EMINENŢA CENUŞIE

Cu oarecare emotie, (şi nu cred că este rău, pentru că un demnitar, trebuie să-şi păstreze naturaleţea, iar cine nu este fără emoţii?), m-am îndreptat spre locul de întâlnire, cu „necunoscuta misterioasă”.

Nu era la ieşirea din staţia de metrou. De fapt, ajunsesem între două trenuri, şi lumea se scursese.

Uşor derutat, mă îndrept spre chioşcul de cărţi, preferat, la care mergeam zilnic. Situat în apropierea gurii de metrou, până să devin demnitar, îl vizitam aproape zilnic.

Luam cărţi, le frunzăream, şi le returnam peste câteva zile. La cărţi priveşte o doamnă. Nu o cunosc. Mă apropii, mă salut cu vânzătoarea, şi urmăresc necunoscuta, cu coada ochiului.

Mă observă, şi abil, privindu-mă în ochi, pune degetul pe o carte.

– Cred că este interesantă!

–EMCE? întreb eu, relativ absent, faţă de interesul ei pentru carte.

-PARDON? mă priveşte ea, uşor aferat.

-Am spus criptat, Eminenţa Cenuşie. Mă gândeam că aţi fi dumneavoastră.

-Aaa, domnule ministru. Ce plăcere! şi-mi întinde dezinvolt mâna.

Are clasă, tipa, îmi spun, în timp ce-i întind  mâna, la fel de degajat.

Cred că are masterul în PR, prea e sigură de sine. Hotărâm să bem o cafea, şi să discutăm, la un restaurant din vecinătate. Şoferul, a rămas într-o parcare învecinată.

  Comandăm, şi ca într-o doară, îi spun.

-Nu cred că ne cunoaştem, cum de v-a venit ideea să mă contactaţi?

– Dacă-mi îngăduiţi, să lăsăm pe mai târziu recomandările. De acord să-mi spuneţi tu? E mai uşoară comunicarea.

-Reciproc! Îi răspund eu cu un zâmbet larg, gândind: am intrat în horă, să joc, dar fără paşi greşiţi

.-Te aştept, cu bunătăţile promise, îi spun zîmbind larg.

–Ştii, sper să nu te dezamăgesc, dar eu încerc să experimentez „legea atracţiei”, şi m-am hotărât la un nivel mai înalt.

Poate reuşim să schimbăm ceva, în mentalitatea de conducere, la noi.

Şi, conform teoriei, am încercat să mă împlinesc de personalitatea ta, pentru o mai bună sincronizare.

Te-am urmărit discret, de câte ori ai vorbit cu vânzătoarea, ce cărţi ai cumpărat, cum te-ai manifestat.

Aflasem, că vei deveni ministru, şi m-am decis, să experimentăm împreună, această lege.

Eu cred că la noi, totul depinde de eficienţa actului de conducere.

Demnitarii noştri, nu ştiu să coordoneze eficient o activitate.

Odată parveniţi în funcţie, se împăunează ca şefi, de nu mai ajung problemele la ei şi rămân cu doar ce au aflat că ar fi misiunea lor.

Iar nonrezultatele devin subiect de media.

-Bine, dar ce propui?

-Ei uite vezi, asta e marea racilă a managementului deficient: graba.

De aceea îţi propun Festina lente, dar planificat, pe niveluri de responsabilitate, determinantă, pentru stabilitatea în funcţie. Apoi, comunicarea, cu colegii. Nu sunt subordonaţi, nu lucrează de frica şefului. Sunt la dispoziţia propriului sine, motorul demnităţii proprii. Iar aci, la comunicare, învăţaţi-vă cu toţii, şi tu, şi colegii, să ascultaţi interlocutorul.

Dacă nu reuşeşti să te concentrezi asupra celor ascultate, înţelegerea ta va fi discontinuă, vei fi rămas doar cu frânturi de dicuţie, ceea ce se răsfrânge asupra eficienţei acţiunii. Apoi, nu uita, să le reaminteşti, faptul de viaţă, că Repetitio est mater studiorum, moment care asigură perseverarea în orice act demnitar.

Apoi, nu uita, că finalitatea oricărei acţiuni, trebuie rcompensată, pentru meritele cuvenite.

– Ştii, Emce, îmi plac sugestiile tale. Sunt de bun augur. Dar crezi că le voi reuşi?

