Arhive pe etichete: nuvela

PASIUNI 16, Puterea gândului

Chiar dacă uneori am ezitări, sunt convins , din experienţa personală, de “puterea gândului”. Mi s-a reconfirmat zilele trecute, într-un mod absolut ezoteric.
Am povestit despre bătrâna de 92 de ani, căreia i-a murit fiul.Ei bine, soţia fiului acestuia, nepotului cum ar fi, sau poate în complicitate cu el, i-a furat bătrânei, buletinul, şi actele casei. Cu buletinul, îi încasa bătrânei pensia. Pe care nu i-o restituia, lăsând-o să trăiască din cerşit.

Cu actele casei, nu se dovedise nici o intenţie, dar mintea mea a construit un scenariu, asupra căruia mă abţin, neavând elemente decisive care să mi-o confirme.
Mă abţin, neştiind în ce măsură, aş fi capabil să încropesc o nuvelă, fiind destule de relatat.Deci, toţi asistam la nenorocirea bătrânei şi ne dădeam de ceasul morţii, că trebuie întreprins ceva.
M-am gândit să merg la Primărie, la comisia pentru protecţia bătrânilor, să merg la dirigintele poştei să-i solicit să –i interzică factorului poştal să înstrăineze banii bătrânei, să –i relatez cazul poliţistului de proximitate, despre a cărui eficienţă profesională am toată convingerea. Dar un soi de laşitate mă oprea din demersurile ticluite de mintea mea.
Discutam cu anumite persoane în intenţia să le sugerez , să întreprindă ceva în genul gândurilor mele altruiste, dar, se vede că aceeaşi laşitate le opaciza mintea, spre a nu porni vreun demers în favoarea bătrânei. A trecut peste o jumătate de an, de suferinţă pentru bătrână.
Ca săptămâna trecută, să vină poliţistul de proximitate, şi să mă întrebe, dacă apreciez că se poate discuta lucid, cu bătrâna.
Pentru că a primit o sesizare de la o rudă a acesteia, cum că o străină, îi dă târcoale bătrânei, care fiind vulnerabilă psihic, ei se tem să nu fie escrocată şi să i se ia apartamentul.
Mintea mi-a clipit, şi l-am abordat frontal. Bine, mergeţi fără grijă, ştiu cine este impostorul care v-a sesizat. Vă asigur, că bătrâna în afară de povara fizică a anilor, nu are nici o dificultate în a se înţelege cu cineva.
Dar ipoteza mea este alta: Cred că adevăratul escroc ar putea fi cel care strigă “hoţii”. Spre mai bună edificare, cereţi şi părerea vecinei de apartament a bătrânei, care asistă neputincioasă la brutalităţile exercitate asupra acesteia.
Cred că zvâcnetul meu de mânie l-a impresionat, şi mulţumindu-mi, a plecat spre bătrână.
Nu mai ştiu cum s-a continuat acţiunea. Cert este că mi s-a confirmat ipoteza justificării de ce i s-au luat actele de casă ale bătrânei. Dar pentru asta, poate va trebui să încerc să scriu o nuvelă.
M-am convins, astfel, şi de puterea pură a gândului, care nu s-a sfiit, încă nu ştiu cum, să ajungă la ceruri , acolo de unde grija divină să pogoare şi asupra bătrânei.
Succint, pot spune că poştaşului, i s-a pus în vedere că dacă mai înstrăinează banii bătrânei, cazul poate deveni destul de grav, până la a-şi pierde pâinea.
Iar după vizita PP(poliţistul de proximitate), la câteva zile, bătrâna în cauză, a venit însoţită de o doamnă distinsă, pentru a-şi plăti întreţinerea, din banii pe care poştaşul i-a dat direct, fără a se mai lăsa impresionat de tupeul infractoarei nepoatei-noră a fiului decedat.
Acum, ca în cazurile când punând întrebarea îţi vine şi răspunsul, cred că încep să desluşesc parcursul gândului. Este destul de simplu.
Dar continuarea, în încercarea de nuvelă, care va urma.
Onu

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de Jurnal, Proză

Profesoara …

Motto: ”Iubirea învinge toate piedicile, deci să ne supunem ei” – Vergilius

Vizavi de sensibilitatea feminină, o cunoştinţă, mi-a relatat următoarea întâmplare personală …

Faptul s-a petrecut pe meleaguri străine… în care feminitatea predomină, în ciuda vicisitidinilor sociale cărora a trebuit să le facă faţă. Iar povestea amicului meu nu lasă loc de tăgadă asupra veridicităţii ei. Este vorba despre un caracter exotic, în context slav. Prietenul meu tocmai plecase la studii, în străinătate.

