IUBIREA

E plină blogosfera de cuvântul iubire. De Dumnezeu, de sine, de aproape. Chiar de însăşi IUBIREA.

Cărţile, o consideră,ca „fiind emoţia umană cea mai înălţătoare, ca pe darul scump de la Dumnezeu,singurul dătător de viaţă”, „substanţa din care suntem alcătuiţi, şi de care avem nevoie, spre a fi noi înşine”

Într-o astfel de carte, am găsit despre puterea fantastică a iubirii.

CITEZ,” cazul  fetiţei din Râşnov care a trăit pe străzi cerşind până la vârsta de 10 ani, când  a fost adoptată decătre o familie din Irlanda cu 4 copii.În momentul adopţiei, nu putea rosti decât 100 de cuvinte, nu ştia să râdă sau să zâmbească, nu putea să înveţe şi nici să citească. Diagnosticul: retard psihic cu şanse minime de ameliorare. La 4 ani după adopţie, fetiţa vorbea fluent 3 limbi, scria şi citea, rezolva problemele de matematică, la fel cu colegii ei, râdea şi trăia prima dragoste! Miracol-datorită iubirii şi afecţiunii celor din jur.”

Ajuns aci, cred că se potriveşte, a fi redat, un gând al lui Nelson Mandela, ca o chintesenţă a iubirii în familie:

”Nu există un mod mai profund de a descoperi sufletul unei societăţi, decât cel în care se poartă cu copiii”.

Astfel, îmi amintesc următoarea întâmplare, cu o mamă de copil.

Eram la un butik de  Diverse. Gazda, îmi face nişte copii xerox. Fetiţa ei, în joacă, loveşte un raft cu produse, şi le răstoarnă. Speriată, şi plângând, fetiţa încearcă să le strângă, dar mai mult răvăşindu-le.Atunci, mama, cu o privire din care parcă se revărsau picuri de suflet  pentru copil, s-a aplecat, şi cu o voce plină de duioşie, i-a spus fetiţei:

”lasă mamă, nu te necăji, le strângem şi vor fi ca înainte!”

Rămas aproape mut, de gestul mamei, m-am oprit la prima cofetărie, şi cu un carton de prăjituri, m-am înapoiat, spunându-i:

” pentru lecţia de părinte, pe care mi-aţi dat-o!”

–Mulţumesc, Bodaproste!

-Să fie primit!”, i-am răspuns.

A fost o lecţie ad-hoc, de iubire de mamă, pentru copilul său, în necaz.

Nelson Mandela  are dreptate!

Personal, consider iubirea, o trăire, echivalentă stării de bucurie/fericire.

Concret, uneori, în somn, am percepţia unui aşternut, care mă înveleşte, să mă protejeze.

Ca un mesaj auric, din partea Prietenei mele Virtuale.

 Madi şi Onu

Publicitate

SĂ VORBEŞTI!?

Să vorbeşti, de fericirea ce o trăieşti,

Uneori, e o erore.

Alteori, o întinare

Să nu vorbeşti, devine totul apăsare

Că fericirea e ciudată,

Deşi, în felul ei discretă,

În tandrul  său specific,

Se doreşte exprimată.

Acum, cu astfel de gând,

Ce-mi rămâne de făcut

Inima, să-mi protejez?

Iar în traducerea sa de viaţă,

Inima este iubire!

Iubirea, temei de fericire !

 Madi şi Onu

POŞIRCA

Motto: Nu spune,  că se-ntâmplă ! – Wanda, nepoţica mea, indigo.

In drumul spre casă, un beţiv, dă peste mine. Fii atent ce faci, ii spun eu, cu voce  nemulţumită. Dacă nu-ţi convine, mergi pe altă stradă, îmi răspunde golanul. Wanda, simte spamul mâinii, pregătite să-l pună la punct, pe nenorocit …

Foto: Alex Rahoveanu

Lasă-l, Bunu, e beat, nu stie ce spune ! Da măi Wănduca, dar dacă aş fi eu, în locul lui, ţi-ar place ? …atunci, mi-a replicat prin cele din motto ! În faţa seninătăţii sufleteşti, de copil, rămâi fara replică. Ca să mă descarc, acasă citesc despre alcoolism, şi aflu …” dacă organismul unei persoane, se obişnuieşte cu o substanţă străină, cum ar fi: alcoolul, cofeina şi nicotina, când aceasta îi lipseşte, el nu mai poate funcţiona normal; avem atunci de-a face cu fenomenul de dependenţă.”

