Arhive pe etichete: parinti

D-ale Părinţilor: Cristinel şi croşeta

Totul se petrecuse fulgerător, într-o clipă de impulsivitate … 

Impulsivitatea cred că este specifică omului. Am observat că ea se manifestă din copilărie şi corespunde în general, firilor energice, fără să exprime o înclinare către brutalitate sau răutate.

Am observat asta, la copii şi mai ales la Cristinel, mezina noastră, o întruchipare a vioiciunii şi a entuziasmului. Îmi sunt argumente, mie, că nu doresc să conving pe nimeni, de aceste afirmaţii. Istorisirea care urmează, precum şi reacţii ale părinţilor colegilor ei de şcoală primară, îmi întăresc convingeri, pe baza unor observaţii de o viaţă. Seara, Cristina şi Carmen, se joacă linistit, pe canapea.

Dintr-o toană, încep să-şi dispute o croşetă pentru remaiat. Cristinel refuză să i-o dea lui Carmen, care insistă destul de energic. Brusc, Cristina o aruncă, şi nimereşte  fără intenţie pleoapa lui Carmen.

Soţia, mă strigă speriată. Când văd scena, mă îngrozesc: croşeta, atârnă de pleoapa de jos, în care s-a înfipt, şi din locul respectiv, se scurge o picătură de lichid; mă gândesc la ce-i mai rău, că i-a spart ochiul. Susţin croşeta, în timp ce soţia o ajută pe Carmen să coboare din pat.

Apoi, cu vârful unui ac, eliberez cârligul croşetei de căpăcelul care o închide, şi răsucind-o cu grijă, ca să nu rănesc mai mult pleoapa, o scot din locul unde se înfipsese. Am răsuflat cu toţii, uşuraţi; globul ochiului, nu era atins; lichidul văzut, era lacrimal, croşeta înfigându-se în apropierea glandei lacrimale. N-am avut puterea s-o cert pe Cristinel.

Ioan Ionescu

Reclame

2 comentarii

Din categoria De acasă ...

D-ale Părinţilor: Cristinel şi toboganul

Copiii trebuie crescuţi, în spiritul iniţiativei personale, ferme şi curajoase. Privarea lor de astfel de experiente directe, ştiu din trăire proprie , implică o doză de inhibare şi de intimidare în faţa încercărilor aspre ale vieţii. Uneori însă, aceste intenţii pot fi riscante.

În Parcul Tineretului, se amenajase un loc de joacă şi distracţii pentru copii. Două dintre distracţiile preferate de copii, ofereau momente mai tari. Una, se numea Casa Groazei. În interiorul ei, un tren cu minivagoane circula prin   camere, unde se auzeau tot soiul de ţipete stridente, precedate, sau urmate de apariţii de groază: schelete, luminate din interior, cu ţeasta având mandibula în mişcare sau reprezentând chipul morţii, de ţi se făcea părul vâlvoi, şi te treceau fiori de gheaţă.  Alta, un tobogan uriaş, dintr-un tub de tablă zincată, înalt de câţiva metri şi diametrul, de peste 1 metru.

Dacă în casa groazei, mergeam împreună, în toboganul tubular, eu nu intram. Toate bune, până când, într-o zi, Cristinel s-a ridicat înainte de a se termina traseul acestuia. Faptul, i-a dăunat şi la ieşire după câţiva paşi,  mi-a spus: tati, mi-e rău, nu mai pot respira; tati, ajută-mă şi s-a întins pe o bancă.

Ştiind-o glumeaţă din fire, am privit-o neîncrezător: buzele erau vinete, faţa palidă şi parcă nu avea aer. Ca şi la cutremur, m-am simţit incapabil să o pot ajuta. M-am uitat în jur, după un ajutor, dar de unde.

Speriat, am mângâiat-o, i-am frecat mâinile şi picioarele; iar mai mult într-un gest disperat, îi spuneam, scâncind, la rându-mi: tati, nu te speria; îţi trece,  îţi trece, uite, îţi revii ! Şi s-a liniştit. Dar spaima…, a fost cumplită.

La plecarea din parc, unde, nu ne mai trebuia nimic am întrebat-o, ce s-a întâmplat. În tobogan,  înainte de sosire,  s-a ridicat, şi a căzut. Cred că în cădere îşi răsucise prea mult coloana vertebrală, în zona gâtului. Povestind, retrăiesc groaza clipei: pierea copilul, în faţa mea, şi eram absolut neputincios. Am înţeles, că unui copil, pentru protejarea lui, mai bine nu-i satisfaci chiar toate dorinţele.

