Arhive pe etichete: nunta

Mama m-a cumpărat

 Motto: ”Viitorul unui copil este totdeauna fapta mamei sale” – Napoleon

Am venit pe lume, la început de zi… mai precis,  la ora 1, în noaptea de 9 spre 10 februarie. Am urmat unei serii de decese,  de 2 fraţi şi o soră. Părinţii mei, mama mai ales, erau îngroziţi să nu mă piardă şi pe mine. Ar fi fost cumplit  pentru dânşii; patru copii pierduţi unul dupa altul, o fată şi trei băieţi. Îşi doreau din suflet un băiat, căruia, îi ziceau în alint “cruce de bărbat”.

Ca să întrerupă seria deceselor, mama a hotărât, să nu mai aparţin, familiei, şi după un obicei străvechi al locului, m-a aruncat pe fereastră. Vorba vine, că dincolo de fereastră, în curte, alături, era bătrâna, care mă moşise, şi m-a luat pios, din mâinile tremurânde de epuizare, şi de emoţie ale mamei. Apoi, m-a adus la uşă, de unde, cu aceleaşi spaime, dar şi cu multă speranţă, mama, dându-i câţiva bănuţi, bătrânei, conform tradiţiei, m-a primit din braţele acesteia.

Cumpărare mea, se efectuase; tradiţia, odată respectată, eu nu mai eram expus destinului hain, care-mi răpise nemilos, surioara şi frăţiorii. Mai mult, copilăria, mi-a fost ferită de neplăcerile bolilor specifice fragilităţii copiilor mici: scarlatină, vărsat de vânt, răceli frecvente; singurele neplăceri, de care-mi amintesc, erau durerile de urechi, de teroarea cărora, tata, mă ferea cu ajutorul unor fumigaţii dintr-un şomoiog de cârpă aprinsă, dar fără flacără. Copilăria,  mi-am petrecut-o frecvent, la ţară, în funcţie de  peregrinările serviciului părinţilor, mama moaşă, tata învăţător; puţin, prin Galaţi şi prin Basarabia. Dar, spre deosebire de amintirile descrise prin cărţi, cu mare pompă, nu-mi amintesc alte lucruri in afară de cele cuprinse în povestirile, ”Împărăţia apelor”, şi ”Nunta”. Majoritatea evocărilor, inclusiv vânzarea şi cumpărarea mea la naştere, ca şi despre tradiţia respectivă, le ştiu de la mama, şi de la Marcela, sora mea, mult mai receptivă la asemenea aspecte de viaţă. Cu toate acestea, nu mi-a scăpat spiritul robust al copiilor de la ţară, şi al părinţilor acestora, în gospodăria lor personală,  cât mai ales deprinderile practice de bun simţ de viaţă, în mijlocul naturii sănătoase. Că veşnicia s-a născut la sat, cum intuitiv, a spus Lucian Blaga, este un adevăr, confirmat de constatările minţii mele de copil, în diferitele sale stadii de dezvoltare.Sub influienţa copleşitoare  a acestor impresii, copil fiind, am decis că meseria mea de bază va fi  creşterea oilor. Nu ştiam pe atunci, că tatăl meu era descendent din oierii din Mărginimea Sibiului, stabiliţi prin obiceiul de transhumanţă, în Dobrogea mea natală. Însăşi localitatea unde m-am născut, un cătun minuscul, se numea Ardeal; probabil, în memoria primilor săi locuitori. Ulterior, aspiraţiile mele copilăreşti au evoluat către fermier, şi inginer agronom, dar n-am atins niciuna.  

