Arhive pe etichete: poveste

Necunoscuta din tren

Motto: ”Când scrii despre femei, trebuie să-ţi înmoi pana în culorile curcubeului şi să presari rândurile cu pulberea de pe aripile fluturilor” – Diderot

Auzisem de amărăciunile provocate de dragoste, dar nu văzusem niciodată urmările ei palpabile în sănătatea oamenilor… Până într-o seară …

Mergeam spre Iaşi, cu un tren care avea vagoane de dormit. Nu-mi era somn, aşa că mă plimbam pe culoar, de-a lungul trenului. La un moment dat, văd controlorul de bilete, discutând aprins, cu o călătoare; o tânără frumoasă, ce părea trecută de anii facultăţii. Îmi văd netulburat de plimbare, când o aud: “am întârziat, n-am reuşit să-mi cumpar bilet, iar banii care mi-i cereţi, nu-mi ajung”. După ton şi felul ales, în care vorbea, mi-am dat seama că nu este o persoană obişnuită, şi că nu poate fi o blatistă. Chipul plăcut, şi felul îngrijit în care era îmbrăcată, m-au făcut curios …

M-am oprit în dreptul lor, ca orice gură-cască; de fapt, pe conductorul de tren îl cunoşteam, pot spune chiar că eram prieteni de-o bere… Călătoream de la Bucureşti la Iaşi, destul de des, şi cam de fiecare dată, tăifăsuiam la câte o halbă de bere, repetată după caz, la înflăcărarea discuţiilor, ca să ne stingem entuziasmul, care nu mai reţin, la ce aspecte, lua parcă foc. Prietenul meu de bere, când m-am oprit, îmi spune amuzat tărăşenia, din care, mi-am dat seama că nu credea o iotă. Convins de adevărul călătoarei, l-am întrebat, ca într-o doară, care ar fi diferenţa de plătit, şi i-am dat-o fără ezitare. Problema, odată lămurită, i-am invitat la o bere, la mine în cuşetă. În timpul discuţiilor, doamna, s-a recomandat a fi medic pediatru în Galaţi, şi că merge la Iaşi, pentru o problemă personală. Mi-a cerut adresa unde mă poate găsi, să-mi restituie banii. Institutul de proiectări, unde lucram se afla într-un bloc, lângă hotelul Lido.

Aproape uitasem povestea, iar la bani, nu mă mai gândeam; de obicei, când împrumut bani, îi consider aprioric dăruiţi. Într-o zi, la servici, mă anunţă de la poartă, că sunt aşteptat la intrare. Nedumerit, cobor, dar…., surpriză. Doamna Doctor din tren;  jovială, dezinvoltă, dupa scuzele de întârziere, mă invită la Lido, la o cafea. Ca la cafea…, banalităţi. Printre altele, mi-a spus că va mai sta câteva zile în Bucureşti, şi dacă doresc, ne mai întâlnim, tot aşa, la o cafea. Parcă am reţinut, că mai are câteva probleme de rezolvat, după care, dacă voi dori, ne putem vedea din nou, la ea în Galaţi …şi că mă va anunţa din timp. Îmi spunea totul, cu o anumită strălucire în privire, încât credeam că în ceaşcă, avea alcool în loc de cafea. Ne-am mai văzut o zi, sau două , apoi, a dispărut, tot aşa cum apăruse.
Aproape uitasem de Doamna Doctor… Peste mai mult de un an, eram în Galaţi, în delegaţie de serviciu. Pe Calea Domnească, mă intersectez cu cineva…, o doamnă. Încetinim derutaţi, întrebându-ne din ochi, de unde ne cunoaştem. Îmi pare o fantasmă, din abisurile sufletului. Mă opresc brusc, sau poate amândoi am făcut-o, şi îmi spune: da, eu sunt; ne-am cunoscut în trenul de Iaşi, m-ai salvat din mâinile controlorului. Mi-am revenit, brusc; dar nu-mi venea să cred; portretul strălucind de sănătate şi frumuseţe, dispăruse; aveam în faţă un chip obosit, puternic marcat de semnele unei suferinţe răscolitoare. Nu i-am arătat, dar într-un gest duios, i-am mângâiat mâna, şi i-am spus, ca un reproş blând: la ultima noastră cafea, mi-ai promis, că ne vom revedea aici, în Galaţi, de câte ori voi dori. Ştiu, mi-a răspuns ea la mângâiere, dar s-a întâmplat ceva: eu nu ţi-am spus, că sunt căsătorită, şi că soţul meu, concomitent, şeful secţiei unde lucram şi eu, era un bărbat gelos şi violent; iar sub pretextul geloziei mi-a intentat divorţ şi a început să trăiască în concubinaj cu o colegă; mă batea, să-l părăsesc, să aibă cale liberă; întâmplarea, m-a afectat puternic.

