Arhive pe etichete: maidanez

RÂSU-PLÂNSU

 Totuşi, tv-ul, nu-i de lepădat. Este un soi de gimnastică pasivă a minţii.

Asemenea hipnozei, îmi scoate din străfundurile tenebroase ale subconştientului, evenimente atât de uitate, încât  par uimitoare.

Spre pildă, adormind la Sinteza zilei, am avut un vis din copilărie. În şcoala unde învăţam, s-a organizat, la ora de desen, un concurs de imaginaţie grafică.

Nota maximă, cu urecheli, a primit-o un ţărănuş pipernicit, de care, unii copii, predestinaţi într-ale râsului din orice, se amuzau copios,  mai abitir ca Antena 3, de Traian Băsescu.

Desenul era efectiv genial. Întitulat cu nonşalanţă „ Petrecere”,  compoziţia, prezenta un grup  de petrecăreţi, cu feţe schimonosite de percepţia olfactivă, neplăcută, pe care păreau a o trăi.  Maldărul de gunoaie, în perspectivă, din jur, nu putea fi sursa  suferinţei lor. Imediat în spate, după un fir de iarbă, un copetrecăreţ dintre ei, stând într-o poziţie ciudată, nici în genunchi, nici în şezut, cu o faţă, la fel de schimonosită, de parcă suferea de crampe atroce, îşi vedea agitat, de suferinţa lui.

Întrebat ce înseamnă, colegul, cu seninătatea geniului nedescoperit, i-a răspuns învăţătoarei.

Păi e o petrecere la iarbă verde, şi pe unul, ăla din spate, l-a apucat…., şi i-a spus,în cel mai natural mod, „cufureala”, iar putoarea de la  ce-a făcut, a ajuns la ceilalţi, cărora le vine mâncarea-n gât.  Clasa a izbucnit în hohote de râs, învăţătoarea, enervată, i-a tras nişte palme de bietul artist, a început să plâgă, spunând printre sughiţuri: „da ce-am făcut rău?”, şi o linişte mohorâtă, s-a aşternut în toată clasa. Surprinzător de democratic,   învăţătoarea ne-a întrebat ce părere avem, şi ce notă ar merita.  Păreri, ca la Parlament. La final, a rostit sentenţios.

Copii, eu îi dau 10, şi aplecându-se asupra artistului, care s-a ferit ca de o muşcătură de maidanez, l-a sărutat, spunându-i :

”Iartă-mă, Piciule! Am înţeles desenul, după discuţiile  despre ce notă meriţi.”

Şi, urechindu-l uşor, l-a întrebat: ”mă ierţi?”

Bietul artist, neştiind ce să mai creadă, a icnit un da generos, şi a îmbrăţişat-o la rândul său.

Mi-am amintit acest episod, zilele trecute, la finalul Sintezei zilei, când,  în jurul unui maidanez „adoptat la distanţă”, Gâdea, Badea şi încă un tip de-al lor,  în poziţia „pe vine” mângâiau un superb maidanez, iar în studio, Cristina Ţopescu, perora despre mila creştină, faţă de maidanezi. Debitul ei era de nestăvilit; (la un moment dat, conştientă de suferinţa ei digestivă, a şi spus:”Mihai, te rog,opreşte-mă!”) Dar bietul Mihai, fusese deja anihilat de suferinţa iubirii creştine, ca să mai poată rosti un cuvânt.

Onu

Reclame

2 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Râsu/Plânsu

INVIDIE.

Credeti că poate fi invidiat un câine? Şi mai ales unul maidanez?

Ei bine, da!

Am trăit eu însumi, astăzi, această emoţie. Puţin mai complexă, desigur.

Mă trezesc după o noapte, pe care mi-am petrecut-o într-un lirism eminescian, privind extatic, avatarul Adeenei.

Nu mă credeţi motivat, pentru această efuziune sufletească?

Aveţi tot dreptul, dar dacă veţi arunca o privire pe blogul său, îmi veţi da dreptate.

Vă va întâmpina… Dar nu, mai bine constataţi singuri!Nu-mi plac decât emoţiile originale, primite direct de la sursă, fără eteroaprecieri, oricât ar fi ele de valoroase. Nu-mi plac, pentru că în cazul Adinei, am fost atât de viu direct capacitat, încât am devenit dependent de  gândul existenţei sale, oriunde s-ar afla.

Aşadar, în timp ce savuram emoţiile de mai sus, vocea melodioasă a soţiei, mă trimite la cumpărături. Nu aştept altă invitaţie, mă îmbrac, şi plec.

Sunt atât de somnoros, încât disting doar contururi, pe care le evit în ultimă instanţă.Aerul rece mă înviorează, şi în faţă, la câţiva metri un cadru de toată admiraţia.

O fată, cred, mângâia cu o gingăşie aproape maternă, creştetul unui maidanez. O făcea atât de cald, încât pentru o clipă, am simţit nevoia, să-i văd faţa, ca măcar blândeţea expresiei ei,  să-mi dea iluzia, că sunt maidanezul mângâiat.

A plecat, grăbită, şi n-am reuşit s-o ajung. Am distins doar, pe deasupra cizmelor, imaginea armonioasă a unor pulpe artistic  modelate. A dispărut, precum apăruse, şi am rămas cu senzaţia inefabilă a secvenţei de tandreţe, la care asistasem.

Acum, când scriu, percep limpede, nostalgia chipului blând şi mângâietor al mamei.

Mama!

Incomparabila mamă!

Madi şi Onu

8 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Univers feminin