Arhive pe etichete: şantier

A fost… pe când….

Făceam practica studenţească de producţie, de ultimul an. Eram la Seleuş, pe un şantier de combaterea eroziunii solului. O localitate cu mulţi saşi şi ţigani. Dar pentru mine nu conta decât frumuseţea.Toate fetele sunt frumoase în felul lor.

Săsoaicele îmi păreau nişte zâne, iar ţigăncuşele nişte zeităţi indiene.

Fiecare etapă a vieţii îşi are virtuţile ei .

În momentele despre care voi vorbi, entuziasmul şi nonpericolul îmi dominau existenţa.

Ziua pe şantier, seara la horele din sat. Acolo am cunoscut-o pe protagonista povestirii care urmează.

Nu cred că era frumoasă.Dar mă atrăgea , mă făcea curios,  fără să-mi dea motive anume.

Când îi simţeam privirea părându-mi că mă caută, eram cuprins de un fior de nelinişte.

Din vorbă în vorbă, în timpul unui dans, mi-a spus că lucrează la o ţesătorie în Sighişoara, şi că dacă vreau s-o aştept când iese din tura de la miezul nopţii, am putea petrece câteva clipe de intimitate liniştită.

Era necăsătorită, dar  la fabrică avusese un prieten. Nu mai ştiu, dacă am mai reflectat asupra şansei  de a o cunoaşte în intimitate.

I-am promis, în timpul altui  dans, că o voi aştepta  la miezul nopţii.

Pentru asta trebuia să parcurg un lan întins de porumb aflat pe terenurile agricole dintre Seleuş şi Sighişoara. O aşteptam la marginea lanului.

Ne îmbrăţişam, sărutam, şi făceam cale întoarsă, cu bruneţica ai cărei ochi negri, străluceau în noapte, de-mi dădeau fiori exotici.

Pe drumul de întâmpinare, am întâlnit un arbore gros.

La înapoiere, ne-am oprit în dreptul lui, să „răsuflăm”. Dar totul s-a transformat în oftat de plăcere….

Am continuat drumul spre casă. Cu îmbrăţişări incendiare.

Şi din incendiu în incendiu am ajuns la marginea lanului din localitate. Scânteia din spuza care rămânea de la arborele de popas, lua foc, deşi era doar covorul de iarbă.

Dar parcă nu mai mergea ceva. Într-una din acele dimineţi, zeitatea mea a avut o criză de nervozitate.

De fapt, a fost ceva aluziv, ca un reproş. Mi-am înţeles situaţia.

Atunci, am decis să recurg la o statagemă, spunându-mi:

–„Poate că dacă la „Arbore”, îmi stăpânesc orgasmul,  economisesc ceva energie şi pentru „Marginea de lan”, la înapoiere. De spaimă de a nu-mi pierde zeitatea, nu mai reţin cum am făcut.

Cert este că am reuşit, iar entuziasmul primilor fiori a reapărut.

Trăiam clipe de euforie , iar Zeitatea mea mă diviniza. Dar cum totul are un sfârşit,  s-a produs şi inevitabilul.

Într-o dimineaţă, orgasmul a început să întârzie, cu toată insistenţa  mea, şi ameninţarea zorilor.  Până când a refuzat să mai apară.

Iar eu deveneam tot mai nemulţumit de sine,  ca după un  eşec.

Aşa că, am renunţat la procedeul menţionat.

Astfel, din cele trăite de mine la Sighişoara, mi-am dat seama de cât diletantism mercantil se perindă prin emisiunea lui Măruţă.

Dar nici întâmplarea mea epizodică, nici tot Sexul tantric, nu vor  zdruncina suficienţa încrederii în sine a colaboratoarelor sale atotştiutoare.

Ori poate, vor fi ştiind mai multe ca mine, dar „imaginea mai presus de toate!?”

Mai spuneam că o suspectez pe invitata producătorului emisiunii, de a nu–şi fi descris momentele extatice în timpul „calvarului trăit”de şapte ore(!?)

Dar despre asta, în alt episod.

Onu

Reclame

6 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Proză scurtă

BASIC INSTINCT

Aş putea spune Instinct primar, dar pentru mai multă rezonanţă, recurg la titlul filmului, pe care se pare prestaţia erotică a lui Sharone Stone, i-a reîntors pe mulţi dintre cei care l-au privit, la stadiul de BI.

De aci, senzaţia, că iniţiatorul filmului era un excelent psiholog.

Sau poate s-a inspirat din Piramida lui Maslow.

Spre jena mea intelectuală, mărturisesc păcatul de a nu mă fi îmbulzit la vizionarea acestui mare act cultural.

Două evenimente au precedat ideea acestui post.

Primul a fost postul meu ŞANTIER.

Al doilea, emisiunea de ieri a lui Gâdea, când după afirmaţia pertinentă a celebrei medic oftalmolog, Monica Pop, Mihai Gâdea, cu o dezinvoltură demnă de  BI, a retransmis jegul execrabil, care a vărsat găleata cu lături asupra maestrului ARŞINEL, şi a somităţii nedicale, doctorul LUCAN.

Secvenţa, de un jeg demn de cel mai comunist empiriocriticism , ca şi altele, observate pe parcursul Şantierului pentru anveloparea blocului, mi-a revelat, afirmaţia lui MARX,  anume, „că teoria lui, va fi umană, în contextul unei colectivităţi evoluate spiritual”.

Cineva, se întreba aseară, dacă nu există CNA. Poate nu ar fi rău să fi existat. Gestul lui Gâdea de a retransmite bacteria comunistă, ar fi fost apt de pedeapsa de „complicitate la comiterea infracţiunii”.

