Arhive pe etichete: prieten

PAMFLET

Aseară, un prieten gălăţean,

Sarcastic, în receptor mi-a şuierat

Ce-ai vrut să spui, când postul de ieri,

Pamflet, l-ai catalogat.

Tu ştii ce este un pamflet?

Şocat, de felu-n care-am fost luat,

Am preferat, să nu-i răspund.

Totuşi, am cugetat, să văd cine este în păcat.

Şi concluzia la care am ajuns, este că el, prietenul, dreptate a avut.

De unde să ştie, bietul, că pentru mine,

Pamfletul e instrumentul preferat de dispreţ..,

Abscons manifestat, faţă de ipocrizia din politică

Şi că…, din motive de minima moralia,

Prefer un jalnic ignorant să fi arătat ?

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de Jurnal, Poezie.

Necesar….,

Ieri, după publicarea Haiku, un bun prieten m-a întrebat:

–”fiare.., cătuşe?”

Am înţeles eventuala confuzie, i-am mulţumit şi răspuns tot în haiku:

Când fiare rostesc,

Nu la cătuşe gândesc,

Ci zoologic.

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Paginide jurnal, Poezie.

PASIUNI,13 EFECTUL DONA

Motto:”Bărbaţii dornici de femei, nu se prea găsesc prin biblioteci”-Cugetare la un post de tv.
Zilele trecute, m-a sunat un prieten, din Constanţa.
Nu, nu era primarul Radu Mazăre,la care, în afară de a fi înconjurat de cârduri de costume de baie, despre al căror pedigriu nu pot emite decât false ipoteze, nu pot spune că m-a impresionat ceva.
Iar de ce mi-a atras atenţia cârdul de costume, iar n-aş reuşi o justificare, decât apelând la spiritul lui Cesare Pavese, care în cartea sa Un om sfârşit, se confesează:”Sunt om, şi nimic din ce-i omenesc, nu mi-e străin.” Aşadar, cu o voce scâncită, prietenul, îmi spune:
–Onu, ajută-mă! Sunt disperat, m-am despărţit de ea! În tremurul vocii, simt tulburarea care-l mistuie şi mintea începe să lucreze cu febrilitate. Ca să-l temperez, îi adresez următorul reproş:
–Eşti un ingrat! Tocmai de Ea, care-ţi făcea mistuitoare declaraţii de dragoste?La această expresie s-a produs un declic, şi mi-am amintit de Dona. De fapt, despre mai multe, şi am lăsat-o mai moale, cu morala. Prea târziu însă. Prietenul, care sunase ca la un sprijin moral, a închis, derutat.Dar sunt atâtea, că dacă nu le iau sistematic, nu se va înţelege nimic.
Dona, deci!
Fata aceasta, care mi se parea ruptă din altă lume, avea în ea, ceva diabolic.
Când simţea că sunt în prag, mă tempera cu câte o întrebare şoc. Ei bine, o asemenea găselniţă de-a ei, de a–mi scurtcircuita plăcerea, mi-a venit în minte.
La ultima noastră întâlnire, în prag de explozie glandulară, îmi spune:
–Onu, la ce crezi că mă gândesc, acum? Prea ocupat cu ale mele, răspund într-o doară:
–La ce?
Marcată de siguranţa mea, îmi răspunde:
–Lasă, după!
Există momente în viaţă, când fără nici un element de concreteţe, intuieşti pericolul, ca pe o presimţire.
–Eşti pregătit? îmi spune prevenitor Dona.
–Desigur, răspund eu senin, încă sub imperiul finalului, la care senzualitatea ei avusese un aport decisiv.
.–Va trebui să ne despărţim, Onu. Soţul meu vrea să revină. Spune că şi-a înţeles boala geloziei, şi mă roagă să mai încercăm!
În această situaţie nu vom putea continua relaţia noastră liberă.
Sunt momente în viaţă, când la aflarea unei veşti neaşteptate, ai senzaţia catastrofală, că în tine, ceva se prăbuşeşte.
Gingăşia Donei, m-a ajutat să-mi revin. M-am gândit la prietenul meu. Oare nu o fi vorba despre aşa ceva? Nu cumva prietena lui, are iluzia reluării unei legături anterioare, în care poate se simţise mai bine decât cu el? Bănuiala intrată, nu mai am stare. Îl sun pe prietenul meu şi-l invit la mine, să-mi povestească.
Vreau să-l desprind din ambientul în care se simţea părăsit. (va urma)
Onu

 

Un comentariu

Din categoria Pagini de Jurnal, Proză

Dreptul de a zâmbi

 Zilele trecute, un prieten, mi-a adus un manuscris. Cu titlul postului.