Viaţa însă,  şi-a urmat cursul firesc, şi n-am rămas fără o meserie …

 PS: Dedicaţie lui Alioşa, ca Nunta III

25 comentarii

Din categoria De acasă ..., Univers feminin

Nunta II

Deşi n-a făcut carte, Gheorghe a continuat tradiţia de buni gospodari ai familiei …

Dârz, cumpătat,  harnic şi curajos, după ce şi-a format o gospodărie frumoasă, s-a căsătorit, şi a avut şase copii: trei băieţi şi trei fete. Poate ca un regret târziu, şi-a dat feciorii la şcoala; doi s-au făcut preoţi, iar unul, cel care va fi tatăl meu, învăţător. Fetelor, dupa mentalitatea timpului, cum le era norocul prin căsătorie. Şi cu zestrea de acasă, ceva teren arabil şi vie, ba şi câte o casă la fiecare, erau in felul acesta despăgubite că nu făcuseră şcoală înaltă, precum băieţii. Totul chibzuit şi cu omenia cuvenită. Copilăria mea, petrecută episodic la bunici, a fost foarte plăcută;  chiar cu numele Ionescu

 

Dimineaţa, bunicul mă lua în braţe, se urca pe un scaun, şi mă aşeza cu burtica  pe unul din butoaiele imense, pline cu vin şi mă îndemna să trag vin, printr-un băţ de stuf, transformat special în acest scop. La început, m-am speriat, să nu cad în butoi prin gaura în care era introdus firul de stuf; dar cu timpul, am observat că după asta, aerul rece din pivniţa adâncă, nu mă mai speria; mă învârteam ca un titirez, în jurul bunicii, care cu o răbdare blândă , îmi răspundea la toate curiozităţile stârnite după coborârea de pe butoiul uriaş de vin.

Ca în orice gospodărie, bunicul avea şi un câine. Dulăul mare, ciobănesc, îmi producea  multe spaime cu lătratul lui gros şi puternic. Ca sa mă liniştească, bunica îmi spunea să-l mângâi pe cap printre şipcile cerdacului împodobit cu flori care mie îmi păreau crescute direct din lemnul construcţiei. Dulăul, mârâind bucuros, mă lingea pe mână, ca într-o mângâiere; avea limba aspră şi mă temeam să nu-mi jupoaie pielea. Când am prins curaj, am ieşit în curte, să fiu mai aproape de el. Mare cât o oaie şi jucăuş ca un miel, m-a trântit când s-a urcat cu labele din faţă, chipurile să mă sărute. La răcnetul meu că fiara mă înghite, bunica, grăbită să mă salveze, a căzut pe treptele cerdacului;  am crezut că moare; am uitat de ameninţarea fiarei şi am fugit s-o ajut; s-o scot din ghiarele morţii în care-o aruncasem. După această păţanie, am fost declarat spre mândria mea, deşi nu pricepeam nimic, în afară de privirile iubitoare ale bunicilor, “cruce de bărbat”. Dar nimic nu poate egala clipele minunate petrecute în căsuţa din vie.

Parcă agăţată pe marginea unei văi, pe fundul căreia curgea  firul argintiu al apei unui pârâu, căsuţa îmi părea de vis. În timp ce bunicul şi oamenii lucrau în vie, sprijinit de peretele căsuţei, urmăream fascinat desfăşurarea vieţii în vale: ciripit măiestru de păsări, orăcăit amuzant de broaşte, roşul-întunecat al spatelui unei vulpi in sprintul ei scurt, după un iepure, erau pentru privirea mea de copil, bucurii fără seamăn.

Rareori, rămâneam peste noapte la căsuţă, când admiram covorul albastru înstelat, al cerului. Spectacolul este feeric ! Întinzi firesc mâna spre cer să iei o stea, ca să te simţi învăluit în eşarfa mirifică a bolţii, pictată cu un număr necuprins de stele; stele, al căror  licăr, îţi pare un zâmbet pe care nu vrei să-l pierzi. Şi cu această grijă, adormi în mângâierea nevisat de plăcută a Naturii.

După ani şi ani, am revăzut aceasta splendoare neînchipuită a bolţii cereşti niculiţene; privind-o, parcă mă învăluie miracolul aurorei polare. Anii au trecut, viaţa şi-a  urmat firul, dar bucuriile si spaimele de basm ale copilăriei, le retrăim la fel de intens. Au fost însă şi momente pe care acum, cred că le pot numi dramatice !