-Cu o condiţie: să faceţi o echipă, în care să vă completaţi unul pe ceilalţi. Să vă întregiţi, efectiv. Nu vă sfiiţi, să fiţi voi înşine, dar nu în fanfaronadă.

-Mi se pare, sau ai accente cam dure?

-Puţină fermitate, nu strică, nu crezi?

-Cum comunicăm, că nu aveai numărul afişat?

-Te sun eu, mai bine, când senzorii mei, îmi vor spune că trebuie.

A durat ceva, întrevederea. La ieşirea din local, ne-am despărţit.

 Şoferul meu, pare uşor bosumflat. Nu-mi plac mofturile lui, şi-l previn: „dacă ţi se pare greu, nu te oblig!”

-Mă scuzaţi, dar între timp, am primit telefon, că soţia mea a fost internată urgent, la spital!

-Unde, imediat, repede, acolo, să vedem cum e îngrijită!

-Am zburat, să trăiţi!

În ziua următoare, atmosfera la Minister, mi s-a părut  primitoare şi caldă.

Onu

Publicitate

SCURTE NEDUMERIRI

I).Batem apa-n piuă, că Premierul n-are timp.

Aseară, în timp ce-l căinam pe seama crizei de timp, domnia sa, a ţinut să mă contrazică, mândrindu-se că Mircea Badea, de la Gura Presei, nu l-a criticat prea dur. Deci, acesta ne este premierul.

 Timp de hârtii, nu are, dar de ascultat  elucubraţii, îşi face.

Bine spune proverbul:”mic la mic trage!”

Sau spre turceşte,”cum îi turcul, şi pistolul”.

II).Vuieşte eterul românesc despre chelfăneala încasată de o necunoscută.

Sunt neclare împrejurările, în care i s-a administrat scatoalca. Ţi se rupe inima, văzând-o  aşa de vopsită în jurul ochilor. Şi mai milă de eforturile unor tv, de a specula ştirea, întru mărirea audienţei.

Surprinzător, că nu se face nici o trimitere, la nevoia de autosesizare a organelor în drept: ONG-uri, sau ce-or fi ele, împotriva violenţei.

N-ar fi făcut cerere, cică.

Atunci, hai să ne omorâm între noi, că mortul tot nu va face vreo cerere.

 

 III).Cândva, pentru conducerea Ţării,avea întâietate, ştiinţa sovietică. Tot ce venea de la Moscova,era literă de lege.

Aseară, la Gâdea, am aflat din gura premierului, că de la Bruxelles, prin domnul Baroso, s-a comunicat liber, la exploatarea gazelor de şist.

Cică, n-ar fi nocivă pentru mediu.

Şi eu, care speram, că am scăpat de mentalitatea influenţelor din Fanar.

Onu

Necunoscuta din tren

Motto: ”Când scrii despre femei, trebuie să-ţi înmoi pana în culorile curcubeului şi să presari rândurile cu pulberea de pe aripile fluturilor” – Diderot

Auzisem de amărăciunile provocate de dragoste, dar nu văzusem niciodată urmările ei palpabile în sănătatea oamenilor… Până într-o seară …

Mergeam spre Iaşi, cu un tren care avea vagoane de dormit. Nu-mi era somn, aşa că mă plimbam pe culoar, de-a lungul trenului. La un moment dat, văd controlorul de bilete, discutând aprins, cu o călătoare; o tânără frumoasă, ce părea trecută de anii facultăţii. Îmi văd netulburat de plimbare, când o aud: “am întârziat, n-am reuşit să-mi cumpar bilet, iar banii care mi-i cereţi, nu-mi ajung”. După ton şi felul ales, în care vorbea, mi-am dat seama că nu este o persoană obişnuită, şi că nu poate fi o blatistă. Chipul plăcut, şi felul îngrijit în care era îmbrăcată, m-au făcut curios …