În tren, unde ne-am cunoscut, urcasem întâmplător, fără un scop anume. Voiam numai să uit…., să uit…, toate necazurile. Intrasem într-o stare de depresie gravă; la înapoiere, am fost internată mult timp. El a fost destituit, concubina l-a părăsit pentru noul şef, cu care s-a şi căsătorit… A trecut şi el, prin clipe grele. Ascultându-i vocea plină de compasiune, cu care parcă-l căina pe cel care-i produsese atâta suferinţă, m-am întrebat, aproape revoltat, de ce suflete nobile, precum al interlocutoarei mele, sunt atât de nedrept, supuse unor astfel de încercări absurde ale vieţii.
Impresionat, am uitat să-i cer un număr de telefon, să ne mai auzim din când în când. Şi anii s-au scuuuurs, s-au duuuus, şi n-am mai întâlnit-o, în ciuda plimbărilor îndelungi, pe Calea Domnească, din Galaţi.

În speranţa că va apărea ca atunci, din seninul clipei întâmplării… Daaar…, n-a mai apărut ! Chiar şi acum, când povestesc, sunt foaarte, foaaarte trist …

? Onu Ionescu

Reclame

58 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

Oara

Motto:  “Respectarea promisiunii făcute este criteriul  demnităţii” –  Madi

I-am promis Oanei Clara, cu ocazia botezării ei în Oara, istoria acestui nume. În cunoştinţa mea, desigur, el fiind de sorginte greacă, şi probabil cu un trecut apropiat. Eram un tânăr proiectant, cu tabieturi, împrumutate de la nişte unchi de-ai mamei, oameni cu vază; unul, Şeful Baroului Avocaţilor din Bârlad, fost militant anticomunist, motiv implacabil de puşcărie politică, urmată de domiciliu forţat, într-o localitate din împrejurimi; altul, tot avocat, tot deţinut politic pentru vederile sale promonarhiste. De la ambii, mi-au rămas amintiri interesante …

De la primul… monumentalitatea Marii Enciclopedii Franceze, a cărei valoare spirituală, nu eram pregătit să o înţeleg, decât peste ani; freamătul zilnic, al vieţii unei gazete, el fiind şi patronul unui ziar local, de la care i s-a tras probabil, întemniţarea; ca şi nobleţea sentimentului de prietenie, dincolo de meschinăria politicii (pe scurt, în localitatea de domiciliu forţat, a fost văzut întâmplător, plimbându-se, de către un demnitar comunist, fost coleg şi prieten de facultate). Nu cunosc amănuntele, dar după ce i-a povestit respectivului, istoria domiciliului actual, unchiul s-a trezit rechemat în Bârlad, la zdreanţa ce-i mai rămăsese din viaţă.