Într-o noapte,  cineva i-a furat bunicului, porcul din coteţ; fără ezitare şi în miez de noapte, bunicul şi-a luat arma de vânătoare, a încălecat, şi cu felinarul aprins, a plecat după hoţ.  Acum, presupun că gestul de curaj a fost făcut în disperare de cauză. Poate că nu i-ar conveni nimănui, ca în apropierea Sărbătorilor de Crăciun, şi de An Nou, să-i fie furat porcul crescut în acest scop. L-a ajuns pe hoţ şi sub ameninţarea armei, l-a adus în sat şi l-a predat  jandarmilor. A doua zi, am asistat la o scenă de educaţie civică, a cărei amintire, m-a înfiorat continuu.

Hoţul, cu faţa învineţită de lovituri, cu mâinile legate la spate, era plimbat pe străzi, ca un câine purtat în lesă, şi obligat prin înghionteli în spate, cu o bâtă, să strige mereu: ”Cine-o face ca mine, ca mine o s-o păţească!”. Pe  pancarta atârnată de gâtu-i scheletic, era scris acelaşi lucru. Înfăţişarea plină de suferinţă a hoţului, m-a cutremurat. Cu lacrimi în ochi, i-am povestit bunicăi cele petrecute. Aspră şi rece, bunica mi-a spus să nu-mi pară niciodată rău pentru un hoţ;  şi-a primit pedeapsa meritată; dacă nu s-ar face aşa,  s-ar ivi şi alte fărădelegi. Doar frica-i ţine în frâu !

Aproape aţipisem în derularea copilăriei petrecute la bunicul meu, rebelul, de la Niculiţel, când, mătuşa Vasiliu m-a atins uşor pe umăr: scuză-mă, sunt invitată la dans; şi s-a pierdut în vârtejul dezlănţuit de nuntaşi. N-am înţeles ce a vrut vară-mea. Pe mătuşa Vasiliu, n-am mai întâlnit-o dintr-o neglijenţă ce mă caracterizează …

Ioan Ionescu – 1 septembrie 2010

63 comentarii

Din categoria De acasă ...

Nunta I

    Motto: ”Mecanismul vieţii este un mister uimitor” – Kazuo Murakami

Frumuseţea miresei urâţea pe toată lumea; chipul, pictat parcă, strălucirea blândă a ochilor, zâmbetul ca o rază de bucurie, unduirea felină în timpul dansului, creeau impresia unei promisiuni de fericire neaşteptată, chiar din clipa în care o vedeai, fără să te întrebi dacă va continua, şi cât. Vecinătatea ei în timpul dansului, doreai să nu se termine vreodată. Chipurile perechilor de dansatori o căutau cu privirea voalată, în încercarea de a nu-şi exterioriza tumultul emoţiilor pe care frumuseţea ei îl declanşa, fără drept de a-i rezista, fie măcar şi într-o admiraţie instantaneu indiscretă.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

În pauza de dans, sub emulaţia pe care o crease perechea mirilor, conversaţia se desfăşura  însufleţit; se înnodau cunoştinţe noi, din frânturi de remarci de circumstanţă. În timp ce urmăream încântat revărsarea de emoţie din salon,cineva mă luă de braţ şi cu voce gingaşă, îmi şopti:  „vino să-ţi fac cunoştinţă cu vărul nostru din Braşov”; era chiar mireasa, verişoara mea dupa sora tatei. Şi mă prezintă imediat cuiva cam de vârsta mea …

Ionescu, spun întinzand mâna, cu un zambet de încântare, datorat şi prezenţei miresei;

Popescu, îmi răspunde cel prezentat, a fi vărul meu din Braşov. Deşi vizibil nedumeriţi, nu facem nici un comentariu, asupra diferenţei de nume;  preferăm, conform uzanţelor, o lămurire ulterioară, a acestei ciudăţenii. Câteva amabilităţi asupra atmosferei din salon si iureşul recomandărilor continuă. Să-ţi prezint pe cineva special zice Lenuţa, mireasa; vei fi încântat, ai să vezi !

