Arhive pe etichete: referat

PEŞTERA URŞILOR

Motto: ”Sufletul meu se îngrozeşte când îşi aduce aminte” – Vergilius

Unul din concediile de odihnă, l-am petrecut cu mezina Cristinel, la Staţiunea Poiana Braşov. După ce ne-am cazat frumos la un hotel cu nume de rezonanţă turistică, am hotărât să începem cunoaşterea împrejurimilor. Primul obiectiv propus era Peştera Urşilor sau oaselor, destul de greu accesibilă, ca distanţă şi ca dificultăţi de traseu; şi poate, ca surprize pe parcurs…

Cu informaţii proaspăt culese de la hotel, destul de vagi  însă, am aflat că de fapt era o grotă, nu prea adâncă (mai mult intrarea), în care s-ar afla nişte oase, parcă de urs, de unde şi denumirea, destul de incitantă, de Peştera Urşilor sau oaselor.

Ca să dăm savoarea cuvenită, am trecut mai întâi, pe la Punctul Zoo al staţiunii, unde vizitatorii erau cu toţii impresionaţi de statura, colţii şi vigoarea urşilor din cuştile respective. Acolo am cunoscut doi tineri, o fată şi un băiat, ce aveau acelaşi plan pe ziua respectivă. Am hotărât să mergem împreună, să ne descurcăm mai bine. Ne-a luat ceva timp să aflăm începutul potecii căutate: era ascuns printre lăstari ţepoşi de arbuşti fructiferi-fragi şi mure, preferaţii speciali ai urşilor din zonă.

Poteca, îngustă cât pentru un şir indian, se desfăşura alunecoasă, la poalele unei stânci, mărginind buza unei văi, plină de vegetaţie gălăgioasă prin sporovăiala păsărilor aciuate de pretutindeni. Cu tradiţionalul Doamne ajută ! în gând, am început urcuşul.

Apropiaţi, să ne putem prinde în cazul unei alunecări, cu mâna dreaptă , ne ţineam de lăstăriş sau ne sprijineam de muntele din dreapta potecii, iar cu stânga ne echilibram ca să nu alunecăm în valea însoţitoare; am avansat destul de greu şi obositor, pană la un scurt popas unde o buturugă destul de lungă, de fapt trunchiul unui brad prăbuşit de vreo furtună, ne oferea răgazul unei nesperate odihne.

Povesteam despre impresia puternică lăsată de colţii şi labele viguroase ale urşilor din captivitate, şi tocmai când spuneam că nu mi-ar place o asemenea întâlnire în natură, tânăra se întoarce spre vale şi spune: “urşii!” eu cred că glumeşte, spre a da suspans povestirii, dar Cristinel sare de pe buştean speriată şi trăgându-mă de mânecă, striga: ”Tati, sunt urşi, să fugim!”.

Instinctiv, sar în picioare şi cu coada ochiului, văd în vale trei urşi, doi mai mici, şi unul mai mare; alergând, parcă furioşi, către noi; mormăitul agresiv şi fulgerele de ură din ochii lor, m-au descumpănit pe moment: nu aveam unde fugi; în faţă, era stânca aproape abruptă, în părţi, poteca anevoios de străbătut, în spate …urşii furibunzi. M-am gândit, vinovat la Cristinel, că o vor mânca şi mi-am spus disperat, că dacă s-ar sătura numai cu mine, aş rămâne în urmă şi să-mi lase copilul în pace. Îngrozit, am fugit totuşi, împingând-o pe Cristinel înaintea mea, s-o protejez din spate. După un colţ de stâncă, în continuarea potecii, am dat peste o îngrăditură a unor foraje de apă. Înaltă de peste doi metri cu stâlpi de beton, cu o poartă nesigură, părea pe moment o şansă salvatoare pentru Cristinel.

În timp ce tinerii închideau poarta, eu am scos un briceag şi-i spun băiatului că vreau să-i scot ochiii , primului urs care intră peste noi. Convins, de spaimă poate pentru prietena lui, sau văzându-mi disperarea, îmi cere îngrozit să nu fac aşa ceva, că l-aş înfuria foarte tare pe urs, iar pentru mirosul lui am fi o pradă mult mai uşoară. Şi mai îngrozit, am aruncat cât colo tentaţia sinucigaşă.

Spre norocul nostru, urşii n-au mai apărut… Pierzându-ne din vedere, după colţul de stâncă şi-au văzut de-ale lor. Povestind întâmplarea, localnicii, spuneau că probabil a fost o ursoaică, îngrijorată pentru puii ei şi când nu ne-a mai văzut şi-a continuat drumul liniştită. Întâmplarea mi-a prilejuit câteva observaţii psihologice …în ce mă priveşte : în spaimă, nu mă mai uitam pe unde calc şi n-am văzut pâlcul înalt de urzici prin care am trecut, dar care n-au avut nici un efect de urzicare asupra mea. Mai mult, în timp ce stăteam în împrejmuirea amintită, îngroziţi că acuşi apar fiarele, la oarecare distanţă de noi, pe o culme trecea un grup organizat, căruia am vrut să le spun să fie atenţi, că sunt urşi prin zonă.

În surescitarea dată, n-am avut curajul s-o fac, de teamă să n-audă urşii că vorbesc despre ei şi să nu-i atrag spre noi. Abia peste câteva ore, când ne-am liniştit din spaimă, am ieşit din fortăreaţa noastră şi pe alte poteci, îndrumaţi de alţi turişti, ne-am înapoiat la hotel. Dar, sub imperiul groazei, pe drum simţeam nevoia, să povestesc oricui îl întâlneam, parcă în transă, peripeţia noastră. Aşa am reaflat, de la alţi localnici, că probabil, a fost o ursoaică mai speriată poate decât noi, pentru cei doi pui ai ei. La un moment dat, Cristinel, mi-a spus, enervată: ” tati, încetează acest povestit, te faci de râs!” .