Ioan Ionescu

8 comentarii

Din categoria De acasă ...

Copiii, învaţă şi de la taţi !

Moto: ”Orice bărbat poate deveni părinte. Dar e nevoie de dragoste pentru a deveni Tata” – Pam Brown

Vorbeam de cei ”7 ani de lângă mama”. În realitate însă, are şi tatăl influenţa lui specifică, în degustarea plăcerilor efemere ale vieţii. Discutând pe această temă, Geta, sora mea, îmi povesteşte următoarea istorioară: într-o vară, nepoţii mei după sora Marcela, fetiţă şi băiat, aflaţi la bunici, părinţii mei, sunt admiraţi de vecinii veniţi în vizită şi iscodiţi, cu întrebările de rutină: dacă ştiu poezii şi să cânte ceva. Nepoata, mai vioaie, răspunde cu un da apăsat, că ştie şi să cânte, şi începe, cu voce subţire, să îngâne o melodie, mai mult vorbită, cu cuvintele … 

“Iubesc femeia, de farmec plină …”

“Femei, Femei,
E plină lumea de femei nebune;
De ce v-aţi mai născut pe lume ?
Femei, Femei!”

În aplauzele ipocrit-entuziaste ale vecinilor, iar când, mama mea nu ştia ce să mai zică, nepotul prinde si el curaj: ştiu şi eu un cântec, de la mama şi tata; şi, fără nici o invitaţie, începe:

“Cioc, cioc, cioc, la poarta morii,
Cine bate prăguşorii,

Cocoşelul de Gheorghiţă,
Umblă după puiculiţă.”

Aceleaşi aplauze prefăcut entuziaste îl întrerup, spre fericirea lui,  care  nu mai ştia continuarea. Iar continuarea este:

“Cocoşele, cocoşelule,
Asear-ai venit târziu acasă,
Şi-ai uitat…, de Puica ta frumoasă.
Cocoşele, cocoşelule,
Puicii-i arde inimioara,
Tu colinzi în toată seara,
Cocoşele, cocoşelule !
Spune-mi Bade, vii nu vii ?
Mâine, vei îmbătrâni,
Puica nu te-a mai iubi !
Cocoşele, cocoşelule,
Colo-n vale.., la fântână,
Două fete spaală lână,
Una spală,  alta-ndrugă,
Şi-oi  face lui Neica glugă.
Şi iar refrenul:
Cocoşele, cocoşelule…,”

Povestindu-i întâmplarea, Marcela, izbucnind într-un hohot nestăvilit de râs, a găsit explicaţia… Soţul său, Costel, un om de-o probitate aleasă, seara, după servici, invita 2-3 prieteni, şi era fericit să asculte, la un pahar de vin, melodii cântate de sora mea, a cărei voce, necultivată, a ratat poate o carieră muzicală. În acest timp, copii, câte unul pe piciorul tatălui, aveau mica lor clipă de emoţie, ce s-a imprimat, spre deliciul musafirilor părinţilor mei. Din păcate, un diabet contractat pe fond de stres, l-a luat  timpuriu, dintre noi, pe Costel, lipsindu-ne de bucuria dragostei lui de viaţă. Au rămas melodiile, îngânate nostalgic, într-o retrăire spontană a minunatelor clipe petrecute împreună.

Preluată de la Marcela, melodia “Cocoşele, cocoşelule”, a devenit însoţitoare permanentă, în localul meu de taină , unde un cântăreţ modest, discret acordat de vioară, îmi înduioşa cina, pentru o porţie de mâncare.  Considerat de salariaţii localului, un fel de cerşetor, prezenţa mea în local, îi conferea un statut de demnitate; era prietenul domnului Director. Mâncau împreună. 

 PS: Apropo, de demnitatea omului sărman ! La plecarea  din localitate, în timp ce-mi luam la revedere,  Trubadurul meu, vizibil marcat, s-a aplecat, încercând să-mi sărute mâna. Stânjenit, mi-am retras-o, şi l-am îmbrăţişat. N-am să uit scena, care a urmat. Cuprinzându-mă în braţe, într-un hohot de plâns, aproape mi-a strigat: “ce mă fac eu.., fără  Prietenul meu ?” “ Prietenul meu !” 

