NEDUMERIRE …

Priviţi foto şi apreciaţi:

Prea  Înaltul  Cler este  îngăduitor, milos, dispreţuitor sau cu Frica de Domnul ?

Madi şi Onu

Publicitate

Marea …

Marea m-a întrebat …
Trecătorule, spune,

Nu este Marea numele cel mai frumos,
De pe lume ?
Cu Valurile mele te-am mângâiat,

Nisipul meu ţi-a sărutat tălpile,
Nu este numele meu o Minune ?

Fotografii de călătorie XI

Această prezentare necesită JavaScript.

Enya Pete – O stea în devenire !

Mirela Pete, o descoperire spirituală de blog, este Luceafărul aspiraţiei mele către arta de şevalet, care , nu şi-a descoperit vocaţia de sculptor al viului, decât la apariţia capodoperei care urmează. Mă întreb, de când am aflat-o, ce taine ale sufletului, să-şi fi pus amprenta, în zămislirea acestei capodopere! Poate urmarea regulii de viaţă “Nulla dies sine linea” , a pictorului Apelles, când Mirela, filon de frumos, suprapunând zilnic, pe şevalet, emoţie peste emoţie, a dus la saltul calitativ, din care s-a întrupat Enya, o frumuseţe de vis, şi un talent plastic, de excepţie, care la 13 ani a realizat trei vernisaje încununate cu câteva premii. Poposind, în căutarea oazei de frumos, pe blogul Mirelei, am aflat de Enya, din postul său, închinat Zilei copilului …

Astăzi e 1 Iunie, așa că darul meu pentru Enya e chiar această expoziţie (și câteva flecușteţe dulci!) , așa cum darul ei este câștigarea Premiului pentru desen și pictură, cu ocazia concursului anual de desene, organizat de Biblioteca județeană ”Octavian Goga”, Cluj, concurs numit ”Eroii cărţilor citite”. Enya a mai câștigat de două ori Premiul I la această prestigioasă menifestare artistică din urbea noastră, la care participă școli și licee din tot judeţul. Anul trecut n-a participat. In spatiul himeric virtual, am comentat, emoţionat, următoarele:

Mirela, ”Din artă, s-a întrupat Enya ! La Mulţi Ani, Sănătoşi, fructuoşi, iar ţie, felicitări, pentru capodoperă şi un Univers fericit!” Am fost răsplătit, cu prisosinţă, pentru încercarea de a fi produs sincer, o bucurie, intens meritată! Mirela, creatoarea Enyei, mi-a raspuns, cu o încântare, care m-a făcut mândru de sensibilitatea dăruită de mama.
World of Solitaire: “O urare minunată, pentru care îţi mulțumesc din suflet ! Pentru toţi copiii, La mulţi ani fericiţi de 1 Iunie ! Îmi place să fiu sigur de afirmaţiile mele, de aceea, m-am uitat şi la o opinie autorizată, din blogosferă, CELLA, care, marturiseste: “eu nu ştiu pentru ce carte este ilustraţia aceea cu PAIAŢA dar am rămas absolut amuţită; eşti o minune de copil frumos şi talentat ENYA, mare bucurie mi-ai făcut azi; să ai doar zile senine şi pline de inspiraţie şi culori. FELICITĂRI din tot sufletul” M-am liniştit, n-am exagerat, cu nimic !

A urmat serbarea încheierii anului şcolar, la Liceul Gh. Şincai, din Cluj, unde învaţă eroina noastră, în clasa a V-a B. Revărsarea, parada de frumos, cu ocazia spectacolului organizat de remarcabila profesoară de istorie Lucia Copoeru, sunt copleşitoare. Spectacolul, un periplu specific Antichităţii: Olimp, Roma, Cleopatra, Teodora, Marc Antoniu, Venus şi Zeus. În rolul magnificei regine a Egiptului, Cleopatra, Enya ! Efectiv tulburat de imaginile prezentate în postul Mirelei: “Zei, zeiţe, regine, patriciene, generali, gladiatori….la Liceul Gh. Şincai, din Cluj”, comentez …

