Tâmpiţii laşi, din mine

Motto:

”În mine sunt doi oameni:unul numai inimă, şi altul numai cap. Când capul vorbeşte, inima plânge; când inima gândeşte, capul se frânge!”-Napoleon.

Cam aşa păţesc eu cu tâmpiţii din mine. Care mai sunt şi laşi, pe deasupra.

Şi, chiar dacă m-am tuns zero, sperând în normalitatea anotimpurilor, tot „mi-o iau în freză” din cauza celor câteva lichele din mine care se cred a fi şi cap şi inimă. Unul, zice, crezându-se deştept:

–”Parlamentari, nu vă faceţi treaba, nu corectaţi legile. Ca al doilea, speriat, că aşa se va întâmpla, să sară:

–”Tâmpiţilor, potoliţi-vă!”

Altul, mai curajos la furie, îi strigă:

–„Ce spui măi golane, tu vorbeşti?”

Culmea, Parlamentarii s-au apucat cică de treabă, iar alt gând, mai la curent cu puterea Ambasadelor, le declară ritos, fără jenă că se face naibii de râs:

–”Ce faceţi voi este „neavenit”, am o părere foarte proastă!”

Năucit, de vuietul din propria-mi ţeastă, mă gândesc să merg la psihiatru.

Dar un alt tâmpit din mine, mai corect, îmi şopteşte:

–”Crezi că mai ai leac?”

Onu

Publicitate

CONSTATĂRI 3. MEMORIE, NU GLUMĂ! BUN DE PREŞEDINTE?

Citesc pe Realitatea. Net:Antonescu face glume pe seama lui Mircea Geoană.

Şi-a amintit, că pe 6 decembrie, se împlinesc patru ani, de la:

„Mihaela, dragostea mea!”

Nu-l plac pe Geoană, dar nici nu gust gluma.

Mi se pare de un prost gust specific de maidanul din Galaţi, unde  băteam ţurca, împreună cu băieţii de cartier.

Şi chiar sunt surprins, că un Preşedinte de Senat, are timp de pierdut, străduindu-se să-şi amintească asemenea  zeflemeli.

Ce să te mai miri, că treburile în Parlament, merg prost?

Îmi amintesc din lecturile copilăriei, că Napoleon, la o petrecere, dată de Directorat, în cinstea numirii sale, comandant şef al Armatei din Italia, a refuzat invitaţia la dans a unei curtezane, care-i plăcea foarte mult, spunându-i:

”iartă-mă, acum, am o funcţie, nu mai pot!”.

Bine, dar  era Napoleon, veţi spune!”

„Dar şi Preşedintele Senatului este o responsabilitate, vă răspund. Şi atunci, unde este respectul de sine, în raport cu această instituţie?”

Faţă de asemenea comportament, ce garanţii,  pentru respectarea funcţiei de Preşedinte al României, îmi oferă actualul Preşedinte al Senatului României?

Sunt ,pur şi simplu, dezamăgit!

Când vom scăpa de zeflemea, în loc să ne rezolvăm preocupat, şi demn, problemele?

Acum, tot într-o zeflemea, îmi explic, de ce, n-a reţinut ideea comisiei Nana, când i-a vorbit Premierul, despre ea.

Ba, nici n-a înregistrat telefonul.

Parcă nici nu-l sunase!

Certamente, se gândea la „Mihaela, dragostea mea!”

Onu

DEGRADARE MORALĂ

Motto:”La un pahar de cristal fin, ajunge o lovitură uşoară de linguriţă, ca să vibreze,

pe când la un clopot mare şi greu, trebuie o lovitură puternică de baros,  ca să-l faci să vibreze!”-Napoleon.

Mi-am amintit această aserţiune, citind pe Yahoo, că în nu ştiu care judeţ, o suprafaţă deluroasă, de multe hectare a fost nemilos defrişată de localnici, ajutând astfel stihiile naturii să pregătească viitoarele inundaţii pluviale şi alunecări de terenuri din zonă. Cu case, cu oameni, cu gospodării cu tot.

Este interesant de ştiut, ce măsuri vor lua autorităţile , faţă de un caz a cărui gravitate echivalează, prin consecinţele nefaste, în perspectivă, cu un atentat la securitatea naţională.

 Sau ce mediatizare nefavorabilă, se va face cazului, de o pondere, în opinia mea, specială.

Nu exclud faptul, că sunt necesare şi măsuri drastice, obligatorii, pentru instaurarea cinstei la acei mentalitari cu apucături infracţionale, sfidând spiritul legii, până la a o încălca grosolan.