-Ce-i cu el? întreb eu derutat.

-E al soţiei mele. Uită-te prin el, şi spune-mi ce părere ai!

-Doar atât?

-Şi dacă apreciezi că merită, publică-l pe blogul tău.

-Dar ea ştie? Dacă sunt nişte aspecte intime, nu pot face aşa ceva!

-Ştie, şi nu cred să aibă ceva împotrivă.

Am luat manuscrisul, şi l-am citit cu sufletul la gură.  Mi-a atras atenţia viaţa plină de dramatism a soţiei prietenului meu. L-am invitat la mine, să rediscutăm decizia publicării materialului pe post, având în vedere că momentele efectiv tulburătoare ale vieţii soţiei lui, nu vor fi de natură să-i deranjeze liniştea conjugală.

–Nu dragul meu, nu este cazul. Încă nu cunoşti esenţialul. Ştiu totul de la început. Şi mai ştiu, că fericirea mea absolută, atârnă de un fir de aţă.

–Cum, ce vrei să insinuiezi? am strigat eu alarmat, la el.

-Păi, să vezi, dar mai ai Napoleonul ăla al tău?

-Da, imediat, am sărit eu în sus de nerăbdare, să aduc elixirul întâlnirilor noastre, vestitul coniac Napoleon.

Şi după ce ne-am relaxat cu câte un păhărel, l-am bătut ştrengăreşte pe umăr, a încurajare.

-Ei, s-auzim, bărbate! Nu bănuiam, să am în faţa mea un caracter bărbătesc, integru. Îi simt o uşoară ezitare, şi mai umplu din nou păhărelele.

–Nu, nu, îmi opreşte el mâna, vei vedea că nu este cazul.Eu nu rezist, să nu plimb prin gură, licoarea cu virtuţi napoleoniene.

-Noi nu am discutat despre fericirea mea, dar tu nu ştii, că ea atârnă de un fir de aţă, de intuiţia unui bărbat, de a reveni în ţară, de pe meleaguri străine!

–Hai, nu mă mai fierbe! mimez eu nerăbdarea, să-i dau curaj.

–Bine, tu o ştii pe Ela soţia mea!

– Da, şi uneori, de ce să-ţi ascund, te invidiez pentru caracterul ei integru.

-Aşa este, ai apreciat corect. Iar ca argument am să-ţi aduc taina căsniciei noastre.

-Taina?

-Da şi sper să nu mă judeci superficial.

– Spune odată! Nu –mi mai stăpânesc eu curiozitatea.

– Ei bine, eu cu Ela, suntem căsătoriţi de opt ani, suntem fericiţi de opt ani, dar totul sub semnul provizoratului.

– Provizorat?adaug eu copleşit. La voi, provizorat?

– Da! Înainte de a ne decide să ne căsătorim, ELA mi-a povestit tot dramatismul vieţii sale. Ceva cumplit! Dar,Dumnezeu, ca nouă tuturor, i-a purtat de grijă. I-a trimis în cale, un ajutor sufletesc. Un bărbat, pe nume Marian, care i-a spus tandru, că : ”Dragostea nu este doar sex!”

Cu alte cuvinte, un înger protector, a cărui gingăşie sufletescă, a salvat-o din iadul îndoielilor asupra vieţii, şi mai ales a celei de cuplu.

-Şi, şi? Strig eu nerăbdător.

– Din cauze inerente vieţii, Marian a plecat în străinătate, şi au pierdut legătura între ei. Dar ea, se simte vinovată de acest fapt, şi mi-a spus că s-a jurat, că în cazul în care Marian, reapare, şi doreşte să se căsătorească, ea a decis , ca indiferent de starea civilă, să rămână cu el, definitiv. Şi, înainte de a decide să ne căsătorim, m-a întrebat, dacă aş accepta căsătorirea cu ea în asemenea condiţie.