Tanti, ţi-l prezint pe vărul meu Ionel; tatăl lui este unchiul meu din Galaţi, fratele cel mai mare al mamei.

Vasiliu, îmi întinde mâna o doamnă zâmbitoare, cu chip de mătuşă. După care, cu un aer şugubăţ, continuă: Ionescu sau Popescu ?

Ionescu, de ce Popescu ?

– Bănuiam că nu cunoşti motivul deosebirii de nume. Dar la începuturi, şi tu ai fost un Popescu. Un Sfat de Familie ţi-a atras însă schimbarea de nume în Ionescu. Văzându-mi perplexitatea, ca să mă salveze, continuă în aceeaşi notă binevoitoare: Faptele s-au petrecut , cu mult înainte de a te fi nascut. Complet derutat, de parcă până atunci, băusem în neştire, am luat-o deoparte  pe mătuşa Vasiliu, şi am rugat-o să mă ajute să înţeleg misterul  în care intrasem. Mireasa, mustăcea în timpul  dansului, alegând prin mişcări dibace, poziţii, care-i permiteau să se amuze cu luminile şi umbrele de pe chipul meu, efectiv şocat de surpriza ce-mi făcuse. Mă simpatiza, pe baza unei înflăcărări copilăreşti pentru mama ei, o frumuseţe copleşitoare la rândul său, căreia îi declarasem că nu mă voi căsători decât cu ea, când mă voi face mare.

Retraşi într-un loc mai liniştit, mătuşa, mi-a relatat cea mai uluitoare întâmplare, pe care la început am crezut-o ruptă dintr-o legendă, dacă nu măcar o snoavă de şezătoare dupa terminarea culesului viilor din Niculiţel, locul plin de vrajă al copilăriei mele la bunici şi al iubirii mele  copilăreşti, înflăcărate pentru tanti Cristina, mama miresei.

– Ştii, verii tăi Popescu, din Braşov, sunt mai aproape de locul vostru de baştină, şi de numele adevărat al înaintaşilor voştri.

–  Adică ? …holbez eu, aproape speriat, ochii.

– Păi, începuturile voastre, au avut loc într-un sat de mocani, din Mărginimea Sibiului, într-o familie pe nume Pop; şi  care prin transhumanţă s-a stabilit cu turma de oi, în păşunile mănoase ale Dobrogei, in satul Niculiţel, acum ştiut ca zonă viticolă cu podgorii renumite. Oameni harnici şi mândri, familia Pop, devenită între timp prin jocul imaginaţiei locale, Popescu, a fost brusc pusă într-o dilemă de Gheorghe, unul dintre copiii săi  cei mai liniştiţi. Nu se ştie cum, Gheorghe s-a hotărât să nu mai înveţe carte înaltă; în timp ce în  familie se stabilise deja, tradiţia preoţiei. Din ce i s-o fi năzărit lui Gheorghe, nu s-a aflat; dar a spus un nu hotărât, învăţăturii preoţeşti. Fără multă vorbă, în cel mai specific mod sibian, rudele  au hotărât ad-hoc, Sfat de Familie ”dacă nu mergi la şcoală, te dezmoştenim !”

Împricinatul, caracter dârz de transilvănean, a răspuns scurt: Nu ! …dezmoşteniţi-mă şi dacă vreti, am să-mi schimb si numele, mă voi numi Ionescu !  Cunoscându-şi tăria de caracter, rudele au acceptat schimbarea numelui, să nu-i facă de ruşine, dar nu l-au dezmoştenit;  l-au ajutat să-şi încropească o gospodărie şi să pornească pe drumul ales de el, agricultura.

– Ei bine, acel Gheorghe Ionescu va fi bunicul tău, gospodar de vază  în satul Niculiţel

Va urma

33 comentarii

Din categoria De acasă ...