“Frumuseţea superbei tale copile, este răscolitoare; aproape de durerea regretului. Cum să trăieşti, fără să ai şansa clipei reale de admiraţie de aproape, a unei unei asemenea splendori ? În peregrinările mele, am avut ocazia întâlnirii unor astfel de zeiţe ale frumuseţii. Şi Enya, mă întoarce către acele momente de vis. Ca să mă înţelegi, încearcă starea spirituală, de nerealizare, când capodopera plastică din suflet, nu reuşeşte să se întrupeze pe şevalet. Poate, Michelangelo, era deseori uricios si ursuz, tocmai din aceste confruntări între vis şi operă ! Şi, că m-ai pornit, probabil Enya, are ceva puternic, din creola Josephine de Beauharnais, pasiunea lui Napoleon, mai puternică decât gloria. Urările, se înţelege, sunt pe măsura admiraţiei, atât a operei , cât şi a autoarei ! Cu bine !”

Cu aceeaşi sensibilitate maternă, artistică, Mirela, îmi răspunde: ”World of Solitaire …prietena mea, CELLA (care nu mai scrie pe frumosul său blog, din păcate), avea o vorbă  (în scris): ”Când un comentariu e prea frumos, nu mai am cuvinte şi tăcerea înseamnă totul”. O voi parafraza, adăugând, pe lângă mulţumiri (inutile, la un asemenea comentariu …) că scumpa mea Enya e frumoasă pe cât este de bună şi că frumuseţea ei este pe măsura sufletului său mare. Cred că Dumnezeu o va ajuta să fie mereu fericită, tocmai pentru că Enya se bazează mai mult pe inteligenţă, spirit, cultură, talent, bunătate şi doar în ultimul rând pe frumuseţe. Lucru care o avantajează. Talentul, şi aici fac apel la referirea ta la Michelangelo, prietenul meu de peste timp, este cel care o încununează, care îi dă această privire şi îndrăzneală, pentru că, dacă e conştientă pe deplin de vreun har al ei, e absolut convinsă de talentu-i deosebit la arte plastice. Mulţumesc ! E copleşitor ! O seară minunată !”

Nici eu nu pot descrie euforia care m-a cuprins, văzând ce bucurie am produs. Ca şi mândria, de a fi intuit talentul, sub un chip tulburător de frumos! Şi, de aci, ideea postului, special, prin conţinutul temei sale despre o realitate artistică veritabilă !

PS: Este un gest de atenţie, faţă de vizitatorii mei, să îi îndemn, ca în momentele lor sufleteşti, cele mai dificile să viziteze posturile Mirelei Pete, dificile; le asigur o revenire prin frumos, la optimism, surprinzătoare. O rog pe Mirela, dacă există inadvertenţe, inerente, în relatarea mea, sau scăpări, să mă ajute, să le remediez !

Mulţumesc !

Scrisoare către un cunoscut …

Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi „sărbătoriţi” în acelaşi timp …

Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-au schimbat, cu-aceeaşi încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină …

Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de ce”. Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.

Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la „te iubesc”, există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.
Am fost pedepsită, ca să-mi continui explicaţia, fiindcă am trăit o ficţiune. Omul n-are dreptul să trăiască decât realitatea, chiar dacă-l nemulţumeşte, şi n-are dreptul să trăiască decât ceea ce poate arăta la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maximă dintr-o carte: „scrie numai ceea ce poţi semna, fă numai gesturile pe care le poţi face faţă de alţii”.

Iar noi doi ne-am închipuit că ne putem sustrage controlului, judecăţii. Nu ne-am gândit niciodată că un singur om ajunge pentru alcătuirea unui tribunal. Nimeni n-a ştiut de legătura noastră, deci nimeni n-a putut să ne-o-nvenineze cu nimic din afară.

Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care trăiesc o ficţiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam că eşti, iar tu, nerespectând legile conspiraţiei, mi te-ai arătat şi-aşa cum eşti. N-ai nici o vină şi nici măcar n-am să-ţi fac vreun reproş pentru „aşa cum eşti”. Ştiu că are să te doară ce-ţi spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu bărbat şi cu actualul meu bărbat. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam să scap: indiferenţa, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele şi cu vorbele noastre. Îţi repet, n-ai nici o vină; vina e-a mea că iubeam un om care nu exista.

Şi s-a ivit şi-acea lipsă de proporţii de care de asemenea fugeam: toată viaţa am dat, am fost de-o generozitate nepermisă uneori. Eu sunt omul care dă ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu îi păstrezi pentru tine. De fapt, aste e deosebirea esenţială între noi doi. Tu îţi păstrezi totdeauna cei doi lei ai tăi. M-am despărţit de tine fiindcă pentru mine dragostea noastră era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrată cu celelalte părţi ale vieţii tale. Erai ca omul care acceptă să meargă la cârciumă să bea două paharede vin şi e-n stare să stea până dimineaţă fără să guste dintr-al treilea. Eu m-am azvârlit în dragostea noastră ca un beţiv fără judecată. E vina mea, bineînţeles. Tu cunoşti acea dreaptă măsură a lucrurilor pe care eu n-o cunosc.

Tu ai respect faţă de îndatoriri şi de instituţii pe care eu nu-l am. Te porţi cu nevasta pe care n-o iubeşti sau cel puţin aşa-mi spuneai mie, ca şi când ai adora-o. De fapt, ar merita-o din plin. Nu mi-a făcut niciodată plăcere s-o văd, fiindcă era soţia ta, se bucura de tine, omul care-şi fi vrut să fie numai al meu. Acum, când împrejurările mă fac s-o văd mereu, nu reuşesc deloc să-i descopăr vreun defect de caracter sau măcar fizic. O ascult cu voluptatea celor care se-autoflagelează, cum te laudă, şi-mi dau seama că eşti revelaţia ei, a-ntregii ei vieţi.

Pe cine minţeai ?

Nu mă pot opri nici acum să mă-ntreb. Ai intrat în viaţa mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseală, e vina mea că m-am agăţat de tine ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu ştim să renunţăm la timp se răzbună cu vârf şi-ndesat. Am ispăşit toată dragostea şi toate iluziile pe care mi le-am făcut despre tine şi despre dragostea noastră.

E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.

Îmi spui că m-am schimbat …

Nu m-am schimbat, am vrut şi-am luptat să mă schimb. N-am plecat de lângă tine; m-am rupt, m-am smuls, când te iubeam mai mult, când mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omenească, nu feminină. Tu ţi-ai păstrat tot timpul capul pe umeri, ţi-ai văzut de nevasta şi copiii tăi, eu am uitat că mai există şi alte fiinţe pe lume afară de tine. Nu-ţi fac nici o clipă injuria să cred că nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste măsurată, mi-ai dat atât cât credeai că mi se cuvine … eu ţi-am dat tot …

Tu n-aveai niciodată timp pentru mine, săptămâni întregi, din 24 de ore ale zilei, nu găseai două minute măcar să mă chemi la telefon. Acum ai timp, dar ce să mai fac eu cu timpul tău ! Trăim viaţa ca şi când am fi o specie eternă. Nu ne gândim niciodată că mâine poate fi prea târziu, că putem muri până mâine şi că tot ceea ce e al nostru azi, mâine poate fi cenuşă.

Iartă-mi aceste „consideraţii” generale …

O dată, când te-am chemat la telefon, aproape plângând, să te-ntreb de ce mă laşi să mă macin de una singură, mi-ai spus cu vocea pe care ştii atât de bine să ţi-o faci tăioasă şi excedată: „De ce nu te uiţi într-o oglindă ca să-ţi dai seama că orice bărbat ar fi fericit şi măgulit lângă tine, cu tine, şi-ai să-nţelegi că-ntr-adevăr n-am timp”. Chiar dacă te-aş putea iertapentru vorbele astea, n-am să le uit niciodată.