Tot de emoţie, n-am luat adresa celor doi părtaşi la spaima trăită. Este la fel de interesant, că fiicei mele, episodul, nu i-a lăsat nici o impresie. Mai mult, a doua zi mă întreabă dacă n-a strigat ceva prin somn. Că, spunea ea, a visat toată noaptea numai urşi care ne fugăreau. Paloarea obrajilor mei, i-a dat de înţeles, că a forţat nota, şi adaugă râzând: nu măi tată, am glumit ; dar ce, tu te-ai speriat chiar aşa de tare ?

 Mi-am revenit, amuzându-mă că, probabil dacă s-ar fi gândit să se lase mâncată în locul meu ; nu i-ar mai arde de glumă. Ciudat, şi de nerecunoscut, la spaimă , e sufletul omului …

Onu Ionescu

51 comentarii

Din categoria De acasă ...

Profesoara …

Motto: ”Iubirea învinge toate piedicile, deci să ne supunem ei” – Vergilius

Vizavi de sensibilitatea feminină, o cunoştinţă, mi-a relatat următoarea întâmplare personală …

Faptul s-a petrecut pe meleaguri străine… în care feminitatea predomină, în ciuda vicisitidinilor sociale cărora a trebuit să le facă faţă. Iar povestea amicului meu nu lasă loc de tăgadă asupra veridicităţii ei. Este vorba despre un caracter exotic, în context slav. Prietenul meu tocmai plecase la studii, în străinătate.

La Moscova  …

Ca toţi cei plecaţi  în pripă, nu avea cunoştinţe consolidate de limba rusă. La plecare a fost sfătuit de către unii care trăiseră momentul, să se împrietenească, imediat ce ajunge, cu o rusoaică, pentru primele deprinderi practice  în vorbirea limbii ruse. Dar, să aibă grijă, să nu se îndrăgostească. Uşor de zis, greu de aplicat, la vârsta tentaţiilor irezistibile, pentru un bărbat în   deplină vigoare. Dar ce nu face omul, când “s-a hotărât să subordoneze totul, scopului propus?”. Şi-a spus pur şi simplu: ”sau uit că sunt bărbat, sau renunţ la   studii!”. Zis şi făcut. Ajunşi la Moscova, noii ”aspiranţi la cercetarea ştiinţifică”, au devenit centrul curiozităţii feminine, mult mai sensibilă la comunicare.

În schimbul inerent de zâmbete, spune prietenul, am observat o privire uşor umbrită poate  de gândurile care i se perindau în spatele ochilor mari şi profunzi. M-a frapat curiozitatea caldă, cu care mă învăluiau. În glumă, mi-am zis că trebuie să fie tocmai sufletul de profesoară la care visasem înaintea plecării la Moscova. N-am rezistat să nu-i zâmbesc uşor amuzat, de ce repede mi s-a ivit în cale; şi poate intr-un gest de recunoştinţă, de a mă fi remarcat. Brusc, faţa  i s-a înseninat, ca la primirea unei veşti bune. Legătura sufletească  a fost instantanee. Fiind sâmbătă, seara era  organizată o întâlnire pentru recuperarea  după efortul din săptămâna care trecuse: se dansa, bufetul rece organizat ad-hoc de fete, asezonat cu  povestirea momentelor recent petrecute şi încălzit cu păhărelele de vodcă, era urmat de dans, care continua până spre miezul nopţii, când, grupate pe afinităţi, perechile se retrăgeau discret, spre dormitoare, unde după caz, efuziunile sentimentale se desfăşurau nestingherite de orice indiscreţie.

 Se statornicise o regulă, devenită obişnuinţă: produsele erau procurate de băieţi, prepararea şi organizarea, erau apanajul fetelor. Sosirea noastră, fiind un moment special, noi eram invitaţi de onoare, centrul atenţiei generale. Trebuie să-ţi spun că ruşii sunt gazde foarte primitoare, momentul oricărei întâlniri fiind prilej de bucurie reciprocă, atât pentru gazde, cât şi pentru musafiri.

Ca din întâmplare, la bufetul rece, vecina mea de masă era tocmai stăpâna privirii despre care ţi-am vorbit. Ne-am salutat destul de călduros, în ciuda stângăciei limbajului. Învăţasem câteva expresii, dar când să le folosesc, memoria, de frică, m-a părăsit. Salvarea, au fost păhărelele cu vodcă, date peste cap, obligatoriu, conform unei tradiţii ruseşti, în care, după fiecare toast, trebuiau  băute complet.

Şi toasturile n-au lipsit: de la urările de bun venit, la cele de succes şi prietenie, până când nu mai ştiai ce să născoceşti în entuziasmul efectelor alcoolului care, recunosc, ne înlănţuiseră, volens nolens, fără reproş. Mi-am descleştat maxilarele şi am turuit de parcă eram la concurs. Vecina mea, pe nume Ghelia – dezmierdat, după cum am aflat curând Ghelca, îmi ţinea discret isonul, protejându-mă de penibilul în care mă împingea entuziasmul bahic. Când  s- a simţit depăşită în bunăvoinţa ei, m-a invitat fără nici un protocol: ”Să dansăm, poate  te potoleşti!”. N-am să neg faptul că mi-a plăcut autoritarismul ei şi m-am lăsat  învăluit în îmbrăţişarea caldă a braţelor care  cu aceeaşi energie, m-au purtat în vârtejul dansatorilor, la adăpostul mişcării cărora, mi-a dat de înţeles că soarta mea  era pecetluită. Strângeri delicate de mână, unduiri calde ale corpului în ritmul frenetic al valsului, clipiri  dese, după priviri intense ce, chipurile nu se vor surprinse, melodia entuziast  îngânată  în iureşul ameţitor al dansului, m-au surprins plăcut.