Un adevărat titlu de nobleţe sufletească, de care am fost tare mândru …  

? Ioan Ionescu

33 comentarii

Din categoria De acasă ..., Univers feminin

GELOZIA

Motto: ” Sistemul nervos uman nu sesizează diferenţa dintre experienţa “reală” şi experienţa „viu şi în amănunt imaginată ” – Dr. Maxwell Maltz

Cunosc starea, dar n-o pot explica; poate un fel de nelinişte sufletească, o teamă de a nu pierde pe cineva drag, o manifestare egoistă, de a nu trăi nimeni minunea bucuriei tale, o încercare de prevenire a unei înfrângeri închipuite. Oricum, dincolo de cazuri verificate existenţial, în rest, cred că Gelozia, este o stare rătăcire a minţii, neavând nici un suport real, şi ale cărei plăsmuiri maladive sunt doar cazuri ipotetice. Dar, din nefericire, pot exista situaţii reale, cum ar fi intriga, de obiect, care să alimenteze Gelozia. Unul, l-am întâlnit eu însumi, copil fiind. Iar subiectul, au fost înşişi părinţii mei. Caz din care am tras câteva concluzii, care mi-au marcat sufleteşte, existenţa.

S-a întâmplat aşa … într-o seară, venind de la şcoală, în drum spre casă, mi-am întâlnit mama; contrar blândeţii, pe care i-o ştiam, era plânsă, cu un aer răvăşit, poticnindu-se către o destinaţie, pe care doar ea o avea în strălucirea disperată a privirii. M-a luat precipitat de mână, şi fără vreo lămurire, aproape mi-a şuierat ameninţător: hai, că dăm peste ei, acuma; să lămurim şi batjocura asta. Fără o vorbă, în faţa aerului tulburat al mamei, m-am lăsat dus de vârtejul ei sufletesc. Îi găsim, îi prindem împreună, să-i vedem ce vor mai zice. Şi acum, mă înfior, de tulburarea sufletească a mamei, deşi nu pricepeam nimic.

Am intrat pe o stradă neluminată, care după smuciturile mâinii mamei, îmi părea plină de obstacole. Senzaţia, mi-a rămas şi de la faptul ca în agitaţia sa, mama încercând să citească numărul unei case,  n-a fost atentă la o mică denivelare, s-a împiedecat şi a căzut în genunchi, sprijinind-se în mâini; mulţi ani, n-am uitat poziţia aceasta umilitoare a mamei; şi în mintea mea de copil, a declanşat un sentiment oribil, la adresa tatălui, pentru faptul că  înşelând-o pe mama, la câteva străduţe, de casa noastră, îi provoca atâta suferinţă şi umilinţă. N-am găsit nimic, din ce aştepta tulburarea mamei. La adresa dată, n-a răspuns nimeni, clădirea fiind învăluită într-o beznă totală. Timid, i-am spus: să mergem mămico; dacă nu-i lumină, nu-i nimeni acasă.

Mai târziu, aveam să aflu, că pasiunile cele mai tulburătoare, se puteau desfăşura la paravanul unei bezne absolute. Întorşi acasă, fără nicio veste, l-am găsit pe tata, care citea liniştit o carte. Pe drumul de întoarcere, mama mi-a spus că tata are o aventură adulterină, cu o colegă de serviciu. Nu prea înţelegeam, dar, impresia suferinţei mamei, m-a marcat pentru toată viaţa. Mi-am spus în mintea mea de copil, să nu fac niciodată aşa ceva mamei copiilor mei. Şi sper, că mi-am respectat acest jurământ copilăresc. Cât despre tata, o fi fost aşa, sau nu, mulţi ani, am trăit resentimentul, că îi pricinuise mamei, umilinţa la care asistasem. Ştiu însă, că era un bărbat frumos, motiv pentru care, avea uneori necazuri, din partea doamnelor neonorate în avansurile  lor. Probabil, pentru obiectivitate, presupun că unele, primeau totuşi, niscaiva încurajări.

Dar Gelozia, este o stare de rătăcire a minţii, mult prea grea şi apăsătoare, ca să mă opresc aci. Voi reveni în câteva episoade, cu variante ale acestei suferinţe cumplite, fie reală, fie imaginară. Nenorocirea, în cazul celei imaginare, este că, “sistemul nervos uman nu sesizează diferenţa dintre realitate şi plăsmuirile bolnăvicioase, ale minţii, ca în motto.” De fapt, ar fi vorba tot de o “vizualizare”: dar nu “creativă”, ci “distructivă”, din motive poate egoiste !