La Moscova  …

Ca toţi cei plecaţi  în pripă, nu avea cunoştinţe consolidate de limba rusă. La plecare a fost sfătuit de către unii care trăiseră momentul, să se împrietenească, imediat ce ajunge, cu o rusoaică, pentru primele deprinderi practice  în vorbirea limbii ruse. Dar, să aibă grijă, să nu se îndrăgostească. Uşor de zis, greu de aplicat, la vârsta tentaţiilor irezistibile, pentru un bărbat în   deplină vigoare. Dar ce nu face omul, când “s-a hotărât să subordoneze totul, scopului propus?”. Şi-a spus pur şi simplu: ”sau uit că sunt bărbat, sau renunţ la   studii!”. Zis şi făcut. Ajunşi la Moscova, noii ”aspiranţi la cercetarea ştiinţifică”, au devenit centrul curiozităţii feminine, mult mai sensibilă la comunicare.

În schimbul inerent de zâmbete, spune prietenul, am observat o privire uşor umbrită poate  de gândurile care i se perindau în spatele ochilor mari şi profunzi. M-a frapat curiozitatea caldă, cu care mă învăluiau. În glumă, mi-am zis că trebuie să fie tocmai sufletul de profesoară la care visasem înaintea plecării la Moscova. N-am rezistat să nu-i zâmbesc uşor amuzat, de ce repede mi s-a ivit în cale; şi poate intr-un gest de recunoştinţă, de a mă fi remarcat. Brusc, faţa  i s-a înseninat, ca la primirea unei veşti bune. Legătura sufletească  a fost instantanee. Fiind sâmbătă, seara era  organizată o întâlnire pentru recuperarea  după efortul din săptămâna care trecuse: se dansa, bufetul rece organizat ad-hoc de fete, asezonat cu  povestirea momentelor recent petrecute şi încălzit cu păhărelele de vodcă, era urmat de dans, care continua până spre miezul nopţii, când, grupate pe afinităţi, perechile se retrăgeau discret, spre dormitoare, unde după caz, efuziunile sentimentale se desfăşurau nestingherite de orice indiscreţie.

 Se statornicise o regulă, devenită obişnuinţă: produsele erau procurate de băieţi, prepararea şi organizarea, erau apanajul fetelor. Sosirea noastră, fiind un moment special, noi eram invitaţi de onoare, centrul atenţiei generale. Trebuie să-ţi spun că ruşii sunt gazde foarte primitoare, momentul oricărei întâlniri fiind prilej de bucurie reciprocă, atât pentru gazde, cât şi pentru musafiri.

Ca din întâmplare, la bufetul rece, vecina mea de masă era tocmai stăpâna privirii despre care ţi-am vorbit. Ne-am salutat destul de călduros, în ciuda stângăciei limbajului. Învăţasem câteva expresii, dar când să le folosesc, memoria, de frică, m-a părăsit. Salvarea, au fost păhărelele cu vodcă, date peste cap, obligatoriu, conform unei tradiţii ruseşti, în care, după fiecare toast, trebuiau  băute complet.

Şi toasturile n-au lipsit: de la urările de bun venit, la cele de succes şi prietenie, până când nu mai ştiai ce să născoceşti în entuziasmul efectelor alcoolului care, recunosc, ne înlănţuiseră, volens nolens, fără reproş. Mi-am descleştat maxilarele şi am turuit de parcă eram la concurs. Vecina mea, pe nume Ghelia – dezmierdat, după cum am aflat curând Ghelca, îmi ţinea discret isonul, protejându-mă de penibilul în care mă împingea entuziasmul bahic. Când  s- a simţit depăşită în bunăvoinţa ei, m-a invitat fără nici un protocol: ”Să dansăm, poate  te potoleşti!”. N-am să neg faptul că mi-a plăcut autoritarismul ei şi m-am lăsat  învăluit în îmbrăţişarea caldă a braţelor care  cu aceeaşi energie, m-au purtat în vârtejul dansatorilor, la adăpostul mişcării cărora, mi-a dat de înţeles că soarta mea  era pecetluită. Strângeri delicate de mână, unduiri calde ale corpului în ritmul frenetic al valsului, clipiri  dese, după priviri intense ce, chipurile nu se vor surprinse, melodia entuziast  îngânată  în iureşul ameţitor al dansului, m-au surprins plăcut.