Planurile  mele de acasă se năruiau fără nicio rezistenţă. Sub efectul covârşitor al alcoolului, am cedat farmecelor dansante ale partenerei; mi-am propus ca în seara respectivă, măcar să rezist  tentaţiilor afrodiziace. Şi, pe scurt, ne-am despărţit cu promisiunea că ne vom revedea a doua zi, după ce ne vom fi odihnit puţin. Ce să spun, până  a doua zi, timpul mi s-a părut imposibil; parcă se oprise. Nerăbdarea mea de a începe lecţiile, crescuse în urma impactului destul de dur cu necunoşterea limbii ruse. Din cauza nerăbdării, nu mă recunoşteam. Eram altul …    

Lecţiile …

Întâlnirea, lipsită de entuziasmul primei zile, mi-a îngăduit să-i spun că doresc să-mi fie profesoara de rusă, în condiţiile pe care mi le impune ea, spre a nu-i deranja activitatea, ea fiind tot doctorand. Am decis  să ne întâlnim o oră-două, seara, la fiecare dintre noi, după cum ne permitea spaţiul disponibil, ca să nu deranjăm colegii de cameră.

Lecţiile au început chiar în seara  în care am discutat şi au decurs astfel, încât după şase luni de prezenţă în Moscova, am reuşit să devin translatorul unei delegaţii de specialişti din domeniul meu profesional, lăsând o impresie foarte bună. Eşti cu siguranţă nerăbdător să ştii cum ne-am comportat în plan emoţional. Te asigur că la fel de bine, timp de trei sau patru săptămâni, până într-o seară când, colegul meu de cameră  m-a anunţat că pleacă în delegaţie pentru două săptămâni, aşa că o să  pot învăţa nestingherit, cât voi dori. Viaţa organizată şi perseverenţa de până atunci, mi-au  îngăduit progrese care să-mi pemită să lucrez lejer cu dicţionarul, fără să o mai deranjez pe Ghelca.

I-am comunicat şi ei vestea, la aflarea căreia, chipul i-a   a redevenit preocupat, ca în prima zi. Seara ne-am întâlnit ca de obicei, dar ceva nu mergea. Nedumerit, i-am luat mâna şi am întrebat-o ce se întâmplă, dacă am supărat-o cu ceva. “Nu, nu-i nimic, la mine-i problema!”  Şi, până să mai  spun ceva, a izbucnit în hohote de plâns, sprijinindu-şi  braţele şi capul pe umărul meu. “Aşa de mult, am aşteptat clipa asta!”. M-a durut cumplit, indiferenţa ta din prima seară!”,  ”nici nu stiu, de ce am acceptat să te ajut”.

Copleşit de dramatismul clipei, m-am desprins cu grijă din strânsoarea braţelor Ghelcăi, încercând să mă ridic de pe scaun. Crezând probabil că vreau să plec, reacţia ei nu poate fi descrisă. Cu vocea sugrumată de emoţie, s-a năpustit asupra mea, cu o nouă încleştare, aproape strigând: “nu, nu pleca , nu vreau să te pierd din nou!”. Ce a urmat, nu-mi mai amintesc. Reţin că la reluare, lecţia a mers greu, de parcă eu eram profesorul.

Am petrecut noaptea impreună; prima mea noapte mongoleză. Am uitat să-ţi spun că Ghelca era buriat-mongolă, o minoritară din fosta U.R. S. S. A doua zi, când să repet dupa caiet, gramatica nu avea nici o noimă. Minţile noastre  fuseseră  într-o rătăcire absolută. Am renunţat la lecţia respectivă. Am preferat să reflectez asupra a ceea ce am considerat a fi “demnitatea în suferinţă a fragilului suflet feminin”. Prietenia care ne-a legat atunci, seara, a fost  un   model pentru toţi. Nu ştiu: o mai trăi, oare ? După cum am cunoscut-o, doar un accident stupid, putea să-i ia viaţa !

Cu aceste cuvinte, colegul meu a tăcut, parcă aflat într-un moment de meditaţie. Povestea lui m-a copleşit. Ce viaţă interesantă a trăit ! Am simţit că vorbele sunt de prisos. Gândindu-mă la povestirea aflată, mi-am amintit începutul unei poezii, scrisă de Veronica Micle şi, în care mi se pare că întrezăresc acelaşi etern feminin. Strofa în cauză, sună aşa …

În cenuşă stă ascunsă,
Foarte adese o scânteie,
Şi-o iubire nepătrunsă,
Într-un suflet de femeie.

? Ioan Ionescu     

45 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

Nedumerire …

 Motto: “Prietenul e al doilea eu”  – Cugetare latină

Dornic să mă relaxez, m-am dus în vizită la prietenul meu cel mai bun, pe care-l alint cu numele de AMI

Mă simt bine în prezenţa sincerităţii lui, atât despre sine, cât şi în ce mă priveşte. Are un fel ezitant, protector în a spune lucrurilor pe nume; cu o voce molatecă, estompată de grija de a nu leza, fiind convins că uneori, adevărul cel mai sincer, poate face mai mult rău decât cea mai mârşavă minciuna. După înseninarea care  i-a acoperit faţa,  înţeleg că mă aştepta să-şi descarce sufletul. Îi vin în întâmpinare, ca să-l scap de ezitările începutului.