De la al doilea… am reţinut modul protocolar de viaţă; ca să-l vizitez, deşi era singur, trebuia să mă anunţ cu 1-2 zile înainte, să mă primească, “de casă mare”, cum se justifica el şăgalnic. De la ambii, tabietul respectului de sine, după serviciu, cu o cafea, aromizată cu un coniac. Aşa se face, că în timp ce-mi savuram cele două licori, mă simt fixat de o privire intensă, surâzătoare, parcă. Cu nonşalanţa tupeului tinereţii, m-am şi autoinvitat  la masa de unde eram  cercetat. O brunetă, surâzătoare, mi-a acceptat scuzele, şi privindu-mă cercetător, m-a întrebat, dacă aşa procedez mereu. I-am raspuns sincer, că doar în situaţiile irezistibile percepţiei mele de plăcut. Au urmat recomandările de rigoare, să nu mai fim stânjeniţi, de pudoarea care, chipurile, ne incomoda oarecum.

Necăjită de singurătate, Oara, după ce ne-am mai respectat cu câte un coniac şi o cafea, nu mi-a refuzat invitaţia de a-mi face o vizită, să continuăm, într-o notă de discreţie, momente plăcute, ale căror germeni, deja dăduseră semnalul apariţiei. Ne-am cunoscut, în toate ! Ea ştia deja, despre mine, că sunt Onu, inginer proiectant, solitar ca şi ea. Mezina familiei, din cele două fiice, nu avea chef de carte; dar nici nu-i simţea nevoia; tatăl ei, grec, era Şef  Secţie Minorităţi din CC al PCR, veste, la care m-am crispat usor. O ascultam amuzat, crezând că mă ia de prostuţ. Îmi ştia telefonul de la serviciu, pe-al ei de acasa, nu mi l-a dat, pe motivul funcţiei tatălui.

Într-o zi, prima surpriză… îmi propune să ne căsătorim, cu perspectiva devenirii mele, în funcţia de ambasador, în oricare tară mi-aş fi dorit. Concomitent, au început să apară nişte ciudăţenii: ba la uşă, găseam nişte scame, ba administratorul, care ştia cine sunt, îmi face o vizită, şi cu un aer obedient, mă roagă să-i fac rost de un medicament, aflat sigur la Farmacia CC. Îl refuz, obiectiv, neavând cum. Mi-o retează scurt, muncitoreşte: ”haideţi, că ştim că lucraţi la Comitetul Central; că ne-a spus tovarăşul colonel, care s-a interesat de dumneavoastra’…”. Perplex, o ţin pe-a mea, el pe-a lui, şi ne despărţim oarecum afectat. Îi povestesc totul Oarei, care izbucneşte, satisfăcut …acum mă crezi că poţi deveni ambasador, după căsătorie ?

Nu văd legătura, îi întorc vorba repede. Are ! Înseamnă, că Ministerul de Interne, a început verificarea ta, în vederea căsătoriei noastre. Ştii, că suntem prieteni de familie cu…, şi-mi spune, spre groaza mea, numele Şefului Internelor (nu-l scriu, dintr-o discreţie, ce mi-e specifică), despre care se ştia că este un dur încuiat. Mă gândesc să rup legătura, dar nu sunt în stare, când ajutorul îmi vine tot din partea Oarei. Îmi spune că a sunat-o doctorul X, s-o anunţe că medicamentul cerut de administatorul blocului, nu se găseşte în depozit. În glumă, iî răpund: adică-ai sunat tu !? Doar mi-ai spus ca n-ai dat telefonul nimănui, când m-ai refuzat ! A luat cum se zice plasă. Mi-am dat seama că m-a minţit, şi n-am mai avut încredere. Am spus la revedere: eu diplomaţiei, ea, căsătoriei; poate s-a măritat cu medicul căruia-i dăduse telefonul ! Eu am fost însă mulţumit, să fi ieşit de sub spectrul minciunii.

Peste câtva timp, am întâlnit-o întâmplător, pe stradă; aproape să n-o recunosc; slăbise, parcă se ofilise. Deseori, m-am întrebat, dacă am procedat înţelept. Din clipele de intimitate, păream a  fi compatibili, dar cine poate şti ? Începusem să-i cunosc familia: sora, cumnatul; urma să mă prezinte părinţilor. Presupun că ne-am fi înţeles. Prin bunica mamei, am câteva molecule de sânge grecesc.