PS: “Vizualizarea creativă” este tehnica prin care ne putem folosi imaginaţia pentru a creea ceea ce ne dorim în viaţă. Personal, am observat această capacitate extraordinară, la Madi, producătoarea acestui blog, blogul nostru !

? Ioan Ionescu

51 comentarii

Din categoria De acasă ...

Mama m-a cumpărat

 Motto: ”Viitorul unui copil este totdeauna fapta mamei sale” – Napoleon

Am venit pe lume, la început de zi… mai precis,  la ora 1, în noaptea de 9 spre 10 februarie. Am urmat unei serii de decese,  de 2 fraţi şi o soră. Părinţii mei, mama mai ales, erau îngroziţi să nu mă piardă şi pe mine. Ar fi fost cumplit  pentru dânşii; patru copii pierduţi unul dupa altul, o fată şi trei băieţi. Îşi doreau din suflet un băiat, căruia, îi ziceau în alint “cruce de bărbat”.

Ca să întrerupă seria deceselor, mama a hotărât, să nu mai aparţin, familiei, şi după un obicei străvechi al locului, m-a aruncat pe fereastră. Vorba vine, că dincolo de fereastră, în curte, alături, era bătrâna, care mă moşise, şi m-a luat pios, din mâinile tremurânde de epuizare, şi de emoţie ale mamei. Apoi, m-a adus la uşă, de unde, cu aceleaşi spaime, dar şi cu multă speranţă, mama, dându-i câţiva bănuţi, bătrânei, conform tradiţiei, m-a primit din braţele acesteia.

Cumpărare mea, se efectuase; tradiţia, odată respectată, eu nu mai eram expus destinului hain, care-mi răpise nemilos, surioara şi frăţiorii. Mai mult, copilăria, mi-a fost ferită de neplăcerile bolilor specifice fragilităţii copiilor mici: scarlatină, vărsat de vânt, răceli frecvente; singurele neplăceri, de care-mi amintesc, erau durerile de urechi, de teroarea cărora, tata, mă ferea cu ajutorul unor fumigaţii dintr-un şomoiog de cârpă aprinsă, dar fără flacără. Copilăria,  mi-am petrecut-o frecvent, la ţară, în funcţie de  peregrinările serviciului părinţilor, mama moaşă, tata învăţător; puţin, prin Galaţi şi prin Basarabia. Dar, spre deosebire de amintirile descrise prin cărţi, cu mare pompă, nu-mi amintesc alte lucruri in afară de cele cuprinse în povestirile, ”Împărăţia apelor”, şi ”Nunta”. Majoritatea evocărilor, inclusiv vânzarea şi cumpărarea mea la naştere, ca şi despre tradiţia respectivă, le ştiu de la mama, şi de la Marcela, sora mea, mult mai receptivă la asemenea aspecte de viaţă. Cu toate acestea, nu mi-a scăpat spiritul robust al copiilor de la ţară, şi al părinţilor acestora, în gospodăria lor personală,  cât mai ales deprinderile practice de bun simţ de viaţă, în mijlocul naturii sănătoase. Că veşnicia s-a născut la sat, cum intuitiv, a spus Lucian Blaga, este un adevăr, confirmat de constatările minţii mele de copil, în diferitele sale stadii de dezvoltare.Sub influienţa copleşitoare  a acestor impresii, copil fiind, am decis că meseria mea de bază va fi  creşterea oilor. Nu ştiam pe atunci, că tatăl meu era descendent din oierii din Mărginimea Sibiului, stabiliţi prin obiceiul de transhumanţă, în Dobrogea mea natală. Însăşi localitatea unde m-am născut, un cătun minuscul, se numea Ardeal; probabil, în memoria primilor săi locuitori. Ulterior, aspiraţiile mele copilăreşti au evoluat către fermier, şi inginer agronom, dar n-am atins niciuna.  