Hai, nu mă ţine pe jar !  Urmăresc efectul psihologic, adulmecând anticipat savoarea sensibilităţii destăinuirilor sale. Simt că are ceva intens; ar porni şi nu se-ndură. E grav, îmi spun eu; trăieşte o furtună sufletească. Îl ştiu năbădăios în pornirile sale intime, aşa că mă hotărăsc să aştept să-şi ia singur avântul necesar; este probabil ceva strict delicat, care trebuie respectat ca atare; şi, ce dovadă  mai vie de respect decât aşteptarea delicată a  deciziei lui de a-şi descărca sufletul ?

Mda,  să vezi ce mi se-ntâmplă ! Cred că începe o efervescenţă specială în viaţa mea cum n-am  crezut a avea  vreodată. Aşa ceva are loc doar când  percepi existenţa, în toată frumuseţea deplinătăţii sale. Nici nu stiu: să-ti spun…., să nu-ţi spun…! Te-am aşteptat ca pe un zeu, căruia să-mi descarc sufletul, dar acum, mi-am pierdut curajul ! Să nu fiu penibil ! Îi înţeleg ezitarea, îmi stârneşte duioşie, cu nedumerire. Oare ce-l frământă ? Nu-l pot lăsa în agitatia, care parcă  l-a cuprins ireversibil. Afişez un aer blazat; bine, poate nu-i aşa de important;  hai să discutăm de-ale noastre, şi-om vedea apoi ce-ai vrut să-mi  mărturiseşti; şi simulez vizibil, un gest de renunţare.

Nu, nu, stai e tot de-a noastră; ba chiar de-a mea, specială! Este vorba despre ea;

Da ? Şi cine-i ea, ce legătură are cu mine ?

Cu tine, nu ! Dar cine-i prietenul meu ca eu însumi; nu tu ? Încep imediat, mi-am revenit: dacă n-ai auzi-o vorbind de nepot, moment când crezi că râde de tine, nu i-ai da vârsta pe care o implică existenţa unui nepot. Vocea, cu tonalităţi amintind de muntenii care-şi vorbesc de peste deal, şi mişcarea vioaie, fără odihnă, cu care se perindă prin faţa ferestrei întăresc impresia de nedumerire, cât şi atracţia care împinge către tainic. M-am obişnuit cu prezenţa ei; face parte din ritualul zilnic al vieţii mele. Dimineaţa, mi-o închipui năpustindu-se prin cameră, asupra lucrărilor pe care şi le-a propus în ziua respectivă. Apoi, uşa închisă încet, în urma căţelului pe care-l scoate la plimbare; după care, vocea mustrătoare la adresa acestuia, care se simte fericit de muştruluială; aceiaşi voce cu inflexiuni  de metal, proaspăt scos din forme.

Căţelul îşi transmite bucuria printr-o lătrătură, aparent ameninţătoare, adresată trecătorilor de  parcă întrebându-i, indiferent cine sunt aceştia: ”vedeti ce-mi face?”. Urmează timpul de plimbare; cât ? nu  ştiu, dar din motive greu de precizat, eu mă aflu deja la geam, exact înaintea trecerii lor, din nou, prin faţa ferestrei mele. Şi, iarăşi uşa închisă discret, ca să nu deranjeze pe nimeni. Oare din ce mediu provine ? După câteva momente sau ore de dispariţie în intimitatea apartamentului de vizavi, unde locuieşte ca un sihastru, apare din nou; o aud după mârâitul vesel sau scâncit al căţelului, pregătindu-se să iasă din casă. Şi apare, năpustindu-se în trombă, spre un TICO, ales parcă pe măsura ei, de zici că maşina merge pe pilot automat.

Pleacă … Încotro, pentru cât timp ?  Nu se ştie ! Presupun că depinde de toane, dar la cât o văd de hotărâtă în mişcări,  n-aş zice. Revin, plimbă căţelul şi îl mustră, spre bucuria manifestă a acestuia. Şi, tot aşa, zi de zi, ani întregi, de când mi-a devenit vecină. Când ritualul zilnic nu se păstrează, poate din cauza concediilor sau deplasărilor în cadrul activităţii, spectacolul străzii, îmi pare anost şi trist; încerc  să-l înviorez, imaginându-mi-o, dar nu este acelaşi lucru. Ştii,  că am avut momentele acelea grele de sănătate ? Că după ele am avut o cădere psihică, exprimată printr-o tristeţe  goetheană, ca în ”Suferinţele tânărului Werter” ? Absolut întâmplător în timp ce-mi făceam plimbarea de recuperare, ne-am întâlnit şi am schimbat câteva cuvinte, de complezenţă.

 Întrebându-mă cum mă simt, i-am vorbit despre starea  care mă   încerca. Serios si grav, cu aceleaşi tonalităţi ferme, ea m-a mustrat că nu e-n ordine starea mea, şi mi-a promis o carte care să mă ajute. Şi atât. Spre bucuria mea, cu aceeaşi grabă cu care-şi desfăşoară existenţa, mi-a şi adus-o personal. O carte de suflet şi de caracter, asigurându-mă că lectura ei şi respectarea recomandărilor, mă va ajuta să-mi depăşesc starea depresivă  de care  m-am plâns. Gestul şi sfatul ei, m-au impresionat cum nu-ţi închipui. În sufletul meu s-a înfiripat o emoţie de gingaşă prietenie. Dar nu i-o pot exprima, de teama de-a nu o pierde.