Onu

GLUMA

În peregrinările mele cărturăreşti, am găsit ceva foarte interesant.

Oamenii care spun bancuri, nu dispun de un plus de inteligenţă, ci de un flux de memorie, specializat pe reţinerea acestora.

 Aşa cum este spre pildă, cazul actorilor, spionilor, contraspionilor,demonstranţilor de asemenea aptitudini, ca şi calculatorilor din minte.

Lectura, dădea exemplul unui lucrător din circul francez, căruia, dacă i se spunea numele persoanei , el îţi dădea numărul de telefon din cartea de telefoane, din Paris.

Sau invers, îi spuneai numărul, iar el îţi pronunţa numele aparţinătorului.

Sau un alt caz, care purta un bicorn, şi-şi spunea Napoleon. Bine, ăsta, cred că era sonat.

Tipul însă, avea meritul fe a fi memorat toate bătăliile lui Napoleon, cu datele lor calendaristice.

Cu o acurateţe, pe care, însăşi memoria prodigioasă a lui Napoleon, nu o reuşea.

Nu mai reţin, dacă nu era şi cazul poligloţilor, printre exemplele date.

 Mie, mi-au plăcut, şi-mi plac  povestitorii de bancuri, fără a mă prăpădi după valoarea lor.

Un  fel de actori de amuzament, pentru pierderea timpului.

La fel şi pontoşiii, care o dau pe glumă, când nu au ieşire  pentru răspunsurile la problemele de a căror nerezolvare sunt responsabili.

Aci este cazul expres al politicienilor de duzină.

Mai spunea psihologul respectiv, că dacă-i întrerupi, aceştia, se pierd, precum tocilariii.

Şi, că preocuparea de a fi pontos, este mare consumatoare de timp.

Deci, acelor lideri, în a căror responsabilitate, intră sarcini importante, nu le stă bine să fie pontoşi, faptul fiind un act de iresponsabilitate, faţă de îndatoririle pe care şi le-au asumat.

Nici Alexandru, nici, Cezar, nici Napoleon, nici Hitler, nici Majestăţile noastre regale, nu simţeau nevoia să să fie băncoşi, mintea lor fiind prea  plină, de responsabilităţile pe care şi le asumaseră.

Bogăţia lor spirituală, nu le făcea însă prezenţa dezagreabilă.

Aveau ce spune, fără a bârfi sau să se dea în spectacol de circari, pentru amuzamentul celorlalţi. Valoarea lor implicită, nu simţea nevoia unor măscări  populiste.

Mi-au venit în minte aceste aspecte, zilele trecute, când Premierul era în mare vervă, de glume, deşi problemele Roşiei Montana, sau  gazelor de şist, după unele opinii docte, sunt departe de a se fi lămurit,  spre binele nostru  al tuturor.

De aceea înclin să le recomand liderilor USL, să se lase de glume/zeflemea , până ce nu vor fi rezolvat problemele majore curente, ale actualităţii noastre economice.

Glumoşenia lor răsuflată, mi se pare o dovadă penibilă de lipsă de respect, faţă de cei cărora le este adresată.

Iar aceştia, se complac, râzând complezent, încurajând dispreţuirea lor oficială.

Problemele Ţării necesită preocupare şi timp afectat exclusiv lor, aşa cum pentru a mânca, trebuie să şi mesteci.

Onu

OMUL FĂRĂ CHIP

Motto:”Povestea lui Putin nu s-a terminat. Poate că abia începe…” -Masha Gessen.

Pasionat aproape vicios de cărţi, ieri mi-am cumpărat”Viaţa lui Putin”. Încă n-am deschis-o.

Sunt un fantezist din fire. Înainte de a începe lectura, imaginativ, îi dau târcoale  admirative.    Poate unii cititori se vor indispune pe obiceiul meu de a nu dezavua pe cineva, pentru că alţii, o fac.  Este o meteahnă a mea de a gusta cu ochii minţii, tot ce-mi place .

Şi, de ce să fiu ipocrit, îmi place Valodia.

Îmi place, pentru că este o personalitate teribilă, ”ştie ce vrea, şi face tot ce trebuie”.

Un episod din viaţa lui, mi s-a părut  chintesenţa tuturor învăţăturilor spirituale, privind stăpânirea de sine.

Se spune, că fiind în misiune în Germania, s-a doftoricit cu puţină vodcă, după care a adormit, întârziind la o misiune. Atunci, tânărul spion, a hotărât să nu se mai atingă de alcool. Şi circulă zvonul, că noţiunea de alcool, nu există pentru el, ca şi pentru Buddha.