Pentru că eu nu ştiam despre incident. Şi poate ca mine, mulţi alţii. Dar, pentru că sunt adeptul înţelepciunii „ orice avers îşi are reversul”,am înţeles mecanismul psihologic al atrocităţilor comuniste, faţă de  întreprinzătorii ajutaţi de soartă, pentru că şi-au dorit-o şi cu gândul, şi cu fapta. Iar victimele, au fost chiaburii, moşierii, industriaşii, gospodarii, intelectualii şi toţi acei, car prin puterea minţii, voinţei şi caracterului, au ajuns onest, în vârful Piramidei lui Maslow.

Este şi cazul  maestrului ARŞINEL.

Este şi cazul bacteriei  lui Mihai Gâdea, care în societatea de tristă amintire, ar fi parvenit în mare putregai activist politic.

Mă opresc, îi citesc postul soţiei şi aştept,  ca de obicei, verdictul. Care cade scurt, precum ghilotina, pe gâtul lui Robespierre. Îţi aminteşti sfatul mamei tale, de a nu te impacienta?

Înghit în sec, şi peste lacrima în amintirea mamei, o sărut, mulţumindu-i.

Mi-a dat o lecţie, pe măsura ei.

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de Jurnal, PAMFLET

ROMÂNUL ESTE TOTUŞI…!

Am vrut să scriu că sunt educabil, dar m-am gândit că vreun cârcotaş se va lua de mine, aşa că m-am oprit la timp.

Şi apoi, nu-mi plac repetările  de gen „Encore une fois!”

Îmi plac pauzele care potenţează plăcerea reluării.

Este motivul pentru care apreciez emisiunile lui Mihai Gâdea, spre deosebire de „papagalicismele lui Răzvan Dumitrescu, la Subiectiv.

Nu realizez,cum de unii, nu-şi dau seama de penibilul „subiectiv”pe care-l provoacă prin insistenţe, care frizează prostul gust.

Gâdea, ca la amvon Predicatorul, are măsura suportabilităţii auditoriului,şi nu obligă la martiriul acceptării cu orice preţ, a stupidităţii insistenţei vădit ostile.

Poate, doar, doar, ne-o intra în cap, ce deştept este el moderatorul.

Că este adeptul retoricii pilduitoare, şi nu vindicative,  se observă din pauzele pe care le face, cu privirea parcă interiorizată, discret interogativă :”nu cumva exagerez?” N-ar fi cazul unei pauze de respiro a gândirii?

Ascultându-l aseară, perorând împotriva abuzului sexual, pe un caz de actualitate în Poliţie, m-am întrebat dacă excluzând oportunitatea „castrării pentru cazurile maladive” nu ar fi eradicabilă cutuma, că femeia trebuie să suporte mojicia bărbatului, închipuit atotpotent.

Cu orice pret, oriunde, oricând şi oricum. Eu apreciez, că românul, mai mult sau mai puţin bărbat, este totuşi educabil.

Îmi bizui afirmaţia, pe un caz real. Este drept, singular, neavând girul argumentului  statistic. Oricum! Eram pe unul din şantierele proiectelor mele, la Brăila.

În echipele de lucru erau şi femei. Limbajul grobian, ca pe şantier, la el acasă.

Femeile, îl suportau, ba se şi adaptau promiscuităţii verbale. Cică să le fie mai uşor, să pară mai emancipate.

Într-o zi, fiind cam întors pe dos, în urma unui asemenea teribilism bărbătist, am reacţionat:

-”Tu eşti mândră de ce ai spus?”Stupoare. Până atunci, se proferaseră destule injurii, ca să fi avut motiv de reacţie. Vizibil jenată, muncitoarea respectivă, a replicat palid:

-”Păi toţi vorbesc aşa!”

-Şi toate? Am prins eu chef de vorbă. Pauză.., după care o explicaţie palidă.

-Ştiţi, dacă se înjură mereu, fără nici un respect faţă de noi, femeile, am încercat să ne adaptăm, să suportăm mai uşor.

Pornit pe fapte, mai ales că persoana, era şi frumuşică foc, m- am aprins, la rându-mi,  şi i-am zis:

-Da? ei bine, te rog din clipa asta, să revii la cum te purtai, înainte de a fi nimerit printre ei!

Iar voi, dacă veţi continua să  vă mai daţi bărbaţi, înjurând faţă de colegele voastre..,  şi m-am îndreptat către  Şeful de şantier:

-”dai afară pe oricine nu respectă ce-am spus acu!”

Autoritatea unui şef de proiect era incontestabilă, chiar la nivel de capriciu, ca în momentul respectiv.

La plecare, un timid mulţumesc feminin, m-a făcut să fiu mândru de mine!

Nu ştiu, dacă s-a respectat dispoziţia  ”pe picior,”  respectivă.

Îmi amintesc însă, că Şeful de şantier, peste câtva timp, la un pahar de băutură, ca pe orice şantier, mi-a declarat:

-”să ştii, în chestia cu înjuratul faţă de femei, i-ai pus pe gânduri pe băieţi.  Unii, ţi-au şi luat apărarea.

Le-au spus celor care te înjurau de „mama focului”

-„Măi băieţi, ce-ar fi să încercăm!?”

Am mai cinstit câteva pahare şi pentru asta.

La dormitoare, am ajuns sprijiniţi şi de fete, care spre meritul lor, nu ne-au preluat entuziasmul bahic.

Madi şi Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de Jurnal, Personale