M-am oprit în dreptul lor, ca orice gură-cască; de fapt, pe conductorul de tren îl cunoşteam, pot spune chiar că eram prieteni de-o bere… Călătoream de la Bucureşti la Iaşi, destul de des, şi cam de fiecare dată, tăifăsuiam la câte o halbă de bere, repetată după caz, la înflăcărarea discuţiilor, ca să ne stingem entuziasmul, care nu mai reţin, la ce aspecte, lua parcă foc. Prietenul meu de bere, când m-am oprit, îmi spune amuzat tărăşenia, din care, mi-am dat seama că nu credea o iotă. Convins de adevărul călătoarei, l-am întrebat, ca într-o doară, care ar fi diferenţa de plătit, şi i-am dat-o fără ezitare. Problema, odată lămurită, i-am invitat la o bere, la mine în cuşetă. În timpul discuţiilor, doamna, s-a recomandat a fi medic pediatru în Galaţi, şi că merge la Iaşi, pentru o problemă personală. Mi-a cerut adresa unde mă poate găsi, să-mi restituie banii. Institutul de proiectări, unde lucram se afla într-un bloc, lângă hotelul Lido.

Aproape uitasem povestea, iar la bani, nu mă mai gândeam; de obicei, când împrumut bani, îi consider aprioric dăruiţi. Într-o zi, la servici, mă anunţă de la poartă, că sunt aşteptat la intrare. Nedumerit, cobor, dar…., surpriză. Doamna Doctor din tren;  jovială, dezinvoltă, dupa scuzele de întârziere, mă invită la Lido, la o cafea. Ca la cafea…, banalităţi. Printre altele, mi-a spus că va mai sta câteva zile în Bucureşti, şi dacă doresc, ne mai întâlnim, tot aşa, la o cafea. Parcă am reţinut, că mai are câteva probleme de rezolvat, după care, dacă voi dori, ne putem vedea din nou, la ea în Galaţi …şi că mă va anunţa din timp. Îmi spunea totul, cu o anumită strălucire în privire, încât credeam că în ceaşcă, avea alcool în loc de cafea. Ne-am mai văzut o zi, sau două , apoi, a dispărut, tot aşa cum apăruse.
Aproape uitasem de Doamna Doctor… Peste mai mult de un an, eram în Galaţi, în delegaţie de serviciu. Pe Calea Domnească, mă intersectez cu cineva…, o doamnă. Încetinim derutaţi, întrebându-ne din ochi, de unde ne cunoaştem. Îmi pare o fantasmă, din abisurile sufletului. Mă opresc brusc, sau poate amândoi am făcut-o, şi îmi spune: da, eu sunt; ne-am cunoscut în trenul de Iaşi, m-ai salvat din mâinile controlorului. Mi-am revenit, brusc; dar nu-mi venea să cred; portretul strălucind de sănătate şi frumuseţe, dispăruse; aveam în faţă un chip obosit, puternic marcat de semnele unei suferinţe răscolitoare. Nu i-am arătat, dar într-un gest duios, i-am mângâiat mâna, şi i-am spus, ca un reproş blând: la ultima noastră cafea, mi-ai promis, că ne vom revedea aici, în Galaţi, de câte ori voi dori. Ştiu, mi-a răspuns ea la mângâiere, dar s-a întâmplat ceva: eu nu ţi-am spus, că sunt căsătorită, şi că soţul meu, concomitent, şeful secţiei unde lucram şi eu, era un bărbat gelos şi violent; iar sub pretextul geloziei mi-a intentat divorţ şi a început să trăiască în concubinaj cu o colegă; mă batea, să-l părăsesc, să aibă cale liberă; întâmplarea, m-a afectat puternic.

În tren, unde ne-am cunoscut, urcasem întâmplător, fără un scop anume. Voiam numai să uit…., să uit…, toate necazurile. Intrasem într-o stare de depresie gravă; la înapoiere, am fost internată mult timp. El a fost destituit, concubina l-a părăsit pentru noul şef, cu care s-a şi căsătorit… A trecut şi el, prin clipe grele. Ascultându-i vocea plină de compasiune, cu care parcă-l căina pe cel care-i produsese atâta suferinţă, m-am întrebat, aproape revoltat, de ce suflete nobile, precum al interlocutoarei mele, sunt atât de nedrept, supuse unor astfel de încercări absurde ale vieţii.
Impresionat, am uitat să-i cer un număr de telefon, să ne mai auzim din când în când. Şi anii s-au scuuuurs, s-au duuuus, şi n-am mai întâlnit-o, în ciuda plimbărilor îndelungi, pe Calea Domnească, din Galaţi.

În speranţa că va apărea ca atunci, din seninul clipei întâmplării… Daaar…, n-a mai apărut ! Chiar şi acum, când povestesc, sunt foaarte, foaaarte trist …

? Onu Ionescu