PS: A fost odată, o fată grecoaică, pe nume Oara !
Dar s-a pierdut, dintr-o îndârjire, ca în latinescul, ”perseverare, diabolicum !”

Onu Ionescu

30 comentarii

Din categoria Din lume ..., Politică, Univers feminin

Imagini de călătorie …

În călătoria aceasta cred că am să mă plictisesc de moarte …

Abia a început să se lumineze, dar, mai târziu, cred c-am să mor de cald. Şi trenul hodorogeşte şi bodogăneşte… Să încerc să mă uit pe fereastră… Cerul e roşu ca după pârjol. Şi iarba pare roşiatică. În depărtare se văd câteva case albe, cu geamuri mici şi o bisericuţă care se arată după un deal. Mai departe nu se văd decât dealuri cu vii şi livezi. Trenul trece în goană pe lângă câteva sate, în gările cărora nu se opreşte.

Trece în goană, pufăind şi şuierând …

 Dar, acum imaginea s-a schimbat. În zare se arată munţii cu piscurile lor cărunte. Dealurile au rămas mult în urmă. Am să văd păduri, poieni, am să văd mai de aproape piscurile înzăpezite ale bătrânilor Carpaţi. Se apropie un tunel… întuneric… Parcă e noapte. Oare cât de lung e tunelul ? Nu e prea lung. Trenul a ieşit din nou la lumină; acum mă orbeşte. Mai departe se zăresc din nou munţii. Ce frumoşi sunt … În depărtare se văd case mici şi blocuri. Trenul se opreşte într-o gară. Ce gară o fi ? Nu e agăţată nicio tăbliţă pe care să scrie numele gării. Ba da: uite o tabliţă albastră de metal, pe care e scris ceva cu litere mari, albe. Tăbiţa e agăţată deasupra unor butoane pe care scrie… Fumatul interzis ! Sunt dezamagită… Care o fi numele gării ? Nu mai e timp de căutat. Trenul porneşte mai departe şuierând. E o căldură – pe semne ca la topire. Nu mai pot să stau lângă geam. Îmi rezem capul de sacoşa atârnată în cui şi … adorm.

Abia la asfinţit, când totul era roşu ca atunci cand am plecat din Tulcea, bunica mă trezi. Ajunsesem la Braşov. Cum ? Am dormit atât de mult ? Călătoria s-a sfarşit ? Din păcate, da … N-am să pot urmări forfota oamenilor din gări, n-am să mai văd unul după altul oraşele, la fereastra compartimentului rămas gol.

Călătoria s-a sfârşit …

19 comentarii

Din categoria Muzică, Poveşti

LESBIANA

Un subiect, care nu-mi face nicio plăcere, nici prin ce exprimă, ca aberaţie umană, nici prin amintirile de groază, pe care mi le declanşează. Este greu, să-ţi închipui un chip de înger de icoană,  pe un trup statuar marmorean, capabil să-ţi  răpească cel mai bun prieten.

Dintr-un grup de turişti elveţieni, l-a cunoscut pe Sorin, ghid de turism, în timp ce făceau turul oraşului Tulcea, ultima lor escală , în România. În etapa Tulcea era cuprinsă şi vizitarea Deltei. Nopţile de hotel, le-a petrecut cu Sorin, după ce,  în clipa fatală el,  i-a surprins privirea surâzătoare, plăcut impresionată de căldura vocii lui, pasionată de mirajul pe care-l conferă împărăţia apelor. S-ar zice că a fost dragoste  la prima vedere deşi, eu i-am spus, mai târziu, blestem, la prima vedere. Totul s-a petrecut cu viteza dezastrului. Printre îmbrăţişări, sărutări şi declaraţii, de nestăvilit, au hotărât să rămână împreună, până la capăt. El, nebănuind, că acest capăt este  necrezut de aproape. Nu ştiam nimic de drama care se desfăşura cu prietenul meu, până când, n-am primit un telefon, de la mama lui, plângând, să-i vizitez, că Sorin este în mare cumpănă. Când vii, îţi povestim tot, a fost încheierea convorbirii telefonice, încărcată de un dramatism, ce nu bănuiam să conţină în el, încărcătura tragediei. Când vii, afli tot; mi-au rămas în urechi,  ca un semnal prevestitor de clipe funeste, vorbele mamei lui Sorin. Am ajuns cu trenul pe seară, când el, surâzător, ca întotdeauna, m-a aşteptat la gară.