Planurile  mele de acasă se năruiau fără nicio rezistenţă. Sub efectul covârşitor al alcoolului, am cedat farmecelor dansante ale partenerei; mi-am propus ca în seara respectivă, măcar să rezist  tentaţiilor afrodiziace. Şi, pe scurt, ne-am despărţit cu promisiunea că ne vom revedea a doua zi, după ce ne vom fi odihnit puţin. Ce să spun, până  a doua zi, timpul mi s-a părut imposibil; parcă se oprise. Nerăbdarea mea de a începe lecţiile, crescuse în urma impactului destul de dur cu necunoşterea limbii ruse. Din cauza nerăbdării, nu mă recunoşteam. Eram altul …    

Lecţiile …

Întâlnirea, lipsită de entuziasmul primei zile, mi-a îngăduit să-i spun că doresc să-mi fie profesoara de rusă, în condiţiile pe care mi le impune ea, spre a nu-i deranja activitatea, ea fiind tot doctorand. Am decis  să ne întâlnim o oră-două, seara, la fiecare dintre noi, după cum ne permitea spaţiul disponibil, ca să nu deranjăm colegii de cameră.

Lecţiile au început chiar în seara  în care am discutat şi au decurs astfel, încât după şase luni de prezenţă în Moscova, am reuşit să devin translatorul unei delegaţii de specialişti din domeniul meu profesional, lăsând o impresie foarte bună. Eşti cu siguranţă nerăbdător să ştii cum ne-am comportat în plan emoţional. Te asigur că la fel de bine, timp de trei sau patru săptămâni, până într-o seară când, colegul meu de cameră  m-a anunţat că pleacă în delegaţie pentru două săptămâni, aşa că o să  pot învăţa nestingherit, cât voi dori. Viaţa organizată şi perseverenţa de până atunci, mi-au  îngăduit progrese care să-mi pemită să lucrez lejer cu dicţionarul, fără să o mai deranjez pe Ghelca.

I-am comunicat şi ei vestea, la aflarea căreia, chipul i-a   a redevenit preocupat, ca în prima zi. Seara ne-am întâlnit ca de obicei, dar ceva nu mergea. Nedumerit, i-am luat mâna şi am întrebat-o ce se întâmplă, dacă am supărat-o cu ceva. “Nu, nu-i nimic, la mine-i problema!”  Şi, până să mai  spun ceva, a izbucnit în hohote de plâns, sprijinindu-şi  braţele şi capul pe umărul meu. “Aşa de mult, am aşteptat clipa asta!”. M-a durut cumplit, indiferenţa ta din prima seară!”,  ”nici nu stiu, de ce am acceptat să te ajut”.

Copleşit de dramatismul clipei, m-am desprins cu grijă din strânsoarea braţelor Ghelcăi, încercând să mă ridic de pe scaun. Crezând probabil că vreau să plec, reacţia ei nu poate fi descrisă. Cu vocea sugrumată de emoţie, s-a năpustit asupra mea, cu o nouă încleştare, aproape strigând: “nu, nu pleca , nu vreau să te pierd din nou!”. Ce a urmat, nu-mi mai amintesc. Reţin că la reluare, lecţia a mers greu, de parcă eu eram profesorul.

Am petrecut noaptea impreună; prima mea noapte mongoleză. Am uitat să-ţi spun că Ghelca era buriat-mongolă, o minoritară din fosta U.R. S. S. A doua zi, când să repet dupa caiet, gramatica nu avea nici o noimă. Minţile noastre  fuseseră  într-o rătăcire absolută. Am renunţat la lecţia respectivă. Am preferat să reflectez asupra a ceea ce am considerat a fi “demnitatea în suferinţă a fragilului suflet feminin”. Prietenia care ne-a legat atunci, seara, a fost  un   model pentru toţi. Nu ştiu: o mai trăi, oare ? După cum am cunoscut-o, doar un accident stupid, putea să-i ia viaţa !

Cu aceste cuvinte, colegul meu a tăcut, parcă aflat într-un moment de meditaţie. Povestea lui m-a copleşit. Ce viaţă interesantă a trăit ! Am simţit că vorbele sunt de prisos. Gândindu-mă la povestirea aflată, mi-am amintit începutul unei poezii, scrisă de Veronica Micle şi, în care mi se pare că întrezăresc acelaşi etern feminin. Strofa în cauză, sună aşa …

În cenuşă stă ascunsă,
Foarte adese o scânteie,
Şi-o iubire nepătrunsă,
Într-un suflet de femeie.

