Arhive pe etichete: gabi

JAPONEZII,2. DATORIE

M-am trezit brusc, în strigătele „entuziaste”, 🙂 ale muncitorilor de pe schele.

Conform aprecierii unei prea elegante bloggeriţe, voiam să continui despre japonezi.

Hărmălaia de pe şantier, îmi oferă prilejul.

Spuneam ieri, că nu i-am cunoscut personal, exceptând tokyotul de la BIRD.

Deşi, mi-aş fi dorit, întrucât, nu ascund faptul, că am un cult, pentru acest popor.

Dar se pare că  gândul, are o puternică materialitate.

”For instance”, (ca s-o fac şi eu pe englezitul, că îmi vine  să strig,  de gemetele bloggosferei englezificate, de nu mai recunosc nimic, nici expresiile de ghid, scrise la „ocazie”), mi-am dorit mult, să călătoresc, dar n-am avut parte.

Nu din cauza comuniştilor feroci, ci a românilor, care azi, sunt anticomunişti mai feroci decât colegii de serviciu, care printr-o  turnătorie la Serviciul Cadre, pentru că verbul meu îi frigea la „interese” , îmi tăiau orice plecare în străinătate.

Văd că Oana Stancu, se supără pe nonreacţia, sau lentoarea la reacţia faţă de aberaţiile socio-actuale.

Nu ştie , drăguţa de ea, că turnătoria la români este polivalentă, că urmările ei sunt cronice, de efect terminal.

Nu ştie, că, de fapt, mă tem de lichelismul meu, incapabil de a nu avea o reacţie scorpionică, chiar dacă mâna întinsă, este de natură să –mi salveze viaţa.

 Aşadar, visul meu de a călători, s-a transmis, aproape mirabil , urmaşelor mele. Astfel, Gabi, într-un periplu prin lume,  a cunoscut şi s-a împrietenit cu o familie de japonezi: mama, tata şi o fetiţă , care spre încântarea Wandei, se adaptează neaşteptat de repede, noilor prieteni.

El, tatăl, este conferenţiar universitar.Ea, mama, n-am înţeles.

-Nu-s nişte sărăntoci, îmi spune Gabi, îşi permit  o viaţă lejeră, comodă, fără risipă alimentară şi extravaganţe de prost gust.

Şi totuşi,continuă ea, îi simt nerăbdători, să se termine vacanţa.

Într-o seară, el, Profesorul, îmi spune că îi este dor de casă, de programul lui.

Că abia aşteaptă să-şi reia viaţa intimă, organizată, după „dichisul lui japonez”

N-am prea înţeles ce înseamnă „dichisul lui japonez”, dar din delicateţe, nu l-am întrebat.

Am înţeles însă, că viaţa lui, are componente strictisim intime, în care meditaţia este nelipsită.

-Gabi, sunt altă educaţie, altă structură psihomentală, au altă viziune asupra vieţii, în a cărei componenţă, respectul de sine, prin sentimentul responsabilităţii îndeplinite, este o necesitate.

Nu ţi se pare meritoriu, dorul lui de catedră?

 Rămasă pe gânduri, Gabi continuă nesigur:

„e ceva, ce nu înţeleg totuşi. Parcă o altă viziune asupra existenţei. Ceva impalpabil mie, prin care  percepţia bucuriei vieţii lor, pare lipsită de un suport material. Un ceva interior, pe care nu-l realizez”.

Cum Gabi este interlocutoarea mea predilectă, pe probleme ezoterice, o înţeleg, fără a fi în măsură, să-i răspund .

 Încerc, pur autohton, ieşirea printr-o glumă. ”Gabi, poate ăsta e şi motivul, pentru care tu nu-i consideri prea inteligenţi. Conform proverbului neaoş, că” tot ce el nu înţelege, este prostie.”

