Arhive pe etichete: pestera ursilor

PEŞTERA URŞILOR

Motto: ”Sufletul meu se îngrozeşte când îşi aduce aminte” – Vergilius

Unul din concediile de odihnă, l-am petrecut cu mezina Cristinel, la Staţiunea Poiana Braşov. După ce ne-am cazat frumos la un hotel cu nume de rezonanţă turistică, am hotărât să începem cunoaşterea împrejurimilor. Primul obiectiv propus era Peştera Urşilor sau oaselor, destul de greu accesibilă, ca distanţă şi ca dificultăţi de traseu; şi poate, ca surprize pe parcurs…

Cu informaţii proaspăt culese de la hotel, destul de vagi  însă, am aflat că de fapt era o grotă, nu prea adâncă (mai mult intrarea), în care s-ar afla nişte oase, parcă de urs, de unde şi denumirea, destul de incitantă, de Peştera Urşilor sau oaselor.

Ca să dăm savoarea cuvenită, am trecut mai întâi, pe la Punctul Zoo al staţiunii, unde vizitatorii erau cu toţii impresionaţi de statura, colţii şi vigoarea urşilor din cuştile respective. Acolo am cunoscut doi tineri, o fată şi un băiat, ce aveau acelaşi plan pe ziua respectivă. Am hotărât să mergem împreună, să ne descurcăm mai bine. Ne-a luat ceva timp să aflăm începutul potecii căutate: era ascuns printre lăstari ţepoşi de arbuşti fructiferi-fragi şi mure, preferaţii speciali ai urşilor din zonă.

Poteca, îngustă cât pentru un şir indian, se desfăşura alunecoasă, la poalele unei stânci, mărginind buza unei văi, plină de vegetaţie gălăgioasă prin sporovăiala păsărilor aciuate de pretutindeni. Cu tradiţionalul Doamne ajută ! în gând, am început urcuşul.

Apropiaţi, să ne putem prinde în cazul unei alunecări, cu mâna dreaptă , ne ţineam de lăstăriş sau ne sprijineam de muntele din dreapta potecii, iar cu stânga ne echilibram ca să nu alunecăm în valea însoţitoare; am avansat destul de greu şi obositor, pană la un scurt popas unde o buturugă destul de lungă, de fapt trunchiul unui brad prăbuşit de vreo furtună, ne oferea răgazul unei nesperate odihne.

Povesteam despre impresia puternică lăsată de colţii şi labele viguroase ale urşilor din captivitate, şi tocmai când spuneam că nu mi-ar place o asemenea întâlnire în natură, tânăra se întoarce spre vale şi spune: “urşii!” eu cred că glumeşte, spre a da suspans povestirii, dar Cristinel sare de pe buştean speriată şi trăgându-mă de mânecă, striga: ”Tati, sunt urşi, să fugim!”.

Instinctiv, sar în picioare şi cu coada ochiului, văd în vale trei urşi, doi mai mici, şi unul mai mare; alergând, parcă furioşi, către noi; mormăitul agresiv şi fulgerele de ură din ochii lor, m-au descumpănit pe moment: nu aveam unde fugi; în faţă, era stânca aproape abruptă, în părţi, poteca anevoios de străbătut, în spate …urşii furibunzi. M-am gândit, vinovat la Cristinel, că o vor mânca şi mi-am spus disperat, că dacă s-ar sătura numai cu mine, aş rămâne în urmă şi să-mi lase copilul în pace. Îngrozit, am fugit totuşi, împingând-o pe Cristinel înaintea mea, s-o protejez din spate. După un colţ de stâncă, în continuarea potecii, am dat peste o îngrăditură a unor foraje de apă. Înaltă de peste doi metri cu stâlpi de beton, cu o poartă nesigură, părea pe moment o şansă salvatoare pentru Cristinel.

În timp ce tinerii închideau poarta, eu am scos un briceag şi-i spun băiatului că vreau să-i scot ochiii , primului urs care intră peste noi. Convins, de spaimă poate pentru prietena lui, sau văzându-mi disperarea, îmi cere îngrozit să nu fac aşa ceva, că l-aş înfuria foarte tare pe urs, iar pentru mirosul lui am fi o pradă mult mai uşoară. Şi mai îngrozit, am aruncat cât colo tentaţia sinucigaşă.

Spre norocul nostru, urşii n-au mai apărut… Pierzându-ne din vedere, după colţul de stâncă şi-au văzut de-ale lor. Povestind întâmplarea, localnicii, spuneau că probabil a fost o ursoaică, îngrijorată pentru puii ei şi când nu ne-a mai văzut şi-a continuat drumul liniştită. Întâmplarea mi-a prilejuit câteva observaţii psihologice …în ce mă priveşte : în spaimă, nu mă mai uitam pe unde calc şi n-am văzut pâlcul înalt de urzici prin care am trecut, dar care n-au avut nici un efect de urzicare asupra mea. Mai mult, în timp ce stăteam în împrejmuirea amintită, îngroziţi că acuşi apar fiarele, la oarecare distanţă de noi, pe o culme trecea un grup organizat, căruia am vrut să le spun să fie atenţi, că sunt urşi prin zonă.

În surescitarea dată, n-am avut curajul s-o fac, de teamă să n-audă urşii că vorbesc despre ei şi să nu-i atrag spre noi. Abia peste câteva ore, când ne-am liniştit din spaimă, am ieşit din fortăreaţa noastră şi pe alte poteci, îndrumaţi de alţi turişti, ne-am înapoiat la hotel. Dar, sub imperiul groazei, pe drum simţeam nevoia, să povestesc oricui îl întâlneam, parcă în transă, peripeţia noastră. Aşa am reaflat, de la alţi localnici, că probabil, a fost o ursoaică mai speriată poate decât noi, pentru cei doi pui ai ei. La un moment dat, Cristinel, mi-a spus, enervată: ” tati, încetează acest povestit, te faci de râs!” .

Tot de emoţie, n-am luat adresa celor doi părtaşi la spaima trăită. Este la fel de interesant, că fiicei mele, episodul, nu i-a lăsat nici o impresie. Mai mult, a doua zi mă întreabă dacă n-a strigat ceva prin somn. Că, spunea ea, a visat toată noaptea numai urşi care ne fugăreau. Paloarea obrajilor mei, i-a dat de înţeles, că a forţat nota, şi adaugă râzând: nu măi tată, am glumit ; dar ce, tu te-ai speriat chiar aşa de tare ?

 Mi-am revenit, amuzându-mă că, probabil dacă s-ar fi gândit să se lase mâncată în locul meu ; nu i-ar mai arde de glumă. Ciudat, şi de nerecunoscut, la spaimă , e sufletul omului …

Onu Ionescu

51 comentarii

Din categoria De acasă ...