Viaţa însă,  şi-a urmat cursul firesc, şi n-am rămas fără o meserie …

 PS: Dedicaţie lui Alioşa, ca Nunta III

25 comentarii

Din categoria De acasă ..., Univers feminin

Părinţilor mei …

Motto: ” Mama ne-a dat viaţă, mama ne-a vegheat creşterea şi sănătatea, învăţătura şi educaţia, drumul spre realizarea de sine. Suntem aidoma chipului mamei. Dupa plecarea ei, rămânem singuri, debusolaţi; şi abia atunci, îi preţuim existenţa şi dăruirea. Fără prezenţa ei, viaţa noastră este suspendată într-un hău al durerii şi al nesiguranţei. Mama …este totul ! …este universul copilăriei, iluziilor tinereţii, reazemul încercărilor vieţii. Pentru mama, suntem mereu copii. Fără ea, suntem ai nimănui,  straini …” Madi şi Onucu

Azi este ziua mamei …

Ar fi împlinit un număr de ani. Încerc să-i suplinesc lipsa, cu amintirile bucuriilor copilăriei, petrecute în casa părintească. Revăd intrarea parcă de basm, în curtea acestora, aud în minte strigătele îngrijorate …să fiu atentă, să nu cad, să nu mă lovesc, să nu-i necăjesc pe bunici, cu năzdrăvăniile mele copilăreşti. Am fost o fetiţă foarte vioaie şi năzbâtioasă. Printre lacrimile amintirilor, mama mă ajută iar …găsesc o poezie, scrisă nu cu mult timp înainte de ziua ei. Mai corect, dictată nepoţelului ei Andrei. Reproduce atât de viu, de sensibil, atmosfera ambianţei casei bunicilor, casei copilăriei sale, încât, nu mă pot stăpâni să nu o public, printre şiroaie de lacrimi.

 Poezia se întitulează  ” Părinţilor mei ” şi o reproduc, după înregistrarea scrisă a Andreiaşului meu, de 18 proaspeţi anişori, la dictarea acesteia.

Păşesc cu sfială, pe pragul de piatră din poartă;
Atent şlefuit cu dalta de tata;
Întru grădina copilăriei;
Unde-amintiri şi arome dulci mă-mbie.

În dreapta, reginele nopţii, petunii, crăiţe;
Deasupra o boltă din codiţe de viţe;
În stânga o tufă de roşi tradafiri;
De unde mai ieri, îşi făceau buchete cei cinci miri.

Merg pe alee şi ajung la scările casei;
Prin uşa deschisă se vede măsuţa pătrată;
Pe ea e o vază cu flori şi o pâine coaptă pe vatră.

La capăt de-alee, ajung la fântână,
În jurul ei zorele frumoase, legate de o mână,
Cupele lor sunt pline cu lacrimi albastre,
Ce-au înflorit în amintirile noastre.

Mă întorc pe alee şi mă întreb,
Unde or fi mama şi tata ?!
Căci lângă zidul de piatră,
Deschisă e poarta.

Pe ea ieşind revăd fluturi în roi,
Iar ei, aşezaţi în care de flori,
I-au dus spre apus …
În urma lor, nori albi, o ceaţă au pus …

Iar eu mă apropii de poarta cu pragul de piatră,
Şlefuit cu dalta de tata …

Maria Măroiu – 26 August 2010

18 comentarii

Din categoria Personale

Atenţie, traversează copiii !

Eu circul , tu circuli, el circulă … Un verb conjugat de mai multe ori pe zi de elevul şi eleva , când merg la şcoală şi se întorc , de noi , părinţii şi bunicii lor în desele noastre deplasări de serviciu , după cumpărături ori în alte locuri. Zilnic , o parte din viaţă o trăim în calitate de participanţii la trafic , mergând pe jos , cu bicicleta, călătorind cu tramvaiul , troleibuzul , autobuzul sau conducând un autovehicul.

Atenţie, traversează copiii!

În acest du-te-vino , neîntrerupt , efervescent , în acest furnicar de oameni şi autovehicule , trebuie să ne integrăm unor reglemetări , să învăţăm din fragedă pruncie , cum şi pe unde să ne deplasăm ca să ajungem nevătămaţi la destinaţie. Pentru că , vedeţi dumneavoastră , când din cauza unei neatenţii sau grabe un pieton se loveşte de un alt pieton , lucrurile se rezolvă uşor: un „pardon” şi gata ! Nu în acelaşi mod decurg însă treburile când pietonul este lovit de un autovehicul. În cel mai fericit caz , spital , în cel mai nefast …

Sursa: Jurnalul Naţional

7 comentarii

Din categoria Personale, Sănătate, UPU