Dacă mi-ai fi spus: „Eşti cea mai frumoasă din bordel, aşa că n-avea grijă, când trec pe-acolo tot pe tine te iau” ar fi-nsemnat acelaşi lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodată în minte să te raportez la alţi bărbaţi ca să-mi dau seama cât te-ar putea dori alte femei. Nu ne dăm seama că dezamăgirea este echivalentă cu un omor. M-ai omorât din imprudenţă. N-ai nici o vină. Fiindcă nu ştiai ce faci. Faţă de Dumnezeu oamenii au însă o mare infirmitate: nu iartă celor care nu ştiu ce fac.

N-am fost niciodată lacomă, nici de bani, nici de lux, nici de mâncare, de nimic. Numai de tine am fost lacomă, de sufletul şi de trupul tău. Nu mă mulţumeam cu ce-mi ofereai, îţi ceream. Ca o cerşetoare. Nu m-am gândit nici o clipă că e nedemn să cerşeşti. Am fost lacomă, şi Dumnezeu, în care nu cred, m-a pedepsit, şi mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu.

Tu n-ai nici o vină … N-aveai niciodată timp …

Cât de puţin am stat de vorbă împreună: nu cred că mai mult de 20 de ore şi cred că măcar 15 dintre ele, de faţă cu alţii, despre lucruri indiferente, neutre, care n-aveau nici o legătura cu noi. Când eram singuri, în acele atât de puţine dăţi, îmi spuneai lucruri şi mai indiferente, despre spitalul tău, despre greutăţile meseriei, despre ele pe care ţi le făceau oamenii. Le ascultam, mă interesau fiindcă făceau parte din viaţa ta. Judecata rece care s-a cuibărit mai târziu în mine îmi spunea că lucrurile astea ar putea să figureze şi-ntr-o fişă de cadre sau într-un raport de activitate.

Nu mi-ai spus niciodată de ce nu-ţi iubeai nevasta, pe cine-ai iubit, ce te nemulţumea, ce ţi-ai dori. Un singur lucru mi l-ai spus clar, răspicat, şi mi-l repetai cu grijă, din vreme-n vreme: „Nu ţi-am promis niciodată nimic şi ar fi criminal să-ţi promit ceva”. Am o bună memorie afectivă. Ar fi ajuns să-mi spui o singură dată. Nu mi-ai promis nimic, nici nu ţi-am cerut şi nici nu ţi-aş fi cerut.

Mă durea că nici dorinţa de-a fi putut să-mi promiţi vreodată ceva n-o aveai. Îmi dădeai, involuntar poate, de-nţeles că locul meu era la marginea vieţii tale. E vina mea că ducându-mă la spectacol cu bilet de strapontină aş fi putut ca un domn de pe-un fotoliu să-mi spună măcar că-i pare rău că nu-mi poate da fotoliul lui. N-ai schiţat nici un gest de regret că stăteam pe strapontină …

De fapt, aşa e bine …  să n-ai regrete asupra lucrurilor pe care nu le poţi schimba. Te purtai într-un fel care să mă descurajeze, e vina mea că n-am vrut să înţeleg, că m-am încăpăţânat. Îmi par atât de ridicolă mie însămi. E bina mea că m-am mulţumit cu fărămituri de la ospăţul la care fusesem invitată la bucătărie, nu în salon. Ce vină ai tu că-n mintea mea bucătăria a strălucit ani de zile sub lumina orbitoare care se revărsa în mii de curcubeie prin ţurţurii de cristal ai unui imaginar candelabru !

