Arhive pe etichete: fetita

PILDĂ UMANĂ…

Pe Facebook, mi-am întîlnit, în sfârșit, Gustul. La dr. Gabriela Bojica, din București.
Hoinăream în virtual, visând, când am întâlnit acest post pe care era distribuit următorul videoclip: JAPONIA, într-un mall probabil. O bunică, însoțită de nepoțica sa, îi refuză acesteia, bucuria unui tort aniversar, pretextând lipsa banilor. Fetița îi reproșează cu chipul trist, fără să vocifereze.
La scenă, asistă aparent neatent un tânăr.După plecarea bunicăi, îl cumpără și se duce la cele două, rugându-le să îl primească din partea lui, ca dar fetiței, de ziua ei.
Bătrâna, încearcă să îl refuze, dar el insistă, povestindu-i următoarea istorioară:
-O mamă, cu băiețelul ei, poate tot în același magazin, nu are banii necesari să-i cumpere acestuia, de ziua lui, tortul dorit. Un domn de lângă ei i-l dăruiește. Sensibilitatea băiețelului, nu a uitat fericirea clipei și reacționază ca mai sus.
Bunica, îi cere numărul de telefon, să-i restituie, când va putea, banii.
Băiatul încearcă să scrie ceva, dar se oprește și-i spune fetiței:
– Promite-mi că și tu vei dărui cuiva, cândva, un asemenea tort.
Printr-o înclinare a capului, cu drăgălășenia copilăriei, fetița promite, zâmbind.
Tânărul le salută ceremonios, în spiritul specific eleganței japoneze, și dispare în mulțimea cumpărătorilor.
Ajunse acasă, fetița îi întinde tortul primit bătrânului din scaunul cu rotile:
-Bunicule, ți-am adus în dar, tortul acesta. Fericit, bătrânul o îmbrățișează.
Pentru o clipă, am avut impresia, că bunicul semăna cu domnul care îi dăruise băiețelului tortul. Copleșit de pilda videoclipului , mi-am stăpânit cu greu torentul emoției.
Onu

10 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Proză scurtă

Iluzie

Am cunoscut-o ca antidot.

Cât mi-a plăcut nu o pot spune.

Cert este, că auzind-o

Am pornit s-o aflu-n lume.

Dar spre a mea amărăciune,

Ca în proverbul “cu pomul lăudat”

Din primele rânduri, m-a dezarmat

Cu o zicere precisă:

(”Nimic nu-i fără interes”)

Şi –o faptă-n ochii mei proscrisă.

(Mama la spital, şi-a ignorat)

Moment simt eu, de neiertat.

Dar în Ajun de Sărbători,

Nu-i bine pentru al cuiva păcat,

Să ai cugetu-ncărcat.

Şi i-am găsit un merit

Ce nu-i adesea întâlnit.

Pentru fetiţa ce şi-a dorit

La un contract generos,

Poate de mulţi invidiat,

Senină a renunţat.

Mustrări de cuget,

Mama să-şi fi supărat?

Nu ştiu cum, dar pentru visul

De a avea şi ea fetiţă

Greşeala cred că-i poate fi iertată.

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de Jurnal, Poezie

PROFILE

Azi, creierul meu şi-a luat liber. Nu mai ascultă de Nulla dies sine linea.

Aşa ca volens nolens, voi schimba tema poetică, pe una de proză, despre cum s-au consolidat comuniştii aduşi de ruşi, cu ajutorul urmaşilor  urmaşilor strămoşilor noştri.

Abordez tema cu amărăciune, cum probabil un  vameş ar raporta intrarea frauduloasa in ţară,  a unor droguri, pe care nu a reuşit să le stăvilească, deşi fusese prevenit.

 Dar, mă opresc puţin, pentru o secvenţă de viată adorabilă. Aseară, Dana Hugh mi-a da să citesc un text de Geo Bogza .

În urma unei mici dispute virtuale, pe teme poliglote, ea, Dana, mi-a spus, că  transpusă într-o limbă străină, povestea şi-ar pierde farmecul.

Am citit-o, m-a impresionat, şi am rămas cu gândul la scena relatată de autor.

Aşa că ieri, aproape neverosimil, am retrăit-o pe viu, în întruchiparea unei fetiţe.

Scena  a fost cam următoarea.  Pe trotuar, o  mamă, de condiţie economică modestă, cu două fetiţe, de mână.

Cumpărase  de la o patiserie ceva bun.

Ei bine, una dintre fetiţe, probabil cu o personalitate mai puternică, se lipise de mămica ei, şi-i privea insistent mâna în care acceasta, ţinea bunătatea plină de taine.

Realmente, scena cu privirea femeii asupra mărului, fructul visat, pe care doar sensibilitatea lui Geo Bogza, o putea remarca, şi relata nouă.