Poate este o legendă, dar ideatic, mi se pare de toată lauda.

Şi Napoleon,  de a cărui tărie morală de învingător, cred că Putin, nu este străin, avea o deviză simplă:”Subordonează totul, scopului propus!”

De aci, îmi imaginez deviza lui , de o simplitate covârşitoare:”Fără alcool!”, care mă face să cred, că afirmaţia autoarei cărţii, din moto, are valoare de Oracol.

Mă deranjează un fapt, în admirarea mea istorică. Faptul că s-a înhăitat cu o piţipoancă, pentru care se spune că ar divorţa.

 Aci însă, iar mă gândesc la Napoleon,  a cărui pasiune pentru Josephina,   ar fi fost o temă demnă de condeiul lui Shakespeare, dar la care, din raţiuni de stat, spre a avea urmaşi, a renunţat în favoarea austriecei Maria Luiza.

Mă întreb însă, îngrijorat:

Să aspire Putin, la reabilitarea dinastiei ţariste?

Poate pentru un asemenea deziderat, ar merita eclipsa matrimonială prin care trece.

Ar dovedi şi el, ca şi vecinul său francez,de la vest, că, citez din memorie:”În mine, sunt doi oameni:unul numai inimă, şi altul numai cap. Când apar raţiuni de stat, inima dispare. Statul prevalează!”

Aşa probabil, pentru un moştenitor  în fruntea Franţei, inima pentru Josephina, va fi dispărut.

 Să-şi dorească Putin, moştenitorul, ţarevici?

Om trăi, şi-om vedea!

Onu

ECCE HOMO!

A plecat şi Sergiu Nicolaescu.

Nu simt nevoia de superlative, la adresa lui.  De fapt, superlativele, la adresa unei celebrităţi, îmi displac.

Din câteva motive: Nu cred că sunt necesare, faţă de talia GIGANTULUI respectiv. Devin pleonastice.

Apoi, ar fi expresia unui efort inutil, şi de aci, steril, prin ineficienţa sa. Scriu însă aceste rânduri, cu sentimentul că acest mare dispărut, chiar prin traversarea Styxului, a făcut, cu aceeaşi modestie proverbială, proba grandorii sale.

Exprim aci, câteva din trăirile pe care mi le-a indus, plecarea sa.

Haina albă a soţiei, pare să fi spart obiceiul cernit al înmormântării.  Din cauza lui, pentru mine, negrul înseamnă moarte. Îmi amintesc, parcă a fost ieri.

La înmormântarea mamei , mi-am făcut un costum negru.

După,  nu l-am mai purtat niciodată.

Culoarea lui, îmi evoca amintiri dureroase.

L-au măcinat moliile, fără să-mi fi dat seama.

Apoi, incidentul reacţiei BOR, m-a făcut să percep acut şi dureros, sinistrul INCHIZIŢIEI.

M-a determinat, să devin, adeptul Incinerării, a purificării prin FOC, indiferent de ce afurisenii, va arunca asupra mea Noua Inchiziţie.

Apoi, fapt deloc de neglijat, petele de bătrâneţe de pe faţa defunctului, ca şi buzele deshidratate, m-au făcut să reflectez intens, asupra ravagiilor timpului, asupra fiecăruia dintre noi, şi că avertizmentele Dumnezeului NATURĂ, NU TREBUIE privite cu  o condamnabilă nepăsare fatalistă.

Nu mai reţin, dacă Goethe, la apariţia lui Napoleon, sau invers, ar fi exclamat, în semn de stimă, preţuire şi admiraţe,  ECCE HOMO!

Eu, însă, nefiind unul din aceştia, mă înclin memoriei românului SERGIU NICOLAESCU, EXCLAMÂND un cuvios, ECCE HOMO!

Madi şi Onu

APOCALIPSA? HMM!

Motto:”Dacă mori, eşti mort, şi gata!”-Napoleon

Mi-am amintit de vorbele lui Napoleon, azi dimineaţă, când trezindu-mă, m-am pălmuit, să văd dacă a venit Apocalipsa.

Dar, spre mila mea pentru prevestitori, am simţit mai jos de buricel, în dreptul zonei pubiene, imboldul să merg la toaletă. N-a venit, îmi spun încurajat, că dacă „muream, eram mort, şi gata!”

Într-adevăr, nu cred că morţii să mai aibă necesităţi fireşti, deci, clar, n-a venit Apocalipsa. Sau, poate nu m-a observat; unde m-am rugat aseară?

