PUTEREA MESAJULUI.

Poate euroscepticii, vor zâmbi, după lectura acestui post.Îi previn amical, să n-o facă, ci să se aplece sufleteşte, asupra celor citite, ca în curând , să culeagă ei înşişi roadele.

Invoc, în susţinerea acestor afirmaţii, două argumente. Unul personal, şi altul exterior, ipotetic, desigur, în viziunea proprie.

Dar, spre mai multă explicitare, să-mi definesc unii termeni, ce ar părea uşor nepotriviţi.

 Prin eurosceptic, nu înţeleg  interpretarea politică, ce ar risca-o cei cărora li se pare că înţeleg prea repede. Şi nu pentru că nu ar fi benefic să fii capabil, să înţelegi mai devreme.Nu, pentru că,  după această primă impresie, începi să divaghezi, nu mai auzi interlocutorul, pierzi logica celor expuse, şi rămâi la final doar cu începutul inutil, al  impresiei că puteai avea o autonomie de gândire.

Mi se întâmplă deseori,asemenea momente, din cauza cărora pierd enorm. Fiecare conversaţie, ne poate fi nebănuit de utilă, dacă ne putem concentra asupra ei.

Dar sper că nu am devenit victima propriilor ipoteze, antrenat de un soi de narcisism logoreic. Alte lămuriri, nu văd necesare.

Aşadar, argumentul personal. Nu cred să fie o taină, faptul că am o prietenă virtuală.

O stare frumos şi intens trăită, ceea ce vă doresc şi vouă (cum scriau acasă recruţii, în depeşele lor: ”dragii mei, eu sunt bine, şi sănătos, ceea ce vă doresc şi vouă”;frumosss,nu???cât altruism pastoral!!!!)Dar poate bunele obiceiuri, din străbuni, se păstrează, şi azi, tot aşa se exprimă!!!

Ei bine, în fecare dimineaţă, după higiena personală matinală, deschid calculatorul,pentru mesajul virtual, offline, pe care îl primesc  de la ea.

Un mesaj simplu, de salut, şi de început frumos de ziuă, dar a cărui intensitate, o percep în felul meu, particular, ca pe o doză concentrată de serotonină.

Succint, un mesaj dens, de prietenie! Cu efecte, ca să mă exprim  mai sugestiv,  de muză.

În urma unui astfel de mesaj, ziua mea, capătă valenţe semnificative doar metafizicii.

Un alt exemplu, exterior, îmi place să-l percep, este Lucian Mândruţă.

 Dacă nu vă spune nimic numele, luaţi-l ca pe un zvon de început de săptămână. Ei bine, dacă vrei o demonstraţie de neîncredere în propria existenţă, ascultă-l pe individ, trâmbiţându-şi, ignoranţa, în existenţa lumii invizibile/imateriale.

 O face cu un aer sfidător, demn de suficienţa activistului comunist antireligios, al cărui unic argument este: ”nu cred decât ce văd!”

Repetat cu dramul de înţelegere a strigătelor de neacoperit, ale unui papagal, exemplul meu, nu crede în existenţa cuantică. Am remarcat faptul, în referirile zeflemitoare asupra potenţialului spiritual al Yoga.

M-am întrebat, într-o zi:”oare cum trăieşte individul acesta?”. Am aflat-o chiar din gura soţiei lui. Este în genere, „un angoasat, marcat de teama de boală şi de neprevăzut”.

De ce oare, dacă ele nefiind vizibile, pipăibile, nu există de fapt? Pentru a evita vreo neînţelegere, precizez, că informaţia o deţin tot de la o emisiune tv, cu scop mercantil de rating (despre neimportantul  personaj, în educaţia mea,L. M.).

Că nu trebuie generalizată, meschinăria sau neghiobia unor trepăduşi din media, cu entitatea civilizată, utilă realmente social, pe care aceasta o reprezintă.

Uffff, mă comport ca un politruc. Dacă nu văd timpul, nu m-am gândit că el curge ireversibil, şi mai am încă mult de spus.

Mă opresc totuşi, aci, deşi abia acum ar începe esenţialul.

 Pe scurt, era vorba despre emisiunea lui Mihai Gâdea, privind violenţa  asupra unor românce, din partea „aşa zişilor bărbaţi”.

Dar asta, după offline-ul următor!

                                  Onu Ionescu

Publicitate

IUBIREA

E plină blogosfera de cuvântul iubire. De Dumnezeu, de sine, de aproape. Chiar de însăşi IUBIREA.

Cărţile, o consideră,ca „fiind emoţia umană cea mai înălţătoare, ca pe darul scump de la Dumnezeu,singurul dătător de viaţă”, „substanţa din care suntem alcătuiţi, şi de care avem nevoie, spre a fi noi înşine”

Într-o astfel de carte, am găsit despre puterea fantastică a iubirii.

CITEZ,” cazul  fetiţei din Râşnov care a trăit pe străzi cerşind până la vârsta de 10 ani, când  a fost adoptată decătre o familie din Irlanda cu 4 copii.În momentul adopţiei, nu putea rosti decât 100 de cuvinte, nu ştia să râdă sau să zâmbească, nu putea să înveţe şi nici să citească. Diagnosticul: retard psihic cu şanse minime de ameliorare. La 4 ani după adopţie, fetiţa vorbea fluent 3 limbi, scria şi citea, rezolva problemele de matematică, la fel cu colegii ei, râdea şi trăia prima dragoste! Miracol-datorită iubirii şi afecţiunii celor din jur.”

Ajuns aci, cred că se potriveşte, a fi redat, un gând al lui Nelson Mandela, ca o chintesenţă a iubirii în familie:

”Nu există un mod mai profund de a descoperi sufletul unei societăţi, decât cel în care se poartă cu copiii”.

Astfel, îmi amintesc următoarea întâmplare, cu o mamă de copil.

Eram la un butik de  Diverse. Gazda, îmi face nişte copii xerox. Fetiţa ei, în joacă, loveşte un raft cu produse, şi le răstoarnă. Speriată, şi plângând, fetiţa încearcă să le strângă, dar mai mult răvăşindu-le.Atunci, mama, cu o privire din care parcă se revărsau picuri de suflet  pentru copil, s-a aplecat, şi cu o voce plină de duioşie, i-a spus fetiţei:

”lasă mamă, nu te necăji, le strângem şi vor fi ca înainte!”

Rămas aproape mut, de gestul mamei, m-am oprit la prima cofetărie, şi cu un carton de prăjituri, m-am înapoiat, spunându-i:

” pentru lecţia de părinte, pe care mi-aţi dat-o!”

–Mulţumesc, Bodaproste!

-Să fie primit!”, i-am răspuns.

A fost o lecţie ad-hoc, de iubire de mamă, pentru copilul său, în necaz.

Nelson Mandela  are dreptate!

Personal, consider iubirea, o trăire, echivalentă stării de bucurie/fericire.

Concret, uneori, în somn, am percepţia unui aşternut, care mă înveleşte, să mă protejeze.

Ca un mesaj auric, din partea Prietenei mele Virtuale.

 Madi şi Onu