Avea băiatul ăsta, un zâmbet cald şi prietenos,  care-ţi împrăştia orice amărăciune, doar cât îl priveai. Iar când,  cu o voce melodioasă, blândă, proteguitoare, fără tonalităţi înalte,  parcă să nu deranjeze, începea să-ţi vorbească, erai învăluit de o senzaţie de încredere, ce n-ai fi dorit să se oprească, să nu te trezeşti din clipele de visare, în care te purtase. Am luat un taxi, şi am mers la el acasă; locuia singur, după ce îl părăsise a doua soţie. Fără să spun ceva, mi-a vorbit de Erika, noua lui prietenă; despre pasiunea care-i copleşise; că se hotărâse să meargă la ea, în Elveţia, unde părinţii ei deţineau o fermă zootehnică prosperă. Urma să renunţe la cariera didactică, unde ca profesor de fizică, era bucuria elevilor din clasele superioare. Deşi, relativ tânăr, călătorise şi predase mult în străinatate, de unde-şi însuşise maniera conversaţională elev-profesor, degajată, interactivă. Căpătase şi-şi dezvoltase deprinderea de a pigmenta lecţiile cu mici istorioare, de pe unde călătorise, aşa că  orele lui erau punct de atracţie, în şcoală, pentru amatorii de istorioare interesante din lume.

Îl ascultam şi nu-i înţelegeam pasiunea cotropitoare, care îl înlănţuise, fără drept de tăgadă. Încercările mele  de a-l determina să-şi tempereze înflăcărarea,  au fost zadarnice. A abandonat totul, pentru o pasiune mistuitoare, fără nici o judecată: a renunţat la catedră, şi-a înstrăinat lucrurile şi a dispărut, spre blonda lui elveţiană,  care, efectiv îi furase minţile. Câteva luni, mi-a scris, că este fericit şi nu regretă pasul făcut.

Apoi, corespondenţa, s-a rărit, şi nu mai avea entuziasmul primelor zile; după care, a încetat. Ca într-o noapte, spre ziuă, soneria de la apartament, să zbârnâie prelung. Trezit brusc, şi speriat, prin vizorul uşii, parcă îl văd pe Sorin. Nu-mi cred urechilor, când îi aud vocea. Deschid şi bunul meu prieten, se prăbuşeşte istovit, în hol, îngăimând ceva de genul că nu mai poate. Îl ajut să ajungă la pat, aproape adormit. Nu s-a trezit 48 de ore, de nu ştiam, dacă mai trăieşte. Am chemat Salvarea. După  trecerea şocului, a catadixit să-mi spună, că într-o noapte, s-a trezit în pat, cu o femeie, între el şi blondă. Şocul, l-a distrus; s-a îmbrăcat în fugă, şi nu s-a oprit decât în tren. Au urmat momente grele. Întors, spre bucuria părinţilor, i s-a găsit din compasiune, un loc de muncă. Din şocul trăit, a dat în patima băuturii. Alcoolul în exces, i-a distrus ficatul. A sfârşit, în comă alcoolică,  fără nicio şansă de revenire.

Ioan Ionescu – 09.10.2009

13 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

”7 ani de lângă mama”

Dacă bine îmi amintesc, vorba spusă la obidă, cum că inainte de 1989, nu era concediu să nu-l petrecem, plecând la munte sau la mare,  nu e chiar aşa. Şi nu mă înşel, când  încă mă cutremur, cum, într-un astfel de concediu, (ratat), am trăit o întâmplare, care mi-a zdruncinat nu numai fiinţa, dar pur şi simplu, pentru o clipă,  mi-a întunecat chiar mintea.

