Şi era ploaie cu senin …

Şi era ploaie cu senin
Senin cu ploaie,
Salcâmii ramurile-nclin
Şi le îndoaie …

Acuma toţi ei înfloresc
De primăvară
Ş-un dulce miros răspândesc
În dalba sară.

Un mândru soare scânteind
Pe bolta-albastră
El bate ploaia şiroind
Pe-a ta fereastră.

Şi-n haină albă tu apari
Cu pasuri line
Şi numai ochii tăi cei mari
Privesc la mine.

Atât de dulce şi de plin
C-aşa văpaie
Ah, era ploaie cu senin
Senin cu ploaie …

Mihai Eminescu

Şi era ploaie în senin,

Şi era ploaie în de ochi,

Şi-mi eram eu ce mi-l suspin, în praful frunzelor de ploi,

Şi-mi era ploaie … 

Şi lumină,

Şi era  nor şi zi senină,

Şi-mi era ceaţă în de ochii,

Şi nu ştiam să număr plopii …

Cafanu

Publicitate

Eminescu, Veronica, Creangă

Primul film documentar despre Eminescu, are titlul „Eminescu, Veronica, Creangă” şi a fost realizat de Octav Minar în 1914.

Filmul a fost descoperit la Arhiva Naţională de Filme de către Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Existenţa şi importanţa naţională a acestui document a fost semnalată în presă („Săptămâna Financiară” şi revista „Vreau bilet”) de jurnalistul Miron Manega.

Filmul poate fi vazut integral pe site-ul Certitudinea.ro

MIHAI EMINESCU

De ziua Ta ( 15 ianuarie )

lui Mihai Eminescu

De ziua Ta, sărmane Dionis,
Voi da celui mai bun poet din urbea mea – o pâine
Va fi şi el sătul de când trăieşte ca un câine
Şi tu vei lăcrima – din paradis

De ziua Ta, sărmane Dionis,
Ţi-aduc aminte că acel poet e mort, de-o viaţă
Şi darul meu cel mercantil, un om, de îl înhaţă
Pomană ţie, îţi va fi – şi lui – un vis

De ziua Ta, sărmane Dionis,
Doar măsurăm al lumii mers urât, cu alt urât
Căci preţul pe săraci şi pe luceferi este coborât
Pe gratis, singuri, din Edenuri – s-au proscris

Şi au venit în Iadul nostru să ne-ntrebe: Voi, pe Cât ? …

Jianu Liviu – Florian – 7 ianuarie 2009

Glossă

Vreme trece, vreme vine …

Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte ? …
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine …

MIHAI EMINESCU

Rugăciunea unui dac

Motto: ” Panule , ştii tu că în Lumea asta nu este nimic mai interesant decât Istoria poporului nostru, Trecutul lui … ”
(Amintiri de la Junimea)

 

Pe când nu era Moarte, nimic Nemuritor,
Nici sâmburul Luminii de Viaţă dătător,
Nu era Azi, nici Mâine, nici Ieri, nici Totdeauna,
Căci Unul erau Toate şi Totul era Una;
Pe când Pamântul, Cerul, Văzduhul, Lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în Sine-mi:
Au cine-i Zeul cărui plecăm a noastre inemi ?

El singur Zeu stătut-au nainte de-a fi Zeii
Şi din noian de ape puteri au dat Scânteii,
El Zeilor dă Suflet şi Lumii Fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre ! Cântare aduceţi-i,
El este Moartea Morţii şi Învierea Vieţii !

Şi el îmi dete ochii să văd Lumina Zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele Milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul Repaos !

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între Oameni devină Cel Întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pan’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Căci chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem Mama, pe care am iubit-o ‘
Când ura cea mai crudă mi s-ar părea amor …
Poate-oi uita durerea şi voi putea să mor.

Strain şi făr’ de lege de voi muri ‘ atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroana scumpă
Ce-o să amute cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Indură-te, stăpane, si dă-i pe veci Viaţă !

Astfel numai, Părinte, eu pot sa-ţi mulţumesc,
Că tu mi-ai dat în Lume norocul să Trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n Stingerea Eternă dispar fără de urmă !

Mihai Eminescu
1879, 1 septembrie