Singura dăruire totală între doi oameni e-n pat, aşa-mi spuneai. Poate că şi-acolo ai făcut economie de mijloace ca să respecţi principiul de-a nu mă angrena decât cu măsura în viaţa ta …

Iartă-mă, am spus o răutate. Uneori, aş vrea atât de mult să te fac să suferi, dar nu cu vorbe, cu fapte. Aş vrea să mă iubească un bărbat şi să-l iubesc şi eu, iar tu să ştii şi să vezi, să fac şi să spun tot ce-ar putea să te doară mai mult, o durere de care să te zvârcoleşti. Şi mai mult decât asta, aş vrea s-ajung ziua când goală şi culcându-mă cu-acest om să-mi spună cineva că vii tu în cameră şi eu să m-acopăr cu un cearşaf şi să spun: ei şi, dar nu „bonne mine contre mauvaise fortune”, ci din toată inima mea repopulată de altă fiinţă şi de alte imagini. Iar sunt vinovată faţă de mine, iar alunec în ficţiuni, nu mi-a fost de-ajuns una !

Tu n-ai nici o vină.Îţi fac un singur reproş. Când mi-ai legat viaţa de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine, fiindcă vieţile noastre au mers paralel, şi-atât, mă cunoşteai de ani de zile, şi dac-ai avut cât de cât bănuiala fondului meu adevărat n-ai fi trebuit s-o f aici. Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proporţională cu valoarea obiectelor. De ce trebuia să m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai făcut atât de nenorocită cu-această proporţionalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, când ştiai că-ţi păstrezi totdeauna ultimii doi  lei ?

Şi-acum vreau să-ţi cer ceva, ca unui prieten: te rog nu mă chema niciodată, nu căuta să-nvii ceva ce ştii foarte bine că n-a murit. Ajută-mă să-mi pot demonstra că realitatea, oricare-ar fi ea, merită mai mult decât cea mai frumoasă ficţiune.

M-am rupt de tine când te iubeam, n-am vrut s-ajung niciodată la drojdiile urei.
Să ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plâns, te mai plâng şi-acum, dar într-o zi am să te-ngrop ca pe toţi morţii. Plânge-mă şi tu, o zi, două, cât crezi că merit, în inima ta atât de echilibrată, şi-ngroapă-mă, incinerează-mă, sfârşeşte cu mine. Şi vom fi amândoi asemeni celor care mor tineri şi frumoşi, pe care timpul nu-i poate altera în amintirea celorlalţi …

Scrisoare către un cunoscut de Ileana Vulpescu

Rugăciunea unui soldat …

Rugăciune găsită în buzunarul unui soldat rus necunoscut, căzut în timpul celui de-al doilea război mondial …

Mă auzi Tu, Doamne ?

Nu Ţi-am vorbit niciodată, dar acum vreau să mă închin Ţie. Ştii că din fragedă copilărie mi s-a spus că nu exişti, iar eu eram aşa de prost, încât am crezut.

N-am avut niciodată conştiinţa frumuseţii creaţiei Tale. Astăzi, deodată, văzând adâncul nemărginirii, acest cer înstelat deasupra mea, mi s-au deschis ochii.

Uimit, am înţeles lumina lui. Cum am putut fi atât de groaznic de înşelat? Nu ştiu, Doamne, dacă îmi întinzi mâna, dar eu Îţi încredinţez această minune şi Tu vei înţelege: în străfundul acestui iad teribil, lumina a izbucnit în mine şi Te-am văzut.

La miezul nopţii vom ataca, dar nu mi-e frică, Tu ne priveşti. Ascultă ! Se dă alarma. Ce voi face ? Îmi era aşa de bine cu Tine. Vreau să-Ţi mai spun ceva: Tu ştii că lupta va fi grea. Poate că în noaptea asta voi bate la uşa Ta.

Cu toate că nu Ţi-am fost niciodată prieten, îmi vei da voie să intru când voi sosi ? Dar nu plâng, vezi ce mi se întâmplă, mi s-au deschis ochii ! Iartă-mă, Doamne ! Plec şi nu mă voi mai întoarce, cu siguranţă, dar, ce minune !

Nu-mi mai e frică de moarte !