Printre cumpărături, aveam pentru soţia, o ciocolată albă aerată.

N-am rezistat, am luat-o din sacoşă, şi i-am întins-o.

Sfioasă, şi-a privit întrebător, mama.

„Ia-o, mamă, şi spune sărut mâna!”, a îndemnat-o aceasta, privindu-mă şi mulţumindu-mi, la rându-i, recunoscătoare.

Literatură şi viaţă.

 Onu

12 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Proză, Univers feminin

FETIŢA

Motto: ”Cuvintele te învaţă, exemplele te pun în mişcare.”- Maximă latină

Un ţipăt sfâşietor, tulbură liniştea holului, urmat de vaiete şi strigăte disperate: fetiţaaa meaaa; fetiţaaa meaaa, nu mai este;  mi-au omorât fetiţaaa !

Toate uşile s-au deschis brusc. În hol, o femeie îngenunchiată, frământându-şi mâinile, strângându-şi faţa şi repetând mereu, printre şiroaie de lacrimi, cuvintele de mai sus. Era una din locatarii de la parter şi primise o veste înfricoşetoare: fiul  său, în vârstă de 25 de ani, murise noaptea la spital, de congestie pulmonară. Reproşurile, erau aşadar, adresate medicilor, care nu reuşiseră  să-i salveze din ghiarele morţii, feciorul răsfăţat. Din păcate,  şi pentru medici, şi pentru ea, mama, fetiţa, nu mai putea fi salvată;  făcuse congestie pulmonară, în urma unei bătăi crâncene,  primite, de la fârtaţii săi de aventuri nocturne. S-au certat de la împărţirea prăzii, din care el pretindea, pare-se mai mult, ca  parte ce-i revenea. Anunţată târziu, Miliţia, nu a mai dat de urmele făptaşilor. Doar victima, fetiţa, însângerată, cu torsul zdrobit de numeroasele lovituri cu pumnii şi picioarele primite, în timpul împărţelii frăţeşti a prăzii, între complici.

A ajuns viu la spital, dar medicii n-au avut ce-i face; cheagurile de sânge din plămâni, i-au provocat moartea. Zadarnic, i-au explicat cei de  la miliţie, n-a mai putut fi salvat. Ea, Miliţia, era vinovată de moartea fetiţei. La morgă, cu tot frigul, ţesuturile deja distruse, din proaspătul cadavru, au început să miroasă urât. Conservarea cu mijloace medicale,nu a ajutat prea mult. Adus acasă, pentru înmormântare, deşi îmbălsămat şi bandajat, duhoarea de cadavru în descompunere, era aproape insuportabilă. Holul blocului şi apartamenele cu ieşire în el, au început să miroasă a mortăciune. Nu mai ajutau nici tămâierile intense şi numeroase. Prin preajmă, se trecea doar cu batista la nas. Abia a treia zi, după înmormântare, atmosfera din scara blocului, a devenit respirabilă. Pomana de după înmormântare s-a făcut în hol. N-am înţeles nicicând cum au rezistat oamenii la pomană.

Anii au trecut … Durerea i-a  împietrit sufletul femeii;  în convingerea că fetiţa ei, era nevinovată, şi că doar miliţienii i-au răpit-o. Nu  tot ei, o mai atenţionaseră de complicităţile dubioase şi periculoase ale Fetiţei ? Din acest motiv, drama femeii, s-a transformat într-o ciudăţenie: cum vedea un miliţian, îşi făcea cruce, şi spunea încet, dar audibil: “ducă-se pe pustii”, după care intra repede în casă şi se baricada cum putea, să nu vină şi peste ea s-o omoare ! Despre făptaşi, în lumea cărora circulă aceeaşi lege a tăcerii, nu s-a mai aflat nimic. Sau poate, nu s-a dorit ? În sufletul împietrit de durere al femeii, s-a cuibărit o spaimă permanentă, care a pus stăpânire şi pe mintea ei: şi-a zăbrelit ferestrele, cu grilaje metalice, având gratii cât mai groase şi dese.

A încercat de câteva ori, să se sinucidă, aruncându-se de pe trotuar, în faţa maşinilor. Au salvat-o câţiva trecători, cărora li s-a părut ciudată înfăţişarea ei. O schimbare fundamentală, s-a produs însă, în preocuparea obsesivă asupra  nepotului, fiul Fetiţei, rămas după deces. Bietul copil, a fost terorizat, lipsindu-l din grija excesivă, de bucuriile copilăriei.

Povestea mi-am amintit-o, în urma unei discuţii despre educaţia părintească iresponsabilă a propriilor copii, când devin pradă uşoară delincvenţei juvenile, continuată uneori în tinereţe.

Ioan Ionescu

48 comentarii

Din categoria Din lume ...