Eram într-un astfel de CO … 

Soţia plecase după cumpărăturile zilei,  iar eu am rămas cu mezina familiei, Cristinel. Imaginaţia unui tată, pentru copilul său, este penibil de săracă,  faţă de ingeniozitatea mamei, de a capta atenţia acestuia,  spre bucuria şi educarea lui iniţială. De fapt, cred că expresia “7 ani de acasă”,  este mai corectă,  mai veridică în forma 7 ani de lângă mama ”.  Şi, poate nu  străin, sau departe de realitate, legea stabileşte că în caz de divorţ, tutela copiilor mici, să revina mamei. Îmi amintesc nostalgic, de serile lungi de iarnă, când mama , pe patul improvizat ca o scenă,  ne îndemna să recităm poezii şi să cântăm cântecele, pe care tot de la ea  le învăţasem, sau să închipuim istorioare, pe baza basmelor copilăriei, citite sau povestite tot de ea. Şi când sub povara grijilor zilei, adormea aplaudându-ne, ne retrăgeam liniştiţi, învelind-o  şi învăluindu-o cu sensibilitatea pe care cu atâta gingăşie sufletească, o descoperise şi modelase, în fiinţele noastre, în formare.

Plictisită, Cristinel, îmi spune: ” tati vrei să mă dai în leagăn ? ”. În spatele blocului, erau improvizate câteva leagăne, pentru distracţia copiilor mai măricei. Bucuros de a scăpa de povara improvizaţiei,  care niciodată nu-mi reuşea, spre a o distra  aşa cum îi reuşea soţiei, am mers la leagăne. Acolo, o fetiţă  din vecini, în mare vervă , se aşeza şi se ridica în picioare, în timpul balansului periculos al acestuia. De pe margine,  mă uitam la fetiţa scheletică,  faţă de Cristinel şi-mi închipuiam, că probabil este subnutrită. Când, până să prind de veste, fetiţei mele i-a venit poftă să o imite, ridicându-se şi ea în picioare. Nici n-am reuşit să clipesc, şi am văzut-o zburând  din leagăn.

Căzută pe spate, şi cu bustul pliat peste picioare, fără un sunet sau mişcare, am crezut, că s-a prăpădit. M-am năpustit peste leagan, care în balansul puternic, mai să mă răstoarne şi pe mine. Strigând-o speriat, m-am aplecat asupra ei, cu un singur gând: dacă trăieşte, după lovitura la cap în cădere, o ridic în picioare, şi dacă va cădea, înseamnă că are şira spinării fracturată, deci totu-i pierdut, iar viaţa mea, nu mai are rost. O duc acasă, şi mă arunc pe geam. În clipa de spaimă,  de nebunie, că mi-am pierdut copilul,  pentru mintea mea rătăcită,  era singura pedeapsă,  pe care o meritam. Dumnezeu, ne-a ajutat iar, şi  gândurile mele negre nu s-au adeverit. Înspăimântat,  nu i-am povestit soţiei. Dar mulţi ani,  m-am temut ca lovitura la cap, să nu fi avut urmări fatale … Dumnezeu,  ne-a ajutat şi de această dată. 

S-a întâmplat , într-un concediu de odihnă, unul de groază cumplită,  dar plin de prezenţa divină !

Ioan Ionescu – 13.09.2009

32 comentarii

Din categoria De acasă ...

Roxana

Madi şi Onu ,

Vă propun, şi vă invită,  la un alt fel de blog: literar, interactiv; să-l îmbogăţim, împreună !

Astfel, la finele fiecărui episod de povestire, vă vom întreba, ce continuare vedeţi ?! … iar coincidenţa părerilor, va fi un prilej de bucurie a reciprocităţii gândurilor/ideilor. Concret, la episodul Roxana, întrebările, ar fi … Cum se va încheia căsnicia ei: printr-o revenire; printr-o dramă; se va complace în aceasta condiţie ? Reflectă viaţa ei, pe a multor femei, care tolerează astfel de comportamente parazitare, masculine ? Cum ar trebui procedat ?