(Din Noii Martiri ai pământului rus, vol. II, Schitul românesc Prodromu, Sfântul Munte Athos)

Sursa: Blogul lui Ionuţ Trandafirescu

Ninge …

Ninge cu păcate – ninge cu lumină,

În ninsoarea pură – e atâta vină,
Ninge cu lumină, ninge cu păcate,
Vino iarăşi, Doamne, să le speli pe toate

Ninge cu păcate, ninge cu iluzii,
Suntem martori veşnici, marilor confuzii –
Ninge cu iluzii, ninge cu păcate,
Vino iarăşi, Doamne, să le ierţi pe toate

Ninge cu păcate, ninge cu Biserici,
Fulgii de zăpadă parcă ne sunt clerici –
Ninge cu lumină, ninge cu păcate,
Vino iarăşi, Doamne, să ne dai în rate,

Pe ninsori de lacrimi – vieţile iertate …

Ninge cu apă de dor îngheţată,

Ninge cu stele de ochi dragi şi de mere,

Ninge cu praf de cărbune transform în alune,

Ninge cu mine copil cu fulgi în april,

Ninge cu ţară şi dor,

Ninge din cer şi din nor,

Ninge cu vrut şi nevrut …

Ninge cu Eve’n ştiut,

Ninge cu Eve stătut,

Ninge cu ele viaţa ce-i rod,

Cu ele ce-s cerut de mână,

Cu umilinţa ce nu-i înţeleasă de Adam,

Cu simţirea ce-i dată să fie trăită,

Doar două anotimpuri,

Din care unul iarna,

Ce-şi ştie sfârşit în Primăvară …

De alt nins …

Liviu Florian Jianu şi Cafanu – Ianuarie 2010

Proiectul Orthphoto

     Împliniri, fapte, idei, bucuria de a mărturisi prin gest, cuvânt sau responsabilitate socială revelaţia hristică, toate acestea sunt aduse în spaţiul emisiunii Convorbirile Trinitas pentru ca puterea exemplului să îndrepte atenţia asupra bucuriei de a respira bogăţia spirituală a Ortodoxiei. Invitaţia de a promova proiectul Orthphoto în cadrul emisiunii Convorbirile Trinitas a corespuns dorinţei noastre de a prezenta publicului larg serviciul de fotografie ortodoxă internaţională Orthphoto. Se aduce în vedere şi contribuţia românească în cadrul proiectului dar şi Expoziţia Aniversară Internaţională a 5 ani de existenţă Orthphoto.

Fotografia aparţine Comunităţii Orthphoto - Expoziţie Aniversară - 5 ani

     Experienţa în spaţiul înternaţional, dar şi în cel românesc, al serviciului de fotografie este dezvoltată în cadrul emisiunii Convorbirile Trinitas, vineri – 11 Decembrie, ora 21.00, la TRINITAS TV. Emisiunea îi va avea ca invitaţi pe Mihaela Rujan şi pe Ionuţ Trandafirescu, coordonatorii redacţiei româneşti Orthphoto.  Realizatorul emisiunii este George Vâlcu.

Emisiunea poate fi urmărită în reluare sâmbată- 12 decembrie, de la ora 14.30.

Sursa: Blogul lui Ionuţ Trandafirescu

Riga Crypto si Lapona Enigel

 Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,

Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-ciupearcă!

– Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.

– Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunţii, în cămară.

*

Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă,
Împărăţea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,

La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereţii.

Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu voia să înflorească.

În ţări de gheaţă urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,
Cu piei, pre nume Enigel.

De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.

Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:

– Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.

– Rigă spân, de la sân,
Mulţumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.

-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.

-Te-aş culege, rigă blând…
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. – Aşteaptă de te coace.

-Să mă coc, Enigel,
Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged şi răcoare.

– Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,

Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nţelept.

La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează.

Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se măreşte;
La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă…

Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.

– Plângi, preacuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface uşurel
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă…

Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.

Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;

Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,

Ca la nebunul rigă Crypto,
Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască:

Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.

Ion Brabu