-Adică, în momentul reapariţiei lui Marian, să vă despărţiţi? Şi nu crezi că e aproape nefirească o asemenea decizie?

-Da, mi-a răspuns el. Iar cât priveşte firescul deciziei, m-am gândit la câtă linişte îmi va conferi viaţa împreună cu ea, şi mi-am răspuns că este normal. Şi n-am greşit!

-Da, n-ai greşit! Şi mi-am derulat în minte , anii de coşmar, ai primei mele căsnicii, când n-am fost departe de a-l imita pe Alexandru Odobescu, în disperare de cauză.Apoi, comparaţiile  mi s-au învălmăşit în minte. M-am uitat lung în ochii senini ai prietenului meu, şi mi-am spus. Ce caracter! Poate că fericirea trăită de el în aceşti ani, va compensa restul vieţii, în cazul în care va reapare Marian?

M-am apropiat de el, l-am îmbrăţişat, şi i-am spus. Da, dragul meu, Jurnalul soţiei tale, merită să fie cunoscut. Fie şi pentru caracterul şi demnitatea ei feminină, pe care nu cred să o mai întâlnim. Te rog să-i transmiţi, ce crezi tu mai frumos, din partea mea. Şi că de mâine, Dreptul de a zâmbi, va apare zilnic, pe blogul meu, până la ultimul rând al manuscrisului.       ( VA URMA)

                                                                                                                      Onu

 

7 comentarii

Din categoria Proză

BIBLIOTECARA

Motto:  ”Dacă înlături iubirea şi gingăşia dispare tot farmecul vieţii”  – Cicero

Plăcerea lecturii, deseori, nu se rezumă doar la a citi, ci şi la a povesti ce-ai citit, ce cărţi şi locuri noi de lectură ai descoperit, cum se prezintă, şi câte altele. Aşa, bunăoară, un prieten, îmi povesteşte, că fiind cam zgârcit, nu-i place să cumpere cărţi, şi merge la biblioteca de cartier de unde le împrumută. Deşi, spune el, prezintă inconvenientul că trebuie să-ţi programezi un anumit timp de lectură zilnic, de care uneori nu dispui, aşa că farmecul lecturii este ştirbit de graba cu care eşti nevoit să termini cărţile împrumutate.

Dar, pe lângă acest inconvenient, mai prezintă însă un aspect, pe care mulţi nu ştiu să-l valorifice: emoţia estetică declanşată de  prezenţa unei Bibliotecare plăcute, care reuşeşte să stimuleze setea de lectură, prin amabilitatea ei, prin capacitatea de comunicare şi prin interesul pe care-l dezvoltă asupra cărţilor fiecărui abonat al bibliotecii. Este, pur şi simplu, o infuzie de bucurie,  ce are loc în timpul schimbului de impresii asupra cărţilor ce-i  trec prin mână.

 Aşa, am trăit o întâmplare, foarte interesantă …

– Bine, care-i întâmplarea, îl intreb eu, grăbit să ascult, o poveste, care mi s-a părut că mă va scoate plăcut din frământarea curiozităţii mele. 

– Nu mă zori, lasă-mi savoarea retrăirii clipelor despre care-ţi voi vorbi.

– Înţeleg bine, este vorba despre ceva care te tulbură încă după mulţi ani ?

– Poate  glumeşti, sper, dar te asigur, este vorba despre ceva la fel de frumos, ca însăşi sinceritatea, în toată splendoarea ei. Oricum, şi acum, după  mulţi ani, retrăirea momentului, reînviată în subconştientul meu, îmi îmbujorează obrajii; simt nenumarate înţepături, care-mi înfioară toată fiinţa.

 Astfel, mi-a povestit cea mai ciudată păţanie personală intimă, din care transpare misterul fragilităţii eternului feminin sau poate, a tăriei sale. Şi, ca să nu te mai ţin pe jar, lucrurile s-au petrecut aşa …

Ca de obicei, m-am dus la bibliotecă, să cer nişte cărţi, despre care auzisem de la colegi, că nu trebuie ratate. După restituirea cărţilor împrumutate, şi schimbul de impresii cuvenit, solicit cărţile pentru care venisem.