Că am uitat să vă zic. Aseară, primesc un telefon grijuliu, de la prietenul meu vecinul, ca înainte de culcare, să mă rog, ca să treacă cică, mai uşor, asta…, stai că de emoţie, nu-mi  amintesc numele. Simt cât este de emoţionat. Parcă mă văd pe mine la votarea pentru prezidenţiale.

Din aceeaşi teamă, (de comunişti, desigur) eram cu ştampila, deasupra lui Băsescu, când aud vocea soţiei, din cabina alăturată:”

după vot, mergem acasă?”

M-a cuprins un fior apocaliptic, de ce m-ar aştepta, şi nu l-am mai votat!

Ascultându-l, mă gândesc: ştiu Tatăl nostru, şi am în inimă „rugăciunea inimii”, cred că ajunge!

Brusc, liniştea nopţii şi a gândurilor mele, este întreruptă de o lovitură puternică, parcă de aliaj metalic.

Îmi aminteşte de big-bangul începutului lumii, dar fiind vorba de sfârşitul ei, cred că este primul gong apocaliptic.

Mă uit îngrijorat la plafonieră, să nu cadă. E nouă şi de preţ.

Spun înfiorat Tatăl nostru, şi-mi trag plapuma, peste cap, să nu simt nimic.

Nu mai ştiu ce-a fost. M-am trezit dimineaţă, cu nevoia de pipi.

 După, m-am întrebat, nedumerit: Oare o fi fost APOCALIPSA?

Madi şi Onu

TATĂ ŞI FIICĂ!

Motto:”În mine, sunt doi oameni. Unul, numai inimă, iar altul numai cap.”-Napoleon

Mă uitam aseară, cu tristeţe, la nunta Ebei. Cred că pentru ea, a fost o bucurie înnegurată.

Probabil nu s-a aşteptat, că tătâne-su poate fi atât de neînsemnat.

Poate idolul ei, s-a prăbuşit în această zi, care trebuia să fie cea mai frumoasă, din viaţa ei.

Psihomental, am participat şi eu la dezamăgirea lor, a tatălui, şi a odraslei. Am perceput ciudat, momentul.

Intens aşteptat, şi dorit, de cei doi, dar ce decepţie!

Aştern aceste rânduri, ca părinte, în partea lui sufletească pură.

De ea, îmi pare rău.

În măsura în care este capabilă conştientizeze adevărul.

Sunt mândru, de tatăl meu, ÎNVĂŢĂTORUL .

Cred că şi ea, de al ei, Preşedintele

.Pe care eu însă, nu-l consider, încă din 2009, când simt că şi-a furat competitorul.

De aceea, nici nu-l percep, ca preşedinte suspendat.

Desigur, nu aşa, o gândi mireasa.

Dar e un punct de vedere, subiectiv. Pe lângă următorul:

”Personajul, pentru mine, nu este ceva deosebit, cum încearcă să-l fetişizeze unii, care nu disting valoarea. Nu este decât un arivist, care vorba aceluiaşi Napoleon, „subordonează totul, scopului propus”. Şi, ajuns aci, cred că şi nunta fetei, a fost o găselniţă arivistă, de a stârni mila oamenilor, aşa cum a reuşit cu mine, şi a trece hopul dezavuării românilor.

Numai că, mie, mila provocată, îmi exacerbează stările emoţionale potrivnice, aşa că efectul scontat, „nu se pune!”

Rămân acelaşi implacabil rival, al sperjurului, şi necinstei, de oriunde-ar proveni!

Oricum:

„Căsnicie fericită, Fiicei!”

 

Madi şi Onu

 

PS: Mândru, nevoie-mare, de opera mea,am citit-o  şi soţiei, care mi-a replicat scurt şi dur:

” Nu cred ca ea, să fi gândit ca tine: e la fel de egoistă, ca şi taică-său!”

Nici nu ştiu:

să-l mai public!?

 

FOUCHE’

Ce mi-o fi venit, să vorbesc despre doi poliţişti celebri?

Poate consecinţa „celebrităţii” lor.

Unul, Fouche’, şi-a protejat Şeful, Napoleon, salvându-l de atentatori.

Altul, Rus, şi-a împotmolit Şeful, Ponta, în Referendum, de nu ştiu cum o ieşi!

Se spune, că după respingerea răsculaţilor, cu tunurile, pe străzile Parisului, în apartamentul său modest, veneau mulţi parizieni, să-şi ofere serviciile tânărului general.

În holul de intrare, înghesuială de nerespirat.

Bonaparte, ieşea din dormitorul transformat în birou de audienţe, şi invita  personal,cunoştinţele, la discuţii.

