Arhive pe etichete: sărut

Român sunt, glumeţ îmi ziiiiceee…..

Că doar nu credeţi că surceaua sare departe de codru.

Aşa că azi, mi-am zis.

Ia să văd doar Ponta se pricepe la poante când e vorba de nevoile Ţării de justiţie?

Aşa că am plecat de dimineaţă, chitit pe glume.

Dar ce glume…

Voiam pur şi simplu, să sărut o fată.

Fără o ţintă precisă.

Pur şi simplu, să realizez o apropiere de epiderme, indiferent cum şi unde.

Oricum, în Bucureştiul iubit să fie.

Aşa că am plecat hai-hui, pe Magistrala care leagă Sudul de Nordul Capitalei,

Ajung la Parcul Tineretului, unde la intrare se află un butic de cărţi.

Fireşte, cu o buticăriţă.

Mă apropii de cărţile expuse.

–„Doriţi să cumpăraţi ceva? Mă întreabă plină de amabilitate vânzătoarea.

Mă uit surprins la ea. Gura plină, cu buze roşii,cărnoase şi umede.

Îmi aminteşte de femeile mozambicane.cu aceleaşi buze cărnoase, dar aproape întunecate.şi uscate de soarele african.

Simt cum păcatul mă furnică şi răspund:–Aş vrea să te sărut, pasional..

.Fata, tot româncă, poartă gluma la ea şi-mi răspunde râzând.–„Nu se poate,că e păcat!”

–„Ce păcat? îi răspund eu, simţind cu mă încinge gura ei superbă.”

–„Păcaaat…, că e mare sărbătoare;dublă chiar!”

Credul şi cucernic îi privesc licărirea din ochi, ca o invitaţie la sfinţenie.

Devin grav, şi-i răspund:

–„Daaa, măi, nu ştiam, te rog iartă-mă!” „Dar ce sărbătoare?”

Cu ochii mijiţi şăgalnic, îmi răspunde:

–„Da,,,, Sfânta Lene şi Cuviosul Puturos”!

M-a bufnit râsul, dar pofta de sărut, îmi trecuse.

Gândul marelui păcat, pusese deja, stăpânire pe mine.

Noi românii avem şi respectăm atâtea sărbători sfinte, pe când eu le ignor, nici măcar ştiind de ele.

Mare păcat!

Astfel, Karma mea a rămas neîmplinită.
Onu

Reclame

2 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Proză scurtă.

IUBIRE IMPOSIBILĂ

Adept al Carpe diem,şi  îngreţoşat de zoaia politică, la care asist, m-am întors în timp.

Dar tot peste cenuşiu, am dat.

Mi-am amintit de colega mea, Tamara. O brunetă cu sânge slav, de pe meleaguri dobrogene, Frumoasă, nu ştiu cât de mult, dar mie-mi părea un înger inaccesibil. Mai înaltă cu câteva degete decât mine, ar fi trebuit să mă înalţ pe vârfuri, să o pot săruta.

Spun ar fi, pentru că, n-a fost  să fie, niciodată.

Când am zărit-o în sala de curs, am tresărit, crezând că am intrat la anii mai mari. A zâmbit, la nedumerirea mea. Mi-a făcut loc, lângă ea. Ne-am recomandat: Tamara, spune ea întinzându-mi mâna ce părea că arde. Onu, am îngăimat eu, încă derutat. Încet, încet, am prins curaj  să-i vorbesc, privind-o în ochii întunecaţi. Simţea că-mi place, şi era încântată. Simţul posesiei îţi conferă o stare de bucurie ciudată, deşi nedefinită. O iubeam, fremătând de emoţie, iar ea, îmi respecta starea. De altfel, nu avea motive să gândească altfel.

Într-o zi, a apărut un nou coleg . Adus pentru echipa de volei a facultăţii. Înalt, proporţionat, impunea plăcut, tuturor fetelor. Am simţit că şi Tamarei. Intrasem într-un con de tristeţe. Tichi nu era pasionat decât de volei, aşa că nu aveam motive de îngrijorare.Tamara s-a consolat. Părea a fi preocupată de alte griji. Tristă, începuse să slăbească,dar nu se plângea.Anii au trecut, dar simpatia noastră nevinovată, nu s-a micşorat.

După cursuri, ne vedeam aproape zilnic, în plimbările mele. Ea, stătea la poarta casei, într-o  visare nedefinită. În trecere, schimbam câteva banalităţi, fără să fi observat ceva aparte, la făptura ei.

Într-o zi, am încercat să o sărut. S-a ferit, şi a fugit în curte. Mi s-a părut că plânge. Am supărat-o rău de tot, mi-am zis, şi câteva zile, am trecut doar salutând-o.

Când m-a întrebat ce mai fac, mi-am revenit. Am încercat iar, să o sărut. Acelaşi refuz, dar cuprinzându-mă de umeri,  m-a invitat în casă.  S-a aşezat pe pat, făcându-mi semn, să stau lângă ea.

Locuia la gazdă, cu chirie. Mi-a luat delicat, mâna în poală, şi aproape suspinând, mi-a spus: „ştii, nu mai încerca să mă săruţi! Şi eu îmi doresc, dar nu am voie!”.

Am privit-o nedumerit.

Sunt grav bolnavă de plămâni.., mi-a explicat.  Ne-am îmbrăţişat, într-un gest de înţelegere fatală. Nu ne-am sărutat, niciodată. I-am rămas recunoscător, până anii vieţii, mi-au purtat paşii pe alte meleaguri, şi am pierdut orice legătură, cu ea.

La o întâlnire, de la absolvirea facultăţii, aduc vorba, întâmplător, despre Tamara. ”Cum, nu ştii?” răspunde cineva. „A murit, nu mult, după ce am terminat, la Spitalul T.B.C. din Galaţi”. L-am privit pierdut, iar el m-a întrebat:

”şi tu ai iubit-o?”

Nu i-am răspuns. M-am apropiat şi l-am îmbrăţişat, suspinând.

Era ultima legătură de suflet, cu Tamara.

Madi şi Onu

8 comentarii

Din categoria Diverse ..., Proză