Am dat doar curs plăcerii comune pentru un anumit gen de literatura si opţiuni, care m-au convins că nu am motive de îndoială în a-i  vorbi  deschis, şi recunoscător, despre rolul ei, jucat în redresarea mea sufletească; mai mult,  întrezăresc perspectiva unei afinităţi aparte. Totuşi, nu îndrăznesc. O privesc atent, în aşteptarea clipei potrivite. Pare un sfinx, binevoitor, dar gata  în orice clipă să lanseze o punere la punct, promptă şi ireparabilă. Sau mintea mea o zămisleşte astfel ?

 Într-o zi, cu ocazia unei  îmbrăţişări de felicitare, mi s-a părut că are buzele reci … M-a nedumerit cum un vulcan de energie, gata oricând  să erupă, poate avea craterul rece. Mi-am zis că nu se poate, dar nu am îndrăznit să-mi infirm dezamăgirea. Iluzoriu, îmi închipuisem o căldură de tip oriental, inepuizabilă, în înfiorări misterioase, de nepătruns. Acum, însă, constat că fără o alchimie acceptată fiziologic, totul se năruie. Deci, ştii tot ! Oare, mă poţi ajuta ? Eu, în ceea ce  mă priveşte, cred în alchimia sufletului şi, nu văd cum aş putea influienţa natura. S-a aşternut linistea. Ultimile cuvinte, AMI le-a rostit printr-un oftat dureros, din care am resimţit zbuciumul sau interior; dar,  şi  că nici nu-l pot ajuta decât cu o întrebare, poate puţin neroadă:

Dar tu crezi că ea a simţit furtuna care te macină ? De unde ştii că nu vă  sapă aceeaşi racilă: necomunicarea directă şi clară ?
AMI priveşte undeva, peste mine, iar în ochii săi, observ un licăr optimist. S-o fi hotărât oare, să comunice mai  eficient ? Înviorat, îmi strânge puternic mâna.

 – Când se va fi produs minunea sugestiei tale, îţi voi răspunde scurt: trăiesc !

Ne-am despărţit cu dorinţa reuşitei: eu, a sfatului dat; el, a Speranţei, că va fi primit un îndemn prietenesc, de viaţă.

? Ioan Ionescu

29 comentarii

Din categoria Din lume ...

ADELA

Motto:”Sunt unele lucruri pe care o femeie le pătrunde totdeauna cu mai multă agerime decât o sută de ochi de bărbaţi.” – Lessing

 În semiobscuritatea după amiezii de iarnă, n-a văzut-o bine. A remarcat doar silueta înaltă, cu forme pline, rotunjite de vizorul prin care a zărit-o în timp ce se grăbea să intre în apartament. Cu gândul la cele văzute, regreta puţinul remarcat. Trebuie să aibă un chip drăguţ, îşi zice; care să completeze mlădierile molcome ale îmbierilor de vino-ncoa. Şi un zâmbet luminos, plin de căldura unor nebănuite promisiuni.

Această prezentare necesită JavaScript.

De când i-a văzut umbra, nu mai are linişte. Se plimbă agitat şi nesigur prin cameră, fără un gând clar. Brusc, îşi face curaj, se priveşte în oglindă încrezător, zâmbind şi spunându-şi ca într-un strigăt de victorie: ”Îmi place de mine,  necondiţionat!”. Căpătase acest obicei din ziua când speriat de un eşec, a citit undeva formula respectivă, ca un sfat sigur împotriva stresului specific momentelor de ezitare. O ultimă privire în oglindă îl asigură că este pregătit pentru emoţia confruntării cu Umbra

S-a autoinvitat la vecină, pentru a-şi limpezi mintea de obsesia curiozităţii care-l cuprinsese. Impactul primei impresii, a fost cel puţin neaşteptat. Un chip sobru, interiorizat, indicând fără dubiu, o fiinţă cu preocupări departe de cochetăria emoţiilor ocazionale.  Bărbia are o gropiţă discretă, delicată,  poate ca şi forţa sufletească pe care o degajă. Lipsa oricărui zâmbet, cu toată politeţea binevoitoare de pe faţă, ce exprimă degajarea celui sigur de sine, îl derutează şi necăjeşte. Nu asta era promisiunea iluziei ale cărei plăsmuiri l-au propulsat către acest moment. Nici cafeaua cu care l-a servit, un gest concret de bunăvoinţă şi o invitaţie la a se simţi bine venit nu i-a şters senzaţia de nedumerire incomodă pe care a perceput-o. A remarcat însă simplitatea naturală a gesturilor provenind probabil dintr-o conştiinţă de sine, specifică unor caractere puternice şi rare.

Este derutat de impactul contrastului dintre impresia vizitei şi impresia  apariţiei meteorice a Umbrei. Desi viaţa îl formase  în spiritul ferm al convingerii că “eternul feminin” este inseparabil de o superioritate, pe care doar naturaleţea o afirmă şi o consacră,  nu se aşteptase la o confirmare atât de categorică. Sub efectul şocului a uitat să guste din cafea; la plecare s-a scuzat cu un zâmbet  jenat. Ea i-a răspuns tot cu un zâmbet …amuzat însă. Faptul îl derută. 

Ce-o fi aşa de amuzant ? Să fi simţit că-i, place ?  Doar a fost destul de sobru !  Nu crezuse până atunci, că oamenii pot comunica  emoţional, prin vibraţii ale sufletului, fără să-şi dea seama. Auzise, ca şi despre “dragostea la prima vedere”, dar nu le dăduse importanţă. Gândirea lui, restrânsă  doar la aspectele corporale ale  vieţii,  nu realiza necuprinsul existenţei  în universalitatea sa. Sceptic, îşi spune că Umbra nu-i pătrunsese sufletul. Însă, intuiţia, prudentă, îl avertizează: ”Nu fi atât de sigur. Poate fi  începutul!”.