Fiind oarecum de-al locului, obişnuiam să mi le aleg singur din rafturile doldora de cărţi. Faptul în sine, făcea parte din ritualul vizitei la biblioteca respectivă. Trebuie să-ţi spun, că era  vorba de un spaţiu destul de redus, din două camere, cu câte trei rânduri de rafturi lungi de circa trei metri fiecare, la o distanţă  de până la un metru, unele de altele. Cărţile, tot mai numeroase, în timp, erau îndesate unele în altele şi chiar suprapuse, aşa încât nu era uşoară găsirea sau scoaterea celor alese pentru împrumutul acasă.

Întreb în care din rafturi să le caut, intru în spaţiul numit şi încep să mă uit după titlurile dorite. Fără nici un spor însă. Lumina palidă a becului din tavanul încăperii, nu-mi asigură vizibilitatea necesară citirii titlurilor. Depăşit şi jenat de propria-mi nereuşită, am rugat-o pe bibliotecară să mă ajute. Îndatoritoare, şi plină de zel, s-a dus direct spre cartea dorită. În graba răspunsului rugăminţii mele, probabil considerându-mă una  cu rafturile familiare ei, nu a apreciat bine spaţiul de trecere  pe care prezenţa mea il micşorase, aşa că,  întinzându-se după carte, m-a dezechilibrat vizibil …

Nu stiu ce mi-a venit, dar în timp ce-şi prezenta scuze pentru incident, i-am cuprins faţa în mâini şi am sărutat-o cu toată neîndemânarea momentului. Surprinsă parcă de neprevăzut, mi-a raspuns la fel de neaşteptat, dupa care, cărţile au fost martori înmărmuriţi şi discreţi ai unor scene fierbinţi cum poate doar în paginile lor se găseau.

Învolburarea a fost de-a dreptul inconştientă; nu ne-am pus o clipă problema că uşa era descuiată şi puteam fi surprinşi de vreun cititor întârziat. A fost începutul unor momente periodice, spasmodice şi tăcute, după care, eram alte fiinţe. Totul a durat ani şi ani, până când biblioteca şi-a încetat existenţa, prin demolarea clădirii în care era găzduită.

Aş mai spune, că misterul eternului feminin mi s-a revelat după câteva întalniri, când n-a mai rezistat: ”ştii, mi-a plăcut tare mult de tine şi de felul tău de a fi; te doream, dar nu îndrăzneam să-ţi spun; mă temeam să nu gândeşti necuviincios despre mine”. ” Oricum, dacă mi-ai fi spus că mă placi, te-aş fi respins înciudată şi dezamăgită”. ” Gestul tău hotărât, cu adevărat bărbătesc”, i- aş zice, mi-a spulberat orice ezitare; şi mă simt împlinită !”

 – Îţi imaginezi, ce copleşit am fost eu ? Se pot oare uita asemenea momente ? Orgolii fericit împlinite, am gândit eu, impresionat de cele auzite, fără să spun ceva, spre a nu tulbura farmecul clipei …

? Onu Ionescu

35 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

Profesoara …

Motto: ”Iubirea învinge toate piedicile, deci să ne supunem ei” – Vergilius

Vizavi de sensibilitatea feminină, o cunoştinţă, mi-a relatat următoarea întâmplare personală …

Faptul s-a petrecut pe meleaguri străine… în care feminitatea predomină, în ciuda vicisitidinilor sociale cărora a trebuit să le facă faţă. Iar povestea amicului meu nu lasă loc de tăgadă asupra veridicităţii ei. Este vorba despre un caracter exotic, în context slav. Prietenul meu tocmai plecase la studii, în străinătate.

La Moscova  …

Ca toţi cei plecaţi  în pripă, nu avea cunoştinţe consolidate de limba rusă. La plecare a fost sfătuit de către unii care trăiseră momentul, să se împrietenească, imediat ce ajunge, cu o rusoaică, pentru primele deprinderi practice  în vorbirea limbii ruse. Dar, să aibă grijă, să nu se îndrăgostească. Uşor de zis, greu de aplicat, la vârsta tentaţiilor irezistibile, pentru un bărbat în   deplină vigoare. Dar ce nu face omul, când “s-a hotărât să subordoneze totul, scopului propus?”. Şi-a spus pur şi simplu: ”sau uit că sunt bărbat, sau renunţ la   studii!”. Zis şi făcut. Ajunşi la Moscova, noii ”aspiranţi la cercetarea ştiinţifică”, au devenit centrul curiozităţii feminine, mult mai sensibilă la comunicare.