Am vorbit despre universul mirific al ”eternului feminin” …

Sumbră însă, devine aceeaşi diafană făptură, când obsesia pasiunii se manifestă asupra existenţei unui specimen insensibil oricărui demers sufletesc, nobil. Sau poate, în ceea ce voi arăta, este vorba doar de o confirmare a ”iubirii nepătrunse”, care în condiţii normale, s-ar desfăşura la cea mai înaltă vibraţie, echivalentă fericirii.

Persoana în cauză, pe nume Roxana, a făcut o fixaţie pentru soţul său. Individul, penibil de calificat, a profitat de conjunctura iubirii naive a Roxanei, care l-a tolerat în postura de întreţinut, până când şansa îl va ajuta să-şi găsească un loc de muncă pe moftul lui …comod şi bine plătit. Roxana n-a dat atenţie faptului, că în rarele ocazii de angajat, venea acasă târziu de la serviciu, cu miros de alcool bine impregnat în haine şi în respiraţie. Până într-o zi, când o citaţie de la tribunal, i-a deschis ochii asupra faptului că el, nu numai că nu-şi va aduce obolul cuvenit în bugetul familiei, care crescuse cu încă un suflet, dar va trebui să şi plătească fraudele din gestiunea prăduită a patronului care-l angajase din milă, la insistenţele Roxanei.

S-a confirmat vorba că ”dragostea iartă” , şi Roxana a achitat paguba, salvându-şi odrasla de la perspectiva unei perioade de reflecţie forţată asupra răului care o bântuia. Sau, poate spre a nu-şi ştirbi prestigiul statutului social. Merită spus, spre elogiul feminităţii Roxanei, că nimeni, în afară de familie – a lui şi a ei – nu a scos o vorbă, despre drama care se consuma în sufletul ei. Şi poate că din această mândrie, prost înţeleasă, şi-a extras impresia aberantă Bos (să-i spunem Bos, de la Bos Primigenius) că îşi poate continua existenţa parazitară pe salariul, şi aşa modest de profesoară de liceu al Roxanei.

Necazul ei, în perpetuarea indiferenţei lui Bos, provenea şi din motivul că Roxana crescuse fără tată; nu din vina ei, copiii nu au nici un aport la rătăcirea părintelui sau părinţilor care se despart, lăsându-şi micuţii pe drumurile indiferenţei sufletesti; pentru că, suferinţa sufletească este impalpabilă; se resimte, la ani mulţi după, sub forma unor ciudăţenii care nu-şi găsesc explicaţia; sufletul, acest misterios nivel al existenţei, nefiind încă descifrat cum se cuvine. Cunoaşterea umană a atins culmi nebănuite cândva, dar ca în proverbul că ”cizmarul nu-şi dă seama că are încălţămintea nereparată” omul nu realizează că psiho-mental încă nu se cunoaşte pe sine. În acest moment al reflecţiei, percep senzaţia că ”sublimul etern feminin” constituie de fapt un nivel superior pe care indiferenţa noastră într-ale cunoaşterii sufletului nu a ştiut să o aprecieze tocmai în diferendele familiale, catalogate superficial în sintagma ”nepotrivire de caracter”.

L-am cunoscut, prin ciudăţeniile vieţii pe tatăl Roxanei. Nu mi-a părut un superficial şi nici un infatuat din categoria celor care minimalizează valoarea şi importanţa socio-umana a femeii. Ba, gândindu-mă mai atent, înclin să cred că este un bărbat delicat, fără nimic peiorativ în aprecierea statutului spiritual feminin. Poate că şi din faptul că la capitolul noţiunilor ”minte, emoţii, suflet” era destul de confuz, în ciuda eforturilor sale de a le discerne. Îmi amintesc chiar, că prin natura profesiunii noastre, am avut ocazia unor îndelungi confesiuni …mai ales din partea lui, eu fiind o fire introvertită, chiar rigidă în descătuşarea mărturisirilor.