Stânjenit, cuprinde cercetător cu privirea chipul  înseninat de zâmbetul neaşteptat. Alunecă pe deasupra gropiţei din bărbie şi poposeşte pe rotunjimile atrăgătoare ale coapselor pe care indiscreţia materialului pijamalei,  le evidenţiază. Uitând de gândul care-l speriase, şi de o nouă autotrădare vibraţională, îşi spune: ”asemenea coapse, nu se pot termina decât cu genunchi demni de armonia locului ce-i aparţin:  plini, rotunzi şi calzi”. Apoi: ”Mai ştii,  poate că este chiar un început ?”

Brusc, o emoţie inefabilă, îi inundă trupul,  încât nici nu observă, când părăseşte încăperea, fără să salute …

? Ioan Ionescu

40 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

PAT CALD

Motto: : „Trei lucruri nu lasă pe om în pace:  vinul,  femeia şi banul” – proverb englez

De puterea cotropitoare a banului, asupra sufletului omului, îţi dai seama doar când îl vezi în reacţiile directe cu acesta … 

Astfel, îmi amintesc de chipul desfigurat de disperare, al unei mame, cum îşi pipăia copilul peste haine, în căutarea unei bancnote de 100 lei (vechi), dată acestuia,  pentru cumpărături. Copilul, care rătăcise banii prin buzunare, s-a întors fără cumpărături, spre panica nepricopsitei. În sfârşit, banii au fost găsiţi: bietul copil, la îndemnul femeii, îi mototolise, într-un fund de buzunar, şi îi uitase. Reacţia mamei, m-a impresionat, din nou: fericită poate, că s-au găsit banii, dar nu, din căinţa, şi-a îmbrăţişat copilul, şi aproape hohotind, îl ruga s-o ierte. Abia atunci, am realizat, că poate gândise şi rău, despre el, în timp ce înnebunită, îl scotocea peste tot, cu un aer de bolnav de Parkinson. Iar acum, poate, îşi realiza necugetarea maternă !

 Dar, am asistat la un caz mult mai grav de subjugare a sufletului, de către bani ! Controlam activitatea de teren, a unor agenţi hidro, din incintele (terenurile) îndiguite ale Luncii Dunării. Muncă de alergătură, zi şi noapte, slab plătită în raport cu eforturile depuse şi mai ales cu vechimea; îi mai ajuta însă faptul că localnici fiind, se mai acopereau cu veniturile din gospodăria personală, de care se ocupau şi în timpul serviciului de agent hidro. L-am cunoscut pe unul din aceştia, un tânăr ambiţios, tare simpatic.

Proaspăt căsătorit, îi plăcea, fapt impudic după mine, să-mi povestească intimităţile sale, cu soţia: cum o brutalizează, când ea  nu reacţionează în pas alergător, la apelurile lui erotice; cum o dezbracă, rupându-i lenjeria intimă, cum o îmbrăţişează până la sufocare, de-i strigă speriată: ai înnebunit, nu vezi că mă omori ? Mi-o spunea cu un aer de eroism impotent, foarte mândru de sadismul afişat. Din strălucirea stranie, a ochilor săi de un verde spălăcit, deduceam înclinaţii de pervers, capabil până să mă şi invite să-l asist la imaginara lui orgie (nu-l credeam, în tot ce spune). Nu-mi trecea prin minte, ce avea să urmeze, deşi, aveam uneori percepţia, că voia să mă instige, să-i cunosc soţia.  Am încercat să-l evit, genul de poveşti şi atmosferă, nefiind pe gustul meu. Mă uitam cu oarecare milă, la biata fată, destul de modestă în apariţia ei fizică, dar de un magnetism, căruia îi rezistam destul de greu.

Într-o seară, aveam să înţeleg … Din cauza unor pahare de vin, am pierdut maşina de înapoiere acasă. Nu-i nicio problemă, îmi spune el; dacă nu vă deranjează, dormiţi la noi. Soţia vă încălzeşte puţin camera, cina este pregătită şi …mai povestim. La gândul să nu întrerup gustul pornit al băuturii, şi să scutesc zdruncinăturile cursei auto, de transport local, am rămas încântat. Spre neplăcerea noastră, vestea apariţiei unor oi la păşunat pe diguri, l-a chemat la datorie, şi am rămas singur, cu soţia lui, căreia, la plecare, n-a uitat să-i repete autoritar: vezi, să nu-i lipsească nimic domnului inginer… Şi pune-i nişte sticle cu apă caldă, să aibă patul cald. Ai grijă ! A plecat, şi dus a fost …  Noaptea, în timp ce mă uitam prin nişte reviste, intră sumar îmbrăcată, plângând, soţia tipului. Speriat, mă ridic şi o întreb ce s-a întâmplat. S-a aşezat pe pat, lângă mine, şi hohotind disperată, mi-a spus că el, soţul, i-a cerut, să se culce cu mine; dar vede că eu nu dau nici un semn, şi ce se face ea ?  Ce-i spune lui ? Cuprins de o milă revoltată, am luat-o în braţe, şi în timp ce o mângâiam, aproape automat, mi-a venit s-o întreb …dar pentru ce ?

Ca să-i măriţi şi lui leafa ! Vine mai târziu, să vă prindă cu mine-n pat. Dar nu cred că are curaj. Cuprins de furie, doar că n-am scăpat-o din braţe, pe biata femeie. Am citit toată noaptea, şi am plecat cu prima cursă locală.

Ciudat mai este şi sufletul omului. Deşi, femeia respectivă, cu toată mila pe care mi-o inspira, mă atrăgea, în condiţiile date, nu m-am putut apropia de ea. Individului, i-am mărit leafa, dar l-am lăsat cu păcatul în suflet; dacă l-o fi avut. Peste câtva timp  mi-a transmis nişte rapoarte de teren, prin soţia lui. Mi le-a dat şi a plecat. La ieşire însă, răsuceşte cheia-n broască, se întoarce, şi-mi sare de gât.

