şi acum, când povestesc, sunt foaarte, foaaarte trist …

? Onu Ionescu

58 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

8 de Martie !

Femeia, ca mamă, ne dă viaţă, ne creşte, şi ne educă, până când, tot ea ne preia, ca prietenă, soţie, colaborator şi susţinător moral, în încercările vieţii, sau ca bunică, ne veghează blând copilăria.

Cred că încercarea de a-l parafraza pe Lucian Blaga, în a sa ”veşnicia s-a născut la sat! ”, prin “Dumnezeu, creând femeia, ne-a dăruit nemurirea !” nu poate fi departe de adevărurile universului, în care trăim !

2 comentarii

Din categoria Univers feminin