Cercetarea ştiinţifică a stabilit, că starea respectivă, are caracter biochimic. In fapt, este vorba, despre dependenţa plăcerii, produsă astfel: la nivelul creierului, un grup de substanţe,  numite neurotransmiţători, transmit semnale între neuroni şi creier. Când aceste semnale, sunt de satisfacţie, excitare şi recompensă, dorim ca ele să se repete mereu, motiv pentru care adaugăm substanţa, căreia îi asociem percepţia acestor sentimente. Alcoolul, nicotina, cofeina, marijuana, amfetaminele, sunt câteva dintre substanţele care cresc nivelul neurotransmiţătorului, aşa zis al fericirii şi mulţumirii: dopamina, responsabil cu stările de satisfacţie sufletească şi alte procese chimice, nelipsite viului. Asocierea celor două momente: ingestia substanţei care creşte nivelul dopaminei în creier, şi efectele consecutive, crează aşa zisa dependenţă de substanţa respectivă, viciul aferent, în final.

Se pare că intensitatea sentimentului transmis este atât de puternică, încât plăcerea pentru lucruri care bucură în mod obişnuit-muzică, lectură, artă plastică, teatru, film, petreceri cu prietenii, excursii, jocuri de societate, sport, scade în mod îngrijorător. Treptat, situaţia se extinde negativ, asupra funcţionării creierului, cu urmări de genul: obsesia dominării irationale, gen “BRUTĂ” scăderea dorinţei de a munci şi de a socializa, somnolenţă, lipsă de atenţie, irascibilitate, agresivitate, alienare. Simptomele lipsei drogului, se exprimă, intens la nivel fiziologic, prin dureri de cap, senzaţii de corp străin (beţişor) 😀 în ureche, sensibilitate la lumină şi zgomote, valuri de căldură şi de frig, gânduri iraţionale şi dezorientare, dureri insuportabile, violenţă verbală şi fizică, intoleranţă la comunicare. Spaima suportării consecinţelor lipsei drogului, induce, de multe ori, gânduri aberante, disperate, în vederea procurării lui. De aci, căutarea atroce a obţinerii drogurilor;  posibil a evolua, până la furt, crimă sau trădare !

Drogurile care dau dependenţă, se împart în două categorii: legale – tutunul, cafeaua, alcoolul; şi ilegale-cocaina, marijuana,  amfetaminele. Dependenţa de alcool este provocată de substanţa etanol. Consumul îndelungat de alcool, duce la o boală cronică progresivă (alcoolismul), cu posibile urmări fatale, întrucât produce dereglări metabolice în fiecare celulă din corp, mai ales în cele cerebrale. În acest caz, dezalcoolizarea (renunţarea la alcool) este  destul de dificilă. În lipsa drogului, pacienţii devin nişte epave jalnice, cărora, impresionat, însuşi personalul medical încearcă episodic, să le vină în ajutor. Şi atunci, reacţia pacientului, poate fi interesantă …

S-a întâmplat la o secţie de dezalcoolizare … Pacientul, implora, impresionant, fie şi un  strop de alcool să se liniştească. I se dă să bea puţin alcool, diluat, pentru atenuarea momentană a sevrajului. După prima înghiţitură, scuipă şi aruncând totul, începe cu reproşuri la adresa personalului medical, pe care il acuză, că din cauza prestaţiei profesionale proaste, nici pacienţii nu-l mai respectă. Dovadă, poşirca din care i-au dat lui să bea … El, necăjitul, cu mintea slăbită de băutură, şi-a închipuit, că i s-a dat să bea, din ce probabil primise atunci medicul, de la vreun pacient nemulţumit.

PS: Doooaaamnee, ce bine că nu-s alcoolic ! Ce m-aş face,  într-o ţară fără medici ?  Că, din cauza salarizării proaste, vor să plece masiv din ţară … La un sevraj puternic, aşa cum se spune că ar exista, n-aş apuca să ajung nici măcar la Viena, unde au nişte clinici de dezalcoolizare, excelente !

Why, Why, Why, my Wanda, ce-mi faci tu, cu motto-ul tău ?!?!

Onu

Fericire, fericire pentru toată lumea !

” Fericirea este un cumulus de banal, banal fiind bucurie interioară ( să nu mă întrebaţi de unde vine!), bucurie de dat, de primit, dar mai ales de dat , bucurie de respirat soare, lumină, bucurie de bucurat atunci când dai bucurie aproapelui, bucurie că poţi să urăşti, bucurie că ai ştiut dragostea dar ai inţeles că neîmpărtăşirea ei  nu este pedeapsă ci doar ” a fost să nu fie ”.  Bucuria de a ierta, bucuria de a te închina şi atunci când ajungi la mărturisire de păcat, să faci efort ca să ţi-l defineşti … ”

Să ne revedem cu bine, prieteni !