În schimbul inerent de zâmbete, spune prietenul, am observat o privire uşor umbrită poate  de gândurile care i se perindau în spatele ochilor mari şi profunzi. M-a frapat curiozitatea caldă, cu care mă învăluiau. În glumă, mi-am zis că trebuie să fie tocmai sufletul de profesoară la care visasem înaintea plecării la Moscova. N-am rezistat să nu-i zâmbesc uşor amuzat, de ce repede mi s-a ivit în cale; şi poate intr-un gest de recunoştinţă, de a mă fi remarcat. Brusc, faţa  i s-a înseninat, ca la primirea unei veşti bune. Legătura sufletească  a fost instantanee. Fiind sâmbătă, seara era  organizată o întâlnire pentru recuperarea  după efortul din săptămâna care trecuse: se dansa, bufetul rece organizat ad-hoc de fete, asezonat cu  povestirea momentelor recent petrecute şi încălzit cu păhărelele de vodcă, era urmat de dans, care continua până spre miezul nopţii, când, grupate pe afinităţi, perechile se retrăgeau discret, spre dormitoare, unde după caz, efuziunile sentimentale se desfăşurau nestingherite de orice indiscreţie.

 Se statornicise o regulă, devenită obişnuinţă: produsele erau procurate de băieţi, prepararea şi organizarea, erau apanajul fetelor. Sosirea noastră, fiind un moment special, noi eram invitaţi de onoare, centrul atenţiei generale. Trebuie să-ţi spun că ruşii sunt gazde foarte primitoare, momentul oricărei întâlniri fiind prilej de bucurie reciprocă, atât pentru gazde, cât şi pentru musafiri.

Ca din întâmplare, la bufetul rece, vecina mea de masă era tocmai stăpâna privirii despre care ţi-am vorbit. Ne-am salutat destul de călduros, în ciuda stângăciei limbajului. Învăţasem câteva expresii, dar când să le folosesc, memoria, de frică, m-a părăsit. Salvarea, au fost păhărelele cu vodcă, date peste cap, obligatoriu, conform unei tradiţii ruseşti, în care, după fiecare toast, trebuiau  băute complet.

Şi toasturile n-au lipsit: de la urările de bun venit, la cele de succes şi prietenie, până când nu mai ştiai ce să născoceşti în entuziasmul efectelor alcoolului care, recunosc, ne înlănţuiseră, volens nolens, fără reproş. Mi-am descleştat maxilarele şi am turuit de parcă eram la concurs. Vecina mea, pe nume Ghelia – dezmierdat, după cum am aflat curând Ghelca, îmi ţinea discret isonul, protejându-mă de penibilul în care mă împingea entuziasmul bahic. Când  s- a simţit depăşită în bunăvoinţa ei, m-a invitat fără nici un protocol: ”Să dansăm, poate  te potoleşti!”. N-am să neg faptul că mi-a plăcut autoritarismul ei şi m-am lăsat  învăluit în îmbrăţişarea caldă a braţelor care  cu aceeaşi energie, m-au purtat în vârtejul dansatorilor, la adăpostul mişcării cărora, mi-a dat de înţeles că soarta mea  era pecetluită. Strângeri delicate de mână, unduiri calde ale corpului în ritmul frenetic al valsului, clipiri  dese, după priviri intense ce, chipurile nu se vor surprinse, melodia entuziast  îngânată  în iureşul ameţitor al dansului, m-au surprins plăcut.

