Arhive pe etichete: notificări

GOL

Ca de obicei, am un hiatus. Nu ştiu despre ce să scriu.

Iar regula este regulă. Asemenea ciclului. Cu puţin, cu ceva dureri, tot trebuie să apară la termen. Mă uit pe caseta Notificări, poate îmi vine o idee.

Grozavă, această Word Press. Are nişte iniţiative cu totul deosebite. Nu mai departe aceste Notificări.

 Accesându-le, ţi se deschide un întreg univers. Golul din ţeastă, începe să vibreze uşor.

Mă gândesc la începuturi, la Geneză.

Poate Universul era întunecat şi gol. Gol goluţ. Apoi a venit „big bang-ul”.

Aşa şi astăzi. Pe „Notificări” apar nişte nume. Big bang-urile mele. Şi brusc, apare universul ideilor.

Primul nume este Ioana Dabija din Iaşi. Fata aceasta, are pe chip, o blândeţe de nedescris.

Ca şi cum ţi s-ar adresa, în golul cerebral, încep să se separe emoţiile.

E plăcut dar divin emoţia. Nu trebuie decât să accesezi Notificări, şi dacă eşti preferatul Naturii, îţi apare chipul Ioanei, care pe lângă o blândeţe maternă(am uitat să spun, că Ioana ţine în braţe o păpuşe, de fapt, un băieţel adorabil, Matei), are o gură de o frumuseţe îmbietoare la plăcere şi păcat.

 De fapt, cred că în toate e frumoasă Ioana.

Mă opresc numai la braţul de o rotunjime plastică, şi trec mai departe.

 Apare „Ecoarta”, pe nume Aurelia, care spune degajat,că nu-şi aminteşte să existe în calendar,vreo sfântă, care să-i poarte numele.

Nu ştiu, necitind  Calendarul creştin-ortodox 2013, tipărit cu binecuvântarea

ÎNALTPREASFINŢITULUI TEODOSIE, ARHIEPISCOPUL TOMISULUI.

N-o fi Aurelia, în calendar, printre sfinte, dar sunt convins, că sălăşluieşte în Panteonul Spiritului, din vârful Piramidei lui Maslow, prin versurile ei cu valoare de serotonină.

Parcă o şi văd, alături de Arghezi, cu un aer  de învăţăcel, ascultând jenată, vocea piţigăiată a mentorului său, într-ale poeziei.

Şi mai are Aurelia un dar: mă tachinează, într-un fel, care-mi place.

Cred că este o mare observatoare a sufletului.

Apare apoi, Mala, un Univers psiho-mental, demn de explorat, cu minuţie.

Arome de poveste, sub care se ascunde Alina Stan, mă priveşte plăcut îngândurat şi interiorizat, de parcă posturile sale ar avea efect psihotrop.

Onu

Reclame

4 comentarii

Din categoria Proză, Univers feminin

REVERIE VIRTUALĂ

Ca şi ieri, azi, tot nu mă simt prea bine.

Deschid calculatorul, şi lipsa oricărei Notificări, mă marchează.

Recitesc postul, să văd dacă este atât de anost, încât să nu fi lăsat nici o impresie, măcar demnă de o steluţă/like.

 Soţia, mă simte nemulţumit, şi încearcă să mă aline.

–Lasă, lumea a fost plecată, a trăit în Real, n-a reuşit să ajungă la tine.

Simt că are dreptate, dar mi-e greu să accept situaţia.

Chiar nimeni?  gândesc eu, cu voce tare.

Şi aplecându-mă, o cuprind afectuos, de mijloc, şi-i sărut pe furiş, năsucul mic şi nostim, parcă o glumă plastică, de- a lui Michelangelo.

 Retrăim emoţia clipei, şi parcă un norişor de linişte, ne-a învăluit fiinţa.

Discomfortul clipei, dispare.

Îmi admir soţia, pentru esenţa de înţelepciune, în faţa şocurilor browniene ale vieţii.

 În această privinţă, o privesc plin de veneraţie.

 Este o lucrare desăvârşită a Proniei Universale.

Calm, tact, blândeţe, căldură. Relativ liniştit, revăd postul BLUE şi privesc foto protagonistei lui. Remarc, revelator parcă, mâinile mari, cu degete prelungi, pline, ca o invitaţie la mângâiere. Cândva, am trăit senzaţia plenară a atingerii unor asemenea palme.

Erau calde şi parcă aderente, prin senzaţia că se lipeau efectiv de corp, invitând la apropiere.  Primele, aparţineau unei colege de seviciu. A fost  ca o rătăcire a minţii. Lucram la un proiect,după program., şi nu dibuiam, nicicum, soluţia.

–Stai, ce zici de asta? Îmi spune colega, apăsându-mă pe umăr.

-Măi, să fie, cred că ai dreptate, am tresărit eu, încântat, privind-o.

 Era înaltă, blondă, cu nişte ochi prin albastrul cărora înnotau efluvii de emoţii.

Pentru o clipă, cred că m-am fâstâcit. I-am simţit apăsarea afectuoasă a mâinii, când am auzit-o, cu un ton glumeţ:

„Ce bine, ne-nţelegem noi doi!”

Ce a urmat, nu mai reţin. Ştiu doar, că am rămas  cu senzaţia inefabilă a plimbărilor palmelor ei, mari, catifelate, umede şi calde, de parcă nu se mai desprindeau de obrajii mei.

Palme pe care mi le imaginez aidoma, celor ale „Fetei in blue” .

Acum, când scriu, mă gândesc la emoţia clapelor de pian, care simţeau atingerea degetelor lui Paganini, Liszt,Rubinstein, şi ale multor altora cu sensibilitatea vocaţiei interpretative instrumentale.

S-a întâmplat în Bucureşti.

Onu

19 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Proză, Univers feminin