Arhive pe etichete: Geta.

Jurnal de Dor

Până de curând, nu ştiam ce este tristeţea.

Spuneam ”mi-e trist”, dar nu realizam apăsarea copleşitoare care o însoţeşte. De când s-a prăpădit sora mea Geta, în urma unei toxiinfecţii alimentare, degenerată în septicemie, viaţa parcă şi-a pierdut sensul. Mă trezesc, o sun la telefon, nu-mi răspunde, şi faptul mă face să mă simt părăsit şi pustiit.

Mă întreb derutat şi descurajat, de ce atâta nedreptate pe făptura ei.

Şi în cea mai bună credinţă, îmi spun:”Acesta este Dumnezeul veşnic proclamat pentru bunătatea lui?”

Sau, noi oamenii, în ignoranţa noastră ancestrală, ne-am clădit un idol, pe care să ne sprijinim slăbiciunea suferinţei?

Şi-ii spunem „bunul Dumnezeu?” Care se vede treaba, este tot la cheremul nostru? Pentru că, dacă Salvarea 112 din Galaţi, anunţată la ora 11 ziua, nu venea tocmai la ora 3 noaptea, exact peste 15 ore, timp în care starea septică s-a instalat iremediabil, nu s-ar fi produs sfârşitul tragic. Ori programatoarea de la Salvare, ca si ignorantul ajuns la ora trei, nu sunt sub jurisdicţia atotputernicului Dumnezeu, nu le-a spus să se grăbească, pentrucă viaţa unui om este în pericol? Singură, bolnavă, trezită în faţa unui şofer, care poate a fost şi lipsit de tact, că unii dintre „salvatori” se simt „dumnezei”, (de parcă ei ar fi creat lumea), Geta a refuzat să plece la spital.

Ajunsă peste aproape alte 12 ore, eforturile medicilor de la Spitalul Judeţean Galaţi, cu toată străduinţa depusă, a fost înfrânt de desfăşurarea galopantă a infecţiei. Iar Geta, sora mea minunată, nu mai este. Deci, ce lucruri bune a realizat bunul Dumnezeu? Cum i-a îndrumat pe cei care au avut nevoie de sfatul Lui?

Îmi rumeg, neputincios şi trist, suferinţa, în timp ce necredinţa îmi dă diabolic, târcoale. Şi poate pe bună dreptate?!

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Jurnal de Dor

Daca e iluzoriu, unde este realitatea?

Titlul postului este comentariul- răspuns, primit la următoarele:

“Dacă zâmbetul, m-a uluit
Discursul, e nemaigândit
Să mi se pară? E iluzoriu?”

Uşor derutat, deci, nu prea sigur, am replicat:

“Poate în invizibil?
În enigmatica formă de cuantă? În lumina albă?”

Iar pentru explicitare,voi reda, de fapt, voi relua,parţial, postul “TAVERNA SÂRBULUI, 2”

”Noi suntem la fel ca o staţie  radio care emite în permanenţă  energia gândurilor noastre. Această energie umple imensitatea spaţiului, influenţând toate fiinţele în bine sau în rău.

Desigur, puţini sunt cei care chiar reuşesc să citească efectiv gândurile altor oameni,  dar cu toţii detectăm într-o măsură mai  mare sau mai mică energia acestor gânduri la nivel subconştient.  Dacă doreşti  să te convingi, este suficient să priveşti cu atenţie, pe cineva de la spate şi vei vedea că în în câteva clipe acesta îşi va întoarce capul şi se va uita la tine. Dacă nu eşti convins, încearcă! Vei vedea că nu dă niciodată greş!”, recomandă dr Nelson.

”Adevărul este că marea familie a umanităţii este conectată la nivel energetic.

Atunci când un om suferă şi moare în partea opusă a planetei, noi îi simţim agonia la nivel subconştient,  şi suntem afectaţi de ea.” , afirmă acelaşi.

Personal, care nu suport, răutatea, am constatat, că starea de antipatie, asupra celor răi, îmi este imediat recepţionată.

Atunci, m-am gândit la un artificiu: deliberat, îmi imaginez ceva frumos despre subiectul respectiv, cum ar fi o trăsătură fizică plăcută, sau o însuşire sufletească.

Iar dacă  gândul  este însoţit de câteva cuvinte, şi un zâmbet dezinvolt,  în ton cu gândirea, transformarea este uluitoare. Încercaţi sincer, metoda, şi-mi veţi fi recunoscători!

Sau, aplicaţi-o ,  doar pentru a bucura pe cineva.

Doresc acum, să remarc, o altă faţetă a puterii gândului. Mergând la Galaţi, Geta, sora mea, îmi spune:

„aş vrea să mergem la mormântul domnului Bellu, să depunem nişte flori,dar nu –i ştiu locul, decât orientativ.

Domnul Bellu, fostul croitor al familiei noastre, era un om de o nobleţe sufletească, exemplar.

Bine, accept eu, cu drag. Dar mâine, să avem timp şi condiţii să-l găsim. A doua zi, apropiindu-ne cam la vreo 30 de metri,de  sectorul presupus a se afla mormântul,Geta, iuţeşte pasul, spunându-mi: „uite acolo, vezi crucea? În dreptul tufişului din faţa noastră!?