Planurile  mele de acasă se năruiau fără nicio rezistenţă. Sub efectul covârşitor al alcoolului, am cedat farmecelor dansante ale partenerei; mi-am propus ca în seara respectivă, măcar să rezist  tentaţiilor afrodiziace. Şi, pe scurt, ne-am despărţit cu promisiunea că ne vom revedea a doua zi, după ce ne vom fi odihnit puţin. Ce să spun, până  a doua zi, timpul mi s-a părut imposibil; parcă se oprise. Nerăbdarea mea de a începe lecţiile, crescuse în urma impactului destul de dur cu necunoşterea limbii ruse. Din cauza nerăbdării, nu mă recunoşteam. Eram altul …    

Lecţiile …

Întâlnirea, lipsită de entuziasmul primei zile, mi-a îngăduit să-i spun că doresc să-mi fie profesoara de rusă, în condiţiile pe care mi le impune ea, spre a nu-i deranja activitatea, ea fiind tot doctorand. Am decis  să ne întâlnim o oră-două, seara, la fiecare dintre noi, după cum ne permitea spaţiul disponibil, ca să nu deranjăm colegii de cameră.

Lecţiile au început chiar în seara  în care am discutat şi au decurs astfel, încât după şase luni de prezenţă în Moscova, am reuşit să devin translatorul unei delegaţii de specialişti din domeniul meu profesional, lăsând o impresie foarte bună. Eşti cu siguranţă nerăbdător să ştii cum ne-am comportat în plan emoţional. Te asigur că la fel de bine, timp de trei sau patru săptămâni, până într-o seară când, colegul meu de cameră  m-a anunţat că pleacă în delegaţie pentru două săptămâni, aşa că o să  pot învăţa nestingherit, cât voi dori. Viaţa organizată şi perseverenţa de până atunci, mi-au  îngăduit progrese care să-mi pemită să lucrez lejer cu dicţionarul, fără să o mai deranjez pe Ghelca.

I-am comunicat şi ei vestea, la aflarea căreia, chipul i-a   a redevenit preocupat, ca în prima zi. Seara ne-am întâlnit ca de obicei, dar ceva nu mergea. Nedumerit, i-am luat mâna şi am întrebat-o ce se întâmplă, dacă am supărat-o cu ceva. “Nu, nu-i nimic, la mine-i problema!”  Şi, până să mai  spun ceva, a izbucnit în hohote de plâns, sprijinindu-şi  braţele şi capul pe umărul meu. “Aşa de mult, am aşteptat clipa asta!”. M-a durut cumplit, indiferenţa ta din prima seară!”,  ”nici nu stiu, de ce am acceptat să te ajut”.

Copleşit de dramatismul clipei, m-am desprins cu grijă din strânsoarea braţelor Ghelcăi, încercând să mă ridic de pe scaun. Crezând probabil că vreau să plec, reacţia ei nu poate fi descrisă. Cu vocea sugrumată de emoţie, s-a năpustit asupra mea, cu o nouă încleştare, aproape strigând: “nu, nu pleca , nu vreau să te pierd din nou!”. Ce a urmat, nu-mi mai amintesc. Reţin că la reluare, lecţia a mers greu, de parcă eu eram profesorul.

Am petrecut noaptea impreună; prima mea noapte mongoleză. Am uitat să-ţi spun că Ghelca era buriat-mongolă, o minoritară din fosta U.R. S. S. A doua zi, când să repet dupa caiet, gramatica nu avea nici o noimă. Minţile noastre  fuseseră  într-o rătăcire absolută. Am renunţat la lecţia respectivă. Am preferat să reflectez asupra a ceea ce am considerat a fi “demnitatea în suferinţă a fragilului suflet feminin”. Prietenia care ne-a legat atunci, seara, a fost  un   model pentru toţi. Nu ştiu: o mai trăi, oare ? După cum am cunoscut-o, doar un accident stupid, putea să-i ia viaţa !

Cu aceste cuvinte, colegul meu a tăcut, parcă aflat într-un moment de meditaţie. Povestea lui m-a copleşit. Ce viaţă interesantă a trăit ! Am simţit că vorbele sunt de prisos. Gândindu-mă la povestirea aflată, mi-am amintit începutul unei poezii, scrisă de Veronica Micle şi, în care mi se pare că întrezăresc acelaşi etern feminin. Strofa în cauză, sună aşa …

În cenuşă stă ascunsă,
Foarte adese o scânteie,
Şi-o iubire nepătrunsă,
Într-un suflet de femeie.