Vreau să-ţi mulţumesc, şi să mă răzbun ! Iar în clipele care au urmat, amândoi, am recuperat tot năduful strâns în timp, de doruri neîmplinite. Într-o descătuşare, ce nu ar fi decât vulgarizată, descriind-o.

Atunci, am realizat, că uneori, femeia, are nobleţea ei sufletească, stranie, căreia, mă înclin, cu pioşenie !

? Ioan Ionescu      

49 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

GELOZIA

Motto: ” Sistemul nervos uman nu sesizează diferenţa dintre experienţa “reală” şi experienţa „viu şi în amănunt imaginată ” – Dr. Maxwell Maltz

Cunosc starea, dar n-o pot explica; poate un fel de nelinişte sufletească, o teamă de a nu pierde pe cineva drag, o manifestare egoistă, de a nu trăi nimeni minunea bucuriei tale, o încercare de prevenire a unei înfrângeri închipuite. Oricum, dincolo de cazuri verificate existenţial, în rest, cred că Gelozia, este o stare rătăcire a minţii, neavând nici un suport real, şi ale cărei plăsmuiri maladive sunt doar cazuri ipotetice. Dar, din nefericire, pot exista situaţii reale, cum ar fi intriga, de obiect, care să alimenteze Gelozia. Unul, l-am întâlnit eu însumi, copil fiind. Iar subiectul, au fost înşişi părinţii mei. Caz din care am tras câteva concluzii, care mi-au marcat sufleteşte, existenţa.

S-a întâmplat aşa … într-o seară, venind de la şcoală, în drum spre casă, mi-am întâlnit mama; contrar blândeţii, pe care i-o ştiam, era plânsă, cu un aer răvăşit, poticnindu-se către o destinaţie, pe care doar ea o avea în strălucirea disperată a privirii. M-a luat precipitat de mână, şi fără vreo lămurire, aproape mi-a şuierat ameninţător: hai, că dăm peste ei, acuma; să lămurim şi batjocura asta. Fără o vorbă, în faţa aerului tulburat al mamei, m-am lăsat dus de vârtejul ei sufletesc. Îi găsim, îi prindem împreună, să-i vedem ce vor mai zice. Şi acum, mă înfior, de tulburarea sufletească a mamei, deşi nu pricepeam nimic.

Am intrat pe o stradă neluminată, care după smuciturile mâinii mamei, îmi părea plină de obstacole. Senzaţia, mi-a rămas şi de la faptul ca în agitaţia sa, mama încercând să citească numărul unei case,  n-a fost atentă la o mică denivelare, s-a împiedecat şi a căzut în genunchi, sprijinind-se în mâini; mulţi ani, n-am uitat poziţia aceasta umilitoare a mamei; şi în mintea mea de copil, a declanşat un sentiment oribil, la adresa tatălui, pentru faptul că  înşelând-o pe mama, la câteva străduţe, de casa noastră, îi provoca atâta suferinţă şi umilinţă. N-am găsit nimic, din ce aştepta tulburarea mamei. La adresa dată, n-a răspuns nimeni, clădirea fiind învăluită într-o beznă totală. Timid, i-am spus: să mergem mămico; dacă nu-i lumină, nu-i nimeni acasă.

Mai târziu, aveam să aflu, că pasiunile cele mai tulburătoare, se puteau desfăşura la paravanul unei bezne absolute. Întorşi acasă, fără nicio veste, l-am găsit pe tata, care citea liniştit o carte. Pe drumul de întoarcere, mama mi-a spus că tata are o aventură adulterină, cu o colegă de serviciu. Nu prea înţelegeam, dar, impresia suferinţei mamei, m-a marcat pentru toată viaţa. Mi-am spus în mintea mea de copil, să nu fac niciodată aşa ceva mamei copiilor mei. Şi sper, că mi-am respectat acest jurământ copilăresc. Cât despre tata, o fi fost aşa, sau nu, mulţi ani, am trăit resentimentul, că îi pricinuise mamei, umilinţa la care asistasem. Ştiu însă, că era un bărbat frumos, motiv pentru care, avea uneori necazuri, din partea doamnelor neonorate în avansurile  lor. Probabil, pentru obiectivitate, presupun că unele, primeau totuşi, niscaiva încurajări.

Dar Gelozia, este o stare de rătăcire a minţii, mult prea grea şi apăsătoare, ca să mă opresc aci. Voi reveni în câteva episoade, cu variante ale acestei suferinţe cumplite, fie reală, fie imaginară. Nenorocirea, în cazul celei imaginare, este că, “sistemul nervos uman nu sesizează diferenţa dintre realitate şi plăsmuirile bolnăvicioase, ale minţii, ca în motto.” De fapt, ar fi vorba tot de o “vizualizare”: dar nu “creativă”, ci “distructivă”, din motive poate egoiste !

PS: “Vizualizarea creativă” este tehnica prin care ne putem folosi imaginaţia pentru a creea ceea ce ne dorim în viaţă. Personal, am observat această capacitate extraordinară, la Madi, producătoarea acestui blog, blogul nostru !

? Ioan Ionescu

51 comentarii

Din categoria De acasă ...