Alternativ cu aghiotantul, care la un moment, dat,  îi spune şocat:

”Generale, ce faci? Fouche’ e în sală, nu-l inviţi?”

Într-o clipă, Napoleon,  era lângă un tip slab, aşteptând modest, printre mulţimea de anonimi, să-i vină rândul.

 „Cetăţene Fouche’, de ce nu te-ai anunţat?”….Audienţa s-a soldat cu o dublă descoperire. Cei doi, şi-au simţit potenţialul, din „prima”, cum se zice, şi au rămas, şef şi  subaltern, ani îndelungaţi, spre gloria Franţei.

Interesant, raportul zilnic, matinal, înmânat ulterior Şefului, Napoleon,de către şeful Poliţiei, Fouche’, în care erau menţionate chiar şi sinuciderile.

Dar mai interesantă era aflarea conţinutului acestui Raport:

dimineaţa, în timp ce-şi făcea toaleta.

După care, dădea dispoziţiile necesare, pentru aplicare necomentată!

Mi-am amintit povestea, la aflarea veştii că directorul RAPPS, nu răspunde la telefon, când este căutat de Secretarul general-adjunct, al Guvernului.

Să fi îndrăznit cineva, din subordinea celor doi, aşa ceva?

Madi şi Onu

PILDE ISTORICE!

PRIMA. De fapt , anecdote!

Ajuns în Italia, Napoleon a convocat  în Şedinţă de lucru, Generalii Armatei a treia, de Italia,o adunătură jalnică, fără nici o disciplină, şi în care haosul era inspirat de la vârfuri.

Când „Micuţul” a intrat în sală, nimeni nu s-a descoperit, în semn de respect.

Îl considerau un parvenit, de alcov.

Ca în „veni, vidi, vici”, s-a dus la masa de lucru, sau ce-o fi fost, dar nu s-a aşezat.  S-a descoperit, şi i-a privit pe toţi, cu ochi cenuşii, din care pară ieşea plumb topit.

Exemplul a fost electrizant.

O singură ţeastă, a rămas acoperită.

Aparţinea generalului Augereaux, fost grăjdar, recunoscut pentru temeritatea sa de revoluţionar şi militar. Ca un scrâşnet metalic, vocea lui Napoleon  a făcut  să răsune sala, cu vorbele:

”Generale, eşti cu un cap, mai înalt ca mine, dar dacă nu mă respecţi, voi face să dispară  această diferenţă!”.

Spre stupoarea generală,cuşma generalului atenţionat, a dispărut. A fost momentul critic, pentru autoritatea viitorului „mic caporal”, cum le plăcea soldaţilor să-l dezmierde, plin de afecţiune pe noul comandant al Armatei de Italia.

Ulterior, Augereaux, povestea:”când a vorbit, am simţit lama ghilotinei, pe gâtul meu.  Nici nu ştiu, când mi-am smuls, chipiul!”.

A DOUA. Mă abţin, Este suficientă prima, pentru autoritarismul de care trebuie să dea dovadă Premierul, ca să se impună .

Oricum, insubordonarea directorului RAPPS, de a nu răspunde măcar la telefon, Secretarului General al Guvernului echivalează cu disoluţia autorităţii guvernului USL,  şi cred că aşa ceva, este de domeniul patologicului:lipsă de voinţă, de curaj, de vigoare.

Poate, Preşedintele Băsescu are fler la fricoşi?

Ba, mai bine, s-o dau şi pe a doua. Fiind detaşat într-o unitate cam certată cu disciplina, m-am apucat de treabă. Verificarea condicii de prezenţă, la 10 minute după începerea programului.   Absenţi şi întârziaţi, puzderie, tăiere din salariu şi avertizmente de desfacerea contractului de muncă, în caz de repetări nejustificate. La scurt timp, vecinii m-au sesizat că salariaţii noştri,  le sar gardul în goană, şi îi sperie.  Întrebaţi, cei reclamaţi, mi-au spus: întârziam altfel, şi eram deja în avertizment. Nu voiam să fiu dat afară.

Cum, nu poţi pleca mai devreme, cu câteva minute? Mai gândiţi-vă, e situaţia voastră în joc.

A durat cam o lună, şi am renunţat să mai controlez condica.

Era inutil!

Oamenii au înţeles că unde-i lege, nu-i tocmeală.

Oare Premierul, nu-i capabil să-i conştientiza pe demnitari, că nu mai sunt de capul lor? Ba da, după ce-i va fi dat pe câţiva afară, cu tam-tamul pecuniar cuvenit!

Madi şi Onu