Arhive pe etichete: metrou

AVANTAJE

 Spre bucuria mea neînchipuită, avantajele de ministru, au început să apară.

Azi, spre exemplu, cineva mi s-a adresat cu domnule Ministru. Va imaginaţi implozia de bucurie, trăită?

”Domnule Ministru!”.  A fost mirobolant.

Dacă mai adaug melodicitatea vocii,momentul devine de neimaginat.

-Domnule Ministru, am onoarea! Vă pot solicita o întrevedere importantă, la metrou?

-Da, cum să nu, dar dacă nu sunteţi o vedetă, şi ce vor spune paparazzii?

Vă imaginaţi, doar sunt ministru!

-Nu vă supăraţi, domnule Ministru, dar vă voi oferi momente de imbold de vârf, necesare  continuării începutului dv. fulminant.

 –Bine, dar..!.

-Nu, nu vă faceţi probleme, dacă doriţi, vă invit la mine în apartament, să fim feriţi de indiscreţii. Iar eu, dacă-mi îngăduiţi, voi oferi presei, numai instrucţiunile dv.

-Poate mă atrageţi într-o cursă politică?

-Nuuuuuuuuuuuu, nuu, nu, vă faceţi griji, sunt o persoană rezonabilă. Îmi propun chiar să vă devin Eminenţă cenuşie, să meargă bine şi-n Ţara noastră, măcar un minister.

 –Îmi surâde promisiunea, dar sper că nu aveţi vre-o câteva licenţe, despre care să nu ştiţi cu ce se ocupă fiecare.

-Nu, nu vă faceţi griji, dacă nu vă va place, nu ne vom mai întâlni!Dar vă asigur de o relaţie cerebrală şi loială.

-Bine, ne vedem la metrou.

Aşadar, ziua începe bine. Mă solicită terenul, să-mi spună ce-l doare şi cum vede ajutorul meu. Sună grozav, de nu-mi vine să cred.

Secretara mă priveşte nedumerită

-Cine era? O întreb eu, din priviri.

-Nu ştiu, nu apărea numărul!

– Bine, o să merg la întâlnire.

Ce ministru, aş fi, dacă n-aş avea curajul unei întâlniri private!

Cine o fi?!

O rog pe secretară, să-mi amintească în jurul orei programate.

Doamne ajută!

Onu

Reclame

14 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Patria, Politică

ZÂMBETUL SOARELUI/SORINEI

Ieri, răpit de zâmbetul său tonic, mi-a scăpat, că numele blogăriţei este SORINA CHIRILĂ.

Astfel, comiteam o nedreptate. Priviţi-i tema blogului! Nu este fascinantă privirea căprui intens, a acestei fete?

Apoi, într-un alt post al său, apare o pereche de mâini.., minuscule, ai spune copilăreşti, dar din care radiază  o feminitate de neclintit.

Cine cunoaşte forţa imaginaţiei amintirilor, a acelui deja-vu, îmi va înţelege tresărirea la vederea lor. Veneam de la biblioteca unională Lenin, din Moscova. Lucrasem pentru dizertaţie, câteva ore în şir, cu pauzele aferente, şi eram destul de obosit. Până la căminul unde  locuiam, călătoream cu metroul, şi două autobuze,în general, aglomerate. În staţia celui de-al doilea autobuz, aştepta liniştită, ea. Furat de gândurile rămase după lecturile făcute, nu eram atent, la ce se petrece în jurul meu.

Când un şofer distrat, a trecut prea aproape, în îmbulzeala produsă, am văzut , că de vecinul de aşteptare, s-a sprijinut o mânuţă . Prea delicată, să fie de copil, am privit-o atent.

Atunci, am zărit-o pe ea. Scundă, de o frumuseţe, pe care ca s-o redau, am să-i spun simplu, ”slavă”, mi-a zâmbit, uşor jenată, de situaţia incomodă în care am observat-o.

Zâmbetul de înţelegere a situaţiei sale  ne-a apropiat, ca pe doi părtaşi, la aceeaşi peripeţie.

–Ufff, aşa păţesc zilnic, spune ea.

–Cunosc, merg deseori pe acest traseu.

Ne-am retras deoparte, să ne auzim doar noi. Avea obiceiul să comunice, prin gestica braţelor, ceea ce ducea la o atingere involuntară a interlocutorului.Îmi plăcea, desigur. Am uitat de maşinile aşteptate. Prezenţa ei, mă învăluia, într-o stare delicată şi caldă.

Poate că uitarea de sine, exprima o anumită reciprocitate. Pe măsură ce o cunoşteam, o simţeam tot mai apropiată sufleteşte. Relativ scundă, avea o conformaţie de amforă delicată, cu o mobilitate de nuia de salcie, din lunca Dunării, la adierile care învolburează discret apele liniştite ale împărăţiei acestora.

Însufleţirea conversaţiei noastre, atrăgea privirile celor din jur. Timid, de felul meu, am devenit rezervat, şi uşor speriat, mi-a părut prea frumoasă, încât să-mi îngădui să-i propun, să ne revedem,fie şi în staţie, aşteptându-ne. Când răceala timidităţii mele, s-a strecurat între noi, a urcat în primul ei autobuz şi a plecat. Câteva bezele, n-au fost suficiente să  ne  revedem.

Cu toate aşteptările mele îndelungi, poate…,  cine ştie…, va reapare. Pierderea legăturii cu ea, m-a întristat, puternic, până când lucrul intens, la dizertaţie, m-a îndepărtat de mine însumi. A rămas cicatricea sufletească, sensibilizată ieri, de blogul Sorinei Chirilă, Zâmbetul Soarelui.

Îţi rămân îndatorat, Sorina!

Madi şi Onu

5 comentarii

Din categoria Univers feminin