? Ioan Ionescu     

45 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

Nedumerire …

 Motto: “Prietenul e al doilea eu”  – Cugetare latină

Dornic să mă relaxez, m-am dus în vizită la prietenul meu cel mai bun, pe care-l alint cu numele de AMI

Mă simt bine în prezenţa sincerităţii lui, atât despre sine, cât şi în ce mă priveşte. Are un fel ezitant, protector în a spune lucrurilor pe nume; cu o voce molatecă, estompată de grija de a nu leza, fiind convins că uneori, adevărul cel mai sincer, poate face mai mult rău decât cea mai mârşavă minciuna. După înseninarea care  i-a acoperit faţa,  înţeleg că mă aştepta să-şi descarce sufletul. Îi vin în întâmpinare, ca să-l scap de ezitările începutului.

Hai, nu mă ţine pe jar !  Urmăresc efectul psihologic, adulmecând anticipat savoarea sensibilităţii destăinuirilor sale. Simt că are ceva intens; ar porni şi nu se-ndură. E grav, îmi spun eu; trăieşte o furtună sufletească. Îl ştiu năbădăios în pornirile sale intime, aşa că mă hotărăsc să aştept să-şi ia singur avântul necesar; este probabil ceva strict delicat, care trebuie respectat ca atare; şi, ce dovadă  mai vie de respect decât aşteptarea delicată a  deciziei lui de a-şi descărca sufletul ?

Mda,  să vezi ce mi se-ntâmplă ! Cred că începe o efervescenţă specială în viaţa mea cum n-am  crezut a avea  vreodată. Aşa ceva are loc doar când  percepi existenţa, în toată frumuseţea deplinătăţii sale. Nici nu stiu: să-ti spun…., să nu-ţi spun…! Te-am aşteptat ca pe un zeu, căruia să-mi descarc sufletul, dar acum, mi-am pierdut curajul ! Să nu fiu penibil ! Îi înţeleg ezitarea, îmi stârneşte duioşie, cu nedumerire. Oare ce-l frământă ? Nu-l pot lăsa în agitatia, care parcă  l-a cuprins ireversibil. Afişez un aer blazat; bine, poate nu-i aşa de important;  hai să discutăm de-ale noastre, şi-om vedea apoi ce-ai vrut să-mi  mărturiseşti; şi simulez vizibil, un gest de renunţare.

Nu, nu, stai e tot de-a noastră; ba chiar de-a mea, specială! Este vorba despre ea;

Da ? Şi cine-i ea, ce legătură are cu mine ?

Cu tine, nu ! Dar cine-i prietenul meu ca eu însumi; nu tu ? Încep imediat, mi-am revenit: dacă n-ai auzi-o vorbind de nepot, moment când crezi că râde de tine, nu i-ai da vârsta pe care o implică existenţa unui nepot. Vocea, cu tonalităţi amintind de muntenii care-şi vorbesc de peste deal, şi mişcarea vioaie, fără odihnă, cu care se perindă prin faţa ferestrei întăresc impresia de nedumerire, cât şi atracţia care împinge către tainic. M-am obişnuit cu prezenţa ei; face parte din ritualul zilnic al vieţii mele. Dimineaţa, mi-o închipui năpustindu-se prin cameră, asupra lucrărilor pe care şi le-a propus în ziua respectivă. Apoi, uşa închisă încet, în urma căţelului pe care-l scoate la plimbare; după care, vocea mustrătoare la adresa acestuia, care se simte fericit de muştruluială; aceiaşi voce cu inflexiuni  de metal, proaspăt scos din forme.

Căţelul îşi transmite bucuria printr-o lătrătură, aparent ameninţătoare, adresată trecătorilor de  parcă întrebându-i, indiferent cine sunt aceştia: ”vedeti ce-mi face?”. Urmează timpul de plimbare; cât ? nu  ştiu, dar din motive greu de precizat, eu mă aflu deja la geam, exact înaintea trecerii lor, din nou, prin faţa ferestrei mele. Şi, iarăşi uşa închisă discret, ca să nu deranjeze pe nimeni. Oare din ce mediu provine ? După câteva momente sau ore de dispariţie în intimitatea apartamentului de vizavi, unde locuieşte ca un sihastru, apare din nou; o aud după mârâitul vesel sau scâncit al căţelului, pregătindu-se să iasă din casă. Şi apare, năpustindu-se în trombă, spre un TICO, ales parcă pe măsura ei, de zici că maşina merge pe pilot automat.