? Ioan Ionescu     

45 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

Nedumerire …

 Motto: “Prietenul e al doilea eu”  – Cugetare latină

Dornic să mă relaxez, m-am dus în vizită la prietenul meu cel mai bun, pe care-l alint cu numele de AMI

Mă simt bine în prezenţa sincerităţii lui, atât despre sine, cât şi în ce mă priveşte. Are un fel ezitant, protector în a spune lucrurilor pe nume; cu o voce molatecă, estompată de grija de a nu leza, fiind convins că uneori, adevărul cel mai sincer, poate face mai mult rău decât cea mai mârşavă minciuna. După înseninarea care  i-a acoperit faţa,  înţeleg că mă aştepta să-şi descarce sufletul. Îi vin în întâmpinare, ca să-l scap de ezitările începutului.

Hai, nu mă ţine pe jar !  Urmăresc efectul psihologic, adulmecând anticipat savoarea sensibilităţii destăinuirilor sale. Simt că are ceva intens; ar porni şi nu se-ndură. E grav, îmi spun eu; trăieşte o furtună sufletească. Îl ştiu năbădăios în pornirile sale intime, aşa că mă hotărăsc să aştept să-şi ia singur avântul necesar; este probabil ceva strict delicat, care trebuie respectat ca atare; şi, ce dovadă  mai vie de respect decât aşteptarea delicată a  deciziei lui de a-şi descărca sufletul ?

Mda,  să vezi ce mi se-ntâmplă ! Cred că începe o efervescenţă specială în viaţa mea cum n-am  crezut a avea  vreodată. Aşa ceva are loc doar când  percepi existenţa, în toată frumuseţea deplinătăţii sale. Nici nu stiu: să-ti spun…., să nu-ţi spun…! Te-am aşteptat ca pe un zeu, căruia să-mi descarc sufletul, dar acum, mi-am pierdut curajul ! Să nu fiu penibil ! Îi înţeleg ezitarea, îmi stârneşte duioşie, cu nedumerire. Oare ce-l frământă ? Nu-l pot lăsa în agitatia, care parcă  l-a cuprins ireversibil. Afişez un aer blazat; bine, poate nu-i aşa de important;  hai să discutăm de-ale noastre, şi-om vedea apoi ce-ai vrut să-mi  mărturiseşti; şi simulez vizibil, un gest de renunţare.

Nu, nu, stai e tot de-a noastră; ba chiar de-a mea, specială! Este vorba despre ea;

Da ? Şi cine-i ea, ce legătură are cu mine ?

Cu tine, nu ! Dar cine-i prietenul meu ca eu însumi; nu tu ? Încep imediat, mi-am revenit: dacă n-ai auzi-o vorbind de nepot, moment când crezi că râde de tine, nu i-ai da vârsta pe care o implică existenţa unui nepot. Vocea, cu tonalităţi amintind de muntenii care-şi vorbesc de peste deal, şi mişcarea vioaie, fără odihnă, cu care se perindă prin faţa ferestrei întăresc impresia de nedumerire, cât şi atracţia care împinge către tainic. M-am obişnuit cu prezenţa ei; face parte din ritualul zilnic al vieţii mele. Dimineaţa, mi-o închipui năpustindu-se prin cameră, asupra lucrărilor pe care şi le-a propus în ziua respectivă. Apoi, uşa închisă încet, în urma căţelului pe care-l scoate la plimbare; după care, vocea mustrătoare la adresa acestuia, care se simte fericit de muştruluială; aceiaşi voce cu inflexiuni  de metal, proaspăt scos din forme.

Căţelul îşi transmite bucuria printr-o lătrătură, aparent ameninţătoare, adresată trecătorilor de  parcă întrebându-i, indiferent cine sunt aceştia: ”vedeti ce-mi face?”. Urmează timpul de plimbare; cât ? nu  ştiu, dar din motive greu de precizat, eu mă aflu deja la geam, exact înaintea trecerii lor, din nou, prin faţa ferestrei mele. Şi, iarăşi uşa închisă discret, ca să nu deranjeze pe nimeni. Oare din ce mediu provine ? După câteva momente sau ore de dispariţie în intimitatea apartamentului de vizavi, unde locuieşte ca un sihastru, apare din nou; o aud după mârâitul vesel sau scâncit al căţelului, pregătindu-se să iasă din casă. Şi apare, năpustindu-se în trombă, spre un TICO, ales parcă pe măsura ei, de zici că maşina merge pe pilot automat.