Madi şi Onu

Reclame

9 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Proză

CUTREMURUL

 Motto: ”Uneori, Divinul, îşi arată măreţia, parcă prea categoric !”  – Madi

Puţini suntem cei care ne recunoaştem fără jenă, slăbiciunile. Eu, am un moment, căruia dacă nu mă închin, îi recunosc totuşi necondiţionat, ascendenţa asupra mea, pentru că m-a făcut de o ruşine, ce n-o pot uita cât oi trăi. Este Cutremurul… mai concret, cel din Martie 1977. M-a umilit atât fizic, cât şi ca părinte. Şi acum, mă înfior, de frică, şi de ruşine. Cei care l-au prins, ştiu…

Era seară… Eu, citeam, în camera mea, o lecţie de engleză. Când am simţit primele mişcări, m-am ridicat să le spun, destul de senin, fetelor, să nu se sperie. Într-un holişor de trecere, mezina, Cristina, îşi organiza un concurs de maşinuţe-jucării, din care avea aproape o colecţie. În trecere, am luat-o în braţe, împrăştiind automat, cu piciorul, maşinuţele aliniate la startul cursei pe care o gândise ea. Carmen, a reuşit să fugă din sufragerie, unde priveau cu soţia, un film, la televizor. Se încolăcise cu mânuţele firave, de piciorul meu, când s-a declanşat …Urgia !

Aruncat de pereţii holului, m-am dezechilibrat; în cădere, desfăcând mâinile, am scăpat-o jos, pe Cristinel; a început să plângă. Pe Carmen, a aruncat-o la capătul holului, care deşi de doar doi metri lungime, părea imens pentru haosul din bezna care se aşternuse. Trântit, bâjbâiam cu mâinile după scâncetele Cristinei, care credeam că în cădere îşi spărsese căpuşorul. Am găsit-o, şi ţinând-o în mâna dreaptă, îi mângâiam cu stânga, faţa, să simt umed cald. Încordat pe această senzaţie, uitasem, de Carmenuş, pe care o aud implorându-mă, cu voce disperată: “Tati, ţine-mă şi pe mine !  Nu mă lăsa,  tati !”

 Mi-a sfâşiat inima de durere şi de ruşine… Am cuprins-o de umeri, şi sfârşit fizic, în poziţia în care mă îngenunchiase Cutremurul, le ţineam strâns în braţe, aşteptând să simt căderea pereţilor, peste noi, să mă interpun, între ei şi fete. Cristinel, scâncea la urechea mea;  nu ştiam dacă sângerează. Carmen se contopise cu braţul meu stâng şi tremura înfricoşător. Nu ştiam, dacă de frică, nu-şi pierduse minţile. Nu puteam, dar nici nu îndrăzneam să mă ridic; să nu li se pară, că le părăsesc.

În sfârşit, Urgia trecuse… La lumina unei lanterne, m-am liniştit că fetele nu păţiseră nimic. Soţia, ne striga disperată, din holul de la intrare. Nu putea ajunge lângă noi, sufrageria, era blocată de modulele de bibliotecă, radioul şi televizorul, aruncate ca nişte cutii de chibrituri, pretutindeni. Gabi, fiica noastră mai mare, era la bunica ei, mama soţiei, căreia-i dusese nişte frigănele proaspete făcute de soţia mea. Viorica, îngrozită de soarta lor, a plecat desculţă, să le caute; a fost însă şocată, când le-a întâlnit la intrarea în blocul nostru. Mama ei fiind oarbă, nu-şi explica apariţia lor în faţa blocului, când între blocurile noastre, totul era în beznă.

P.S. Este ciudată comportarea minţii oamenilor, în momente de groază. De atunci, mult timp, ne-a fost frică să mâncăm frigănele. Iar eu, pe lângă umilinţa de a fi fost trântit, pe jos, şi de a-mi fi scăpat neputincios fetele, am rămas marcat de cutremur, ca de ceva, căruia, nu-i poţi face faţă ; ce te copleşeşte, fără drept de replică. Iar strigătul de ajutor al lui Carmen: “Tati, ţine-mă şi pe mine ! Nu mă lăsa, tati !”, o cicatrice a ruşinii de părinte, care nu cred să se şteargă vreodată …

? Ioan Ionescu

53 comentarii

Din categoria Credinţă, De acasă ..., Madi