Nu vedeam nimic, dar dacă am pornit la treabă, am urmat-o ascultător.Când colo, crucea, pipernicită, era în spatele unui tufe de liliac de câteva ori mai înaltă decât ea. Mi-am făcut cruce, necrezându-mi ochilor: „Doamne, Geta dragă, tu ai vedenii, cum ai văzut-o aşa ascunsă?” Minunându-se şi ea, Geta, a găsit o explicaţie spiritistă:- Eu cred că domnul Bellu, a dorit să-i fie îngrijit mormântul, şi m-a ajutat, închipuindu-mi că văd crucea! Nu-mi amintesc finalul discuţiei.

Cert este, că n-am s-o uit niciodată, oricând, va veni vorba de puterea gândului.

Madi şi Onu

PS: În cele relatate, cât este iluzoriu, cât realitate? Când sunt trăite atât de evident?

Nu ştiu, dacă am reuşit ce mi-am propus,Sper, însă…!

Abia acum, observ că  elementele alcătuirii: “Să mi se pară? E iluzoriu?” sunt relativ pleonastice, dacă nu cumva, se anulează reciproc.

Nu mă dumiresc, ajutaţi-mă, vă rog!

4 comentarii

Din categoria Onu

LILI

Dacă Tamara a fost subiectul unei iubiri imposibile, în studenţie, LILI a rămas emoţia de neuitat a unei vizite. La sora mea, Geta, în Galaţi.

A fost ca o poveste.

Când am intrat în casă, la Geta,  Lili  se pregătea să plece.

Nu ştiu, de ce, dar subit, am vrut să mai rămână. Era un gen de frumuseţe molcomă, ai cărei ochi profunzi şi calzi,  de culoarea cafelei cu lapte, îmi învăluiau fiinţa, până la uitarea de sine . Aproape n-am vorbit. O priveam fascinat, întrebându-mă unde am mai întâlnit-o.Mă gândeam la incendiarele nordamericance din filme, o vedeam în languroasele mozambicane, cu sânge portughez, sau blândele rusoaice blonde, în clipele de tandreţe.

Reuşea, frumoasa Lili, să-mi inducă o linişte învăluitoare, ca o noapte petrecută sub bolta înstelată niculiţeană, în via bunicilor.

Într-un târziu, a plecat. Am rămas cu inima plină de presimţiri, că nu ne vom mai revedea. Ciudat, acest presentiment sumbru.

Într-o zi, la telefon, o întreb pe Geta, despre Lili.

Oftând, ştiind că mă va amărî, mi-a spus cu vocea sugrumată, că Lili nu mai este.

Zilele trecute, nu am rezistat, şi am adus, telefonic, iar vorba  despre ea.

Atunci, Geta, n-a mai rezistat. Te rog, nu mă mai întreba!

Drama acestei frumuseţi este înfiorătoare. Toată familia ei, parcă urmărită de un blestem necruţător, a fost răpusă de cancer.

La început, mama, apoi tatăl, fratele, şi în sfârşit ea,  ca şi mama ei, de un cancer mamar.

Boala i-a fost depistată din timp, şi deşi operată imediat, nu a fost cruţată, cu toată dragostea şi voinţa ei de viaţă.

Nu împlinise încă, 40 de ani. Ca un făcut, i- am cunoscut toate îngrijorările şi speranţele de viaţă.

Cu expresie îngrozită,  mi-a arătat nodulul mamar depistat. Aproape fericită, mi-a vorbit despre operaţia  care chipurile, îndepărtase pericolul.

Venea des în vizită, pe la noi. Ne bucuram şi ne frământam de speranţele şi temerile pe care le avea. Apoi, a dispărut.

Până într-o seară, când  primesc un telefon.

-Geta, sunt Lili, şi te sun, să-ţi spun, să ştii că eşti prietena, pe care o iubesc cel mai mult. Boala nu mi-a permis să te mai vizitez, şi nu am vrut să te indispun, cu suferinţa mea.Acum , însă, nu cred să mai prind sărbătorile Crăciunului, şi înainte de a merge la ai mei, aş vrea să ştii că ţin la tine foarte mult, şi să nu crezi, că suferinţa m-a făcut să te uit vreo clipă.

-Lili, dragă, am apucat să spun, şi lacrimile, mi-au înecat vocea. Vin să te văd eu, nu te îngrijora. Alături, Nelu, (cumnatul meu), care o preţuia tare mult, a înţeles ceva şi faţa i s-a umplut de lacrimi. Plângeam toţi trei, striviţi  de tristeţe.

Lili era cea mai delicată prietenă a noastră.

Dintr-o întâmplare neprevăzută, nu am ajuns la ea. După Sărbători, cu voce sfâşiată, soţul, ne-a transmis telefonic, salutările ei de adio.De când ea s-a sfârşit, cu el, nu ne-am mai văzut.

Madi şi Onu.

4 comentarii

Din categoria Proză