Pleacă … Încotro, pentru cât timp ?  Nu se ştie ! Presupun că depinde de toane, dar la cât o văd de hotărâtă în mişcări,  n-aş zice. Revin, plimbă căţelul şi îl mustră, spre bucuria manifestă a acestuia. Şi, tot aşa, zi de zi, ani întregi, de când mi-a devenit vecină. Când ritualul zilnic nu se păstrează, poate din cauza concediilor sau deplasărilor în cadrul activităţii, spectacolul străzii, îmi pare anost şi trist; încerc  să-l înviorez, imaginându-mi-o, dar nu este acelaşi lucru. Ştii,  că am avut momentele acelea grele de sănătate ? Că după ele am avut o cădere psihică, exprimată printr-o tristeţe  goetheană, ca în ”Suferinţele tânărului Werter” ? Absolut întâmplător în timp ce-mi făceam plimbarea de recuperare, ne-am întâlnit şi am schimbat câteva cuvinte, de complezenţă.

 Întrebându-mă cum mă simt, i-am vorbit despre starea  care mă   încerca. Serios si grav, cu aceleaşi tonalităţi ferme, ea m-a mustrat că nu e-n ordine starea mea, şi mi-a promis o carte care să mă ajute. Şi atât. Spre bucuria mea, cu aceeaşi grabă cu care-şi desfăşoară existenţa, mi-a şi adus-o personal. O carte de suflet şi de caracter, asigurându-mă că lectura ei şi respectarea recomandărilor, mă va ajuta să-mi depăşesc starea depresivă  de care  m-am plâns. Gestul şi sfatul ei, m-au impresionat cum nu-ţi închipui. În sufletul meu s-a înfiripat o emoţie de gingaşă prietenie. Dar nu i-o pot exprima, de teama de-a nu o pierde.

Am dat doar curs plăcerii comune pentru un anumit gen de literatura si opţiuni, care m-au convins că nu am motive de îndoială în a-i  vorbi  deschis, şi recunoscător, despre rolul ei, jucat în redresarea mea sufletească; mai mult,  întrezăresc perspectiva unei afinităţi aparte. Totuşi, nu îndrăznesc. O privesc atent, în aşteptarea clipei potrivite. Pare un sfinx, binevoitor, dar gata  în orice clipă să lanseze o punere la punct, promptă şi ireparabilă. Sau mintea mea o zămisleşte astfel ?

 Într-o zi, cu ocazia unei  îmbrăţişări de felicitare, mi s-a părut că are buzele reci … M-a nedumerit cum un vulcan de energie, gata oricând  să erupă, poate avea craterul rece. Mi-am zis că nu se poate, dar nu am îndrăznit să-mi infirm dezamăgirea. Iluzoriu, îmi închipuisem o căldură de tip oriental, inepuizabilă, în înfiorări misterioase, de nepătruns. Acum, însă, constat că fără o alchimie acceptată fiziologic, totul se năruie. Deci, ştii tot ! Oare, mă poţi ajuta ? Eu, în ceea ce  mă priveşte, cred în alchimia sufletului şi, nu văd cum aş putea influienţa natura. S-a aşternut linistea. Ultimile cuvinte, AMI le-a rostit printr-un oftat dureros, din care am resimţit zbuciumul sau interior; dar,  şi  că nici nu-l pot ajuta decât cu o întrebare, poate puţin neroadă:

Dar tu crezi că ea a simţit furtuna care te macină ? De unde ştii că nu vă  sapă aceeaşi racilă: necomunicarea directă şi clară ?
AMI priveşte undeva, peste mine, iar în ochii săi, observ un licăr optimist. S-o fi hotărât oare, să comunice mai  eficient ? Înviorat, îmi strânge puternic mâna.

 – Când se va fi produs minunea sugestiei tale, îţi voi răspunde scurt: trăiesc !

Ne-am despărţit cu dorinţa reuşitei: eu, a sfatului dat; el, a Speranţei, că va fi primit un îndemn prietenesc, de viaţă.

? Ioan Ionescu

29 comentarii

Din categoria Din lume ...