Pleacă … Încotro, pentru cât timp ?  Nu se ştie ! Presupun că depinde de toane, dar la cât o văd de hotărâtă în mişcări,  n-aş zice. Revin, plimbă căţelul şi îl mustră, spre bucuria manifestă a acestuia. Şi, tot aşa, zi de zi, ani întregi, de când mi-a devenit vecină. Când ritualul zilnic nu se păstrează, poate din cauza concediilor sau deplasărilor în cadrul activităţii, spectacolul străzii, îmi pare anost şi trist; încerc  să-l înviorez, imaginându-mi-o, dar nu este acelaşi lucru. Ştii,  că am avut momentele acelea grele de sănătate ? Că după ele am avut o cădere psihică, exprimată printr-o tristeţe  goetheană, ca în ”Suferinţele tânărului Werter” ? Absolut întâmplător în timp ce-mi făceam plimbarea de recuperare, ne-am întâlnit şi am schimbat câteva cuvinte, de complezenţă.

 Întrebându-mă cum mă simt, i-am vorbit despre starea  care mă   încerca. Serios si grav, cu aceleaşi tonalităţi ferme, ea m-a mustrat că nu e-n ordine starea mea, şi mi-a promis o carte care să mă ajute. Şi atât. Spre bucuria mea, cu aceeaşi grabă cu care-şi desfăşoară existenţa, mi-a şi adus-o personal. O carte de suflet şi de caracter, asigurându-mă că lectura ei şi respectarea recomandărilor, mă va ajuta să-mi depăşesc starea depresivă  de care  m-am plâns. Gestul şi sfatul ei, m-au impresionat cum nu-ţi închipui. În sufletul meu s-a înfiripat o emoţie de gingaşă prietenie. Dar nu i-o pot exprima, de teama de-a nu o pierde.

Am dat doar curs plăcerii comune pentru un anumit gen de literatura si opţiuni, care m-au convins că nu am motive de îndoială în a-i  vorbi  deschis, şi recunoscător, despre rolul ei, jucat în redresarea mea sufletească; mai mult,  întrezăresc perspectiva unei afinităţi aparte. Totuşi, nu îndrăznesc. O privesc atent, în aşteptarea clipei potrivite. Pare un sfinx, binevoitor, dar gata  în orice clipă să lanseze o punere la punct, promptă şi ireparabilă. Sau mintea mea o zămisleşte astfel ?

 Într-o zi, cu ocazia unei  îmbrăţişări de felicitare, mi s-a părut că are buzele reci … M-a nedumerit cum un vulcan de energie, gata oricând  să erupă, poate avea craterul rece. Mi-am zis că nu se poate, dar nu am îndrăznit să-mi infirm dezamăgirea. Iluzoriu, îmi închipuisem o căldură de tip oriental, inepuizabilă, în înfiorări misterioase, de nepătruns. Acum, însă, constat că fără o alchimie acceptată fiziologic, totul se năruie. Deci, ştii tot ! Oare, mă poţi ajuta ? Eu, în ceea ce  mă priveşte, cred în alchimia sufletului şi, nu văd cum aş putea influienţa natura. S-a aşternut linistea. Ultimile cuvinte, AMI le-a rostit printr-un oftat dureros, din care am resimţit zbuciumul sau interior; dar,  şi  că nici nu-l pot ajuta decât cu o întrebare, poate puţin neroadă:

Dar tu crezi că ea a simţit furtuna care te macină ? De unde ştii că nu vă  sapă aceeaşi racilă: necomunicarea directă şi clară ?
AMI priveşte undeva, peste mine, iar în ochii săi, observ un licăr optimist. S-o fi hotărât oare, să comunice mai  eficient ? Înviorat, îmi strânge puternic mâna.

 – Când se va fi produs minunea sugestiei tale, îţi voi răspunde scurt: trăiesc !

Ne-am despărţit cu dorinţa reuşitei: eu, a sfatului dat; el, a Speranţei, că va fi primit un îndemn prietenesc, de viaţă.

? Ioan Ionescu

29 comentarii

Din categoria Din lume ...