Dar, viaţa, este atât de complexă ! Pare-se că Bos era greu de cap, si destul de inert, fata de bunăvoinţa Roxanei. Situaţia cu delapidarea altei gestiuni s-a repetat, crescând şi valoarea despăgubirilor. Roxana a căzut pe gânduri, a început să se teamă că individul să nu le vândă locuinţa; ea şi fetiţa ar fi fost în situaţia de a rămâne fără casă. Timpul a trecut, fata a crescut, a absolvit o facultate. Se impunea acut problema protejării locuinţei de inconştienţa individului căzut periculos în patima băuturii şi a galantoniei …începuse să ia bani din casă şi să-i cheltuie cu femei din categoria lui. Situaţia părea fără ieşire, când Providenţa le-a oferit – Roxanei şi fetiţei – o şansă nesperată: a sosit o nouă citaţie pentru Bos …împrumutase nişte bani, cărora le sosise scadenţa, el nefiind solvabil. Se punea problema arestării şi după proces, în caz de neachitare …a puşcăriei.

Roxana a devenit inflexibilă; i-a spus scurt: ”renunţi la locuinţă sau faci puşcărie !”, altfel, nu te mai ajut. Prins la strâmtoare, individul a dat înapoi. Cu acordul lui, în calitate de coproprietar, apartamentul lor, a fost trecut în proprietatea fiicei lor, nemaifiind astfel expus înstrăinării, fara acordul ecesteia ! Roxana s-a îndatorat la Bancă, şi pentru apartamentul fetiţei, şi în iluzia că lui Bos ii va veni mintea cea de pe urmă. În zadar, escapadele s-au reluat, jignirile au crescut; la fel, şantajul ameninţării cu divorţul, dacă i se mai reproşează păcatele extraconjugale.

Când Roxana încearcă un moment de tandreţe, o respinge grosolan. Altfel spus, cinismul a atins cote sadice. Iar Roxana preferă să aştepte, poate el îi va înţelege dragostea si spiritul de sacrificiu. În acest moment, intervine o nouă ciudăţenie sub forma: mai bine să-l ştiu mort, decât în braţele alteia, aşa că o las mai moale cu reproşurile. Cum s-ar zice, destul de absurd însă, ”rău cu rău, dar mai rău fără el”. Măcinată de orgoliul exacerbat în încercarea de a-şi salva căsnicia, sănătatea Roxanei a început să cedeze: a scăzut în greutate, nervii nu mai suportă să audă vreun sfat pentru rezolvarea dilemei în care se zbate; în asemenea momente, reacţia ei este dură, până la întreruperea discuţiei sau chiar a relaţiei respective. Unei cunoştinţe, care i-a vorbit despre divorţul cuiva, i-a replicat sec …ce tâmpenie !

 Cineva s-a gândit la un artificiu: să aranjeze apropierea de ea, a unui bărbat, poate fixaţia va slăbi într-atât încât să renunţe la idea absurdă de a insista ca el sa-i aparţină. Încercarea nu a reuşit. Roxana şi-a pierdut atât de mult încrederea în sine, în feminitatea ei, încât nu admite că ar putea fi subiect de atracţie fizică pentru vreun bărbat; cu alte cuvinte: ”ori cu el, ori cu nimeni !”; ”cum să-l abandonez în braţele altora, după ce m-a parazitat cel puţin 25 de ani ?”. Şi decizia …  ”îl păstrez cu orice preţ !”

Rezultatul: Sănătatea lasă tot mai mult de dorit, căderea nervoasă se accelerează, din fata frumoasă care era cândva, Roxana devine o amintire. Şi nimeni nu o poate ajuta fără dorinţa ei …

19 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

Povestea emoticonurilor contradictorii

Un basm tipografic scurt şi dulce-amărui relatat de  Rives, prezentatorul emisiunii ”Ironic Iconic America” de pe canalul Bravo.

Sursa: TED – Ideas Worth Spreading

2 comentarii

Din categoria Diverse ...