Necunoscuta din tren

Motto: ”Când scrii despre femei, trebuie să-ţi înmoi pana în culorile curcubeului şi să presari rândurile cu pulberea de pe aripile fluturilor” – Diderot

Auzisem de amărăciunile provocate de dragoste, dar nu văzusem niciodată urmările ei palpabile în sănătatea oamenilor… Până într-o seară …

Mergeam spre Iaşi, cu un tren care avea vagoane de dormit. Nu-mi era somn, aşa că mă plimbam pe culoar, de-a lungul trenului. La un moment dat, văd controlorul de bilete, discutând aprins, cu o călătoare; o tânără frumoasă, ce părea trecută de anii facultăţii. Îmi văd netulburat de plimbare, când o aud: “am întârziat, n-am reuşit să-mi cumpar bilet, iar banii care mi-i cereţi, nu-mi ajung”. După ton şi felul ales, în care vorbea, mi-am dat seama că nu este o persoană obişnuită, şi că nu poate fi o blatistă. Chipul plăcut, şi felul îngrijit în care era îmbrăcată, m-au făcut curios …

M-am oprit în dreptul lor, ca orice gură-cască; de fapt, pe conductorul de tren îl cunoşteam, pot spune chiar că eram prieteni de-o bere… Călătoream de la Bucureşti la Iaşi, destul de des, şi cam de fiecare dată, tăifăsuiam la câte o halbă de bere, repetată după caz, la înflăcărarea discuţiilor, ca să ne stingem entuziasmul, care nu mai reţin, la ce aspecte, lua parcă foc. Prietenul meu de bere, când m-am oprit, îmi spune amuzat tărăşenia, din care, mi-am dat seama că nu credea o iotă. Convins de adevărul călătoarei, l-am întrebat, ca într-o doară, care ar fi diferenţa de plătit, şi i-am dat-o fără ezitare. Problema, odată lămurită, i-am invitat la o bere, la mine în cuşetă. În timpul discuţiilor, doamna, s-a recomandat a fi medic pediatru în Galaţi, şi că merge la Iaşi, pentru o problemă personală. Mi-a cerut adresa unde mă poate găsi, să-mi restituie banii. Institutul de proiectări, unde lucram se afla într-un bloc, lângă hotelul Lido.

Aproape uitasem povestea, iar la bani, nu mă mai gândeam; de obicei, când împrumut bani, îi consider aprioric dăruiţi. Într-o zi, la servici, mă anunţă de la poartă, că sunt aşteptat la intrare. Nedumerit, cobor, dar…., surpriză. Doamna Doctor din tren;  jovială, dezinvoltă, dupa scuzele de întârziere, mă invită la Lido, la o cafea. Ca la cafea…, banalităţi. Printre altele, mi-a spus că va mai sta câteva zile în Bucureşti, şi dacă doresc, ne mai întâlnim, tot aşa, la o cafea. Parcă am reţinut, că mai are câteva probleme de rezolvat, după care, dacă voi dori, ne putem vedea din nou, la ea în Galaţi …şi că mă va anunţa din timp. Îmi spunea totul, cu o anumită strălucire în privire, încât credeam că în ceaşcă, avea alcool în loc de cafea. Ne-am mai văzut o zi, sau două , apoi, a dispărut, tot aşa cum apăruse.
Aproape uitasem de Doamna Doctor… Peste mai mult de un an, eram în Galaţi, în delegaţie de serviciu. Pe Calea Domnească, mă intersectez cu cineva…, o doamnă. Încetinim derutaţi, întrebându-ne din ochi, de unde ne cunoaştem. Îmi pare o fantasmă, din abisurile sufletului. Mă opresc brusc, sau poate amândoi am făcut-o, şi îmi spune: da, eu sunt; ne-am cunoscut în trenul de Iaşi, m-ai salvat din mâinile controlorului. Mi-am revenit, brusc; dar nu-mi venea să cred; portretul strălucind de sănătate şi frumuseţe, dispăruse; aveam în faţă un chip obosit, puternic marcat de semnele unei suferinţe răscolitoare. Nu i-am arătat, dar într-un gest duios, i-am mângâiat mâna, şi i-am spus, ca un reproş blând: la ultima noastră cafea, mi-ai promis, că ne vom revedea aici, în Galaţi, de câte ori voi dori. Ştiu, mi-a răspuns ea la mângâiere, dar s-a întâmplat ceva: eu nu ţi-am spus, că sunt căsătorită, şi că soţul meu, concomitent, şeful secţiei unde lucram şi eu, era un bărbat gelos şi violent; iar sub pretextul geloziei mi-a intentat divorţ şi a început să trăiască în concubinaj cu o colegă; mă batea, să-l părăsesc, să aibă cale liberă; întâmplarea, m-a afectat puternic.

În tren, unde ne-am cunoscut, urcasem întâmplător, fără un scop anume. Voiam numai să uit…., să uit…, toate necazurile. Intrasem într-o stare de depresie gravă; la înapoiere, am fost internată mult timp. El a fost destituit, concubina l-a părăsit pentru noul şef, cu care s-a şi căsătorit… A trecut şi el, prin clipe grele. Ascultându-i vocea plină de compasiune, cu care parcă-l căina pe cel care-i produsese atâta suferinţă, m-am întrebat, aproape revoltat, de ce suflete nobile, precum al interlocutoarei mele, sunt atât de nedrept, supuse unor astfel de încercări absurde ale vieţii.
Impresionat, am uitat să-i cer un număr de telefon, să ne mai auzim din când în când. Şi anii s-au scuuuurs, s-au duuuus, şi n-am mai întâlnit-o, în ciuda plimbărilor îndelungi, pe Calea Domnească, din Galaţi.

În speranţa că va apărea ca atunci, din seninul clipei întâmplării… Daaar…, n-a mai apărut ! Chiar şi acum, când povestesc, sunt foaarte, foaaarte trist …

? Onu Ionescu

58 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin