P25, Liberalism

Aseară, pe Messenger, cea mai bună prietenă virtuală, mă întreabă: –De ce simţi nevoia să te lauzi cu studiile tale? Întrebarea m-a lăsat perplex.
Nu m-am gândit la nuanţa respectivă. Dar în situaţia că poate cititorii postului, vor fi gândit la fel, simt nevoia de precizarea, că intenţia mea nu a fost fanfaronadă, ci gândul că  vi se adresează cineva care nu fantazează.
Şi în accepţia mea, cele spuse ieri, aveau în vedere nuanţa de insultă adusăInstituţiei Prezidenţiale, în persoana domnului Băsescu, prin sistemul acesta de glume care plac vulgului. Dar, „cum tot răul spre bine”, după ce am postat, am apelat la ziaristul doct, de a cărui pertinenţă nu mă îndoiesc, CTP, de la ziarul Gândul.
M-am edificat, şi rămânând la ideea de lezmajestate, sub forma băşcăliei dâmboviţene, aş mai adăuga ceva. Ideea Premierului de a reduce CAS-ul nu numai că nu este greşită, ci mi se pare de sorginte liberală, fapt că USL-ul, nu a fost ceva conjunctural politic, ci animat de bune intenţii pentru ţară.
Mă surprinde însă faptul, că tărăşenia de la Cotroceni, i-a amintit domnului CTP de violul lui Caligula, dar nu i-a vibrat neuronul privind faptul că „boom-ul economic” al Hong Kongu- lui s-a datorat măsurii statului de a reduce sau chiar de a desfiinţa unele taxe pentru oamenii de afaceri. Şi mai cred că ideea Ioanei Petrescu/ministrul de finanţe/ privind reglementarea economiei subterane, lucru iluzoriu momentan, dar de recuperare a unor fonduri, ar rezolva „problema-cui” a Preşedintelui , recte „MTO”. „Cestiunea” este: are domnul Ponta bărbăţia oficială, să ia taurul de coarne?
Că nu-l văd…, tot aşa cum nu-l văd curajos în faţa Preşedintelui.
A, problema cu Şcoala. Este vorba de:
– 11 ani de Primară şi Liceu(Colegiul Vasile Alecsandri din Galaţi),
– 5 ani de Facultate de Îmbunătăţiri Funciare din Galaţi şi
–4 ani de Aspirantură la Moscova.
Scriind, îmi amintesc o discuţie avută cu un personaj, „cu trei facultăţi”. Veste la care m-a bufnit râsul, iar”titratul” nostru, ştiindu-se cu musca pe căciulă, m-a înjurat. Fiind în public, nu i-am aplicat trozneala cuvenită.
Dar nici nu l-am mai salutat.
Onu

Publicitate

IDENTICI!

Motto:”Teroarea care vine din interior”-Augusto  Cury

În accepţia mea, cuvântul include şi proştii, şi îndărătnicii, şi toţi acei, care continuă să realimenteze în mintea lor ofensele, pierderile, respingerile, dezamăgirile şi grijile, timp de luni şi ani în şir.

Rareori, realizăm prezenţa acestui soi de terorism în făptura noastră.

Asemenea stresului, el ne macină din interior, ducând inevitabil, la afecţiuni psihosomatice,dar mai ales, prin averea “timp”, şi “energie sufletească”, pe care ne-o răpeşte, ne face nu numai săraci sufleteşte, ci şi incapabili de realizări, pe măsura calităţilor cu care în mărinimia sa, Creatorul ne-a înzestrat cu “peste măsură”.

Azi, conform convingerilor mele că de ea depindem ca naţiune, mă voi referi tot la politică.

Ne macină vanităţi şi închipuiri bolnăvicioase, simţim nevoia destinderii unui spirit, pe care tot noi înşine l-am maltratat, iar media vizuală, ne-o oferă cu nonşalanţă, nu ca instrument de instruire, ci ca pretext de bârfă, în scopul aceleiaşi destinderi a capabilitarilor în care ne erijăm, fără discernământul şi jena aferentă.

Câtva timp în urmă, în preziua cuvântului lui Traian Băsescu, în Parlament, toţi ştiu, că senatorii liberali, au decis, cu o singură excepţie, să nu fie prezenţi în sală.

Personal, consider gestul, nu doar eronat politic, ci similar gestului lui Traian Băsescu, de a răstălmăci Constituţia, conform intereselor personale.

În speţă, este vorba despre răstălmăcirea spiritului democratic.

Între ei, şi defulările cu iz egocentric, ale aceluiaşi, deosebirea este nulă.

Ceea ce mă deranjează este lipsa de discernământ, până acolo încât se consideră că pot fi idiotizat, la nivel subliminal.

Riscând a părea fixist, rămân la preceptul lui Machiavelli, că “trebuie votat acel partid, care vrea binele PATRIEI”.

Ori, prin asemenea gest, nu cred să dovedim spiritul patriotic demn  de corifeii Maniu, Brătianu, Coposu!

Probabil, tot un caz, când “teroarea vine din interior”.

Şi ajuns aci, toată admiraţia pentru Victor Ciutacu, exprimându-şi nedumerirea faţă de inconsecvenţa lui Crin Antonescu.

Felicitări, Victore, ai surprins magistral, duplicitatea personajului!

Nu mai spun, că pentru mine, prostimea simplă, este un îndemn,să procedez , faţă de civilitate, în aceeaşi manieră democratic- arbitrară, dictată de interesul personal.

Ce să ne mai mirăm, de spiritual noncomformist al unor elevi?

Au şi ei drepturi democratice, să respecte, sau nu Şcoala, după principii personale, ca şi senatorii liberali, prezenţa, în sala Parlamentului.

 PENIBIL!

Madi şi Onu

COPIII, TOT COPII!

Puritatea în noi, o găsim , doar când suntem copii.

În rest, vorbe meşteşugite, pentru naivi, ticluite.

Wanda, nepoţica mea, s-a mutat în Austria.

A fost nevoită să întrerupă clasa a V-a, şi va continua acolo, tot dintr-a V-a.

Prima zi de şcoală, în noua locaţie. Tatăl ei o conduce. Ajung printre ultimii. După ce ies din  garderobă, în dreptul clasei, un grup de fetiţe şuşotind, aşteaptă, dar când îi văd, se apropie  zâmbind, cu mânuţele întinse, în semn de bun venit.

Dintr-o clasă paralelă, se desprinde altă fetiţă:-tu eşti noua noastră colegă,Wanda?

Eu sunt într-a cincea C. Bine-ai venit! Mă bucur. Vrei să fim prietene?

Colegii de clasă, cu feţe îmbujorate de emoţie, nu întrerup discuţia.

Peste tot, şuşoteli copilăreşti.

Cu mânuţe sfioase, cele din clasă, o mângâie afectuos, pe faţă şi pe braţe.

Tatăl, mândru nevoie mare, priveşte fără să scoată o vorbă.

Tensiunea bucuriei este prea puternică.

În câteva clipe, se va intra în clasă.

E păcat să întrerupă clipele de fericire, la care asistă. Nu s-a aşteptat la explozia de interes şi căldură, la care este martor.

Acasă, Wanda spune:

„Parcă mă întorsesem din vacanţă!”

Suflete gingaşe de copii, mă gândesc, după ce mi se povesteşte.

Copiii sunt puri, pretutindeni!

Madi şi Onu

Situaţia de ţară #10

Domnu’ ministru Funeriu, sunteţi atent ?!

Poftiţi material de studiu 😀 

Nunta II

Deşi n-a făcut carte, Gheorghe a continuat tradiţia de buni gospodari ai familiei …

Dârz, cumpătat,  harnic şi curajos, după ce şi-a format o gospodărie frumoasă, s-a căsătorit, şi a avut şase copii: trei băieţi şi trei fete. Poate ca un regret târziu, şi-a dat feciorii la şcoala; doi s-au făcut preoţi, iar unul, cel care va fi tatăl meu, învăţător. Fetelor, dupa mentalitatea timpului, cum le era norocul prin căsătorie. Şi cu zestrea de acasă, ceva teren arabil şi vie, ba şi câte o casă la fiecare, erau in felul acesta despăgubite că nu făcuseră şcoală înaltă, precum băieţii. Totul chibzuit şi cu omenia cuvenită. Copilăria mea, petrecută episodic la bunici, a fost foarte plăcută;  chiar cu numele Ionescu. 

 

Dimineaţa, bunicul mă lua în braţe, se urca pe un scaun, şi mă aşeza cu burtica  pe unul din butoaiele imense, pline cu vin şi mă îndemna să trag vin, printr-un băţ de stuf, transformat special în acest scop. La început, m-am speriat, să nu cad în butoi prin gaura în care era introdus firul de stuf; dar cu timpul, am observat că după asta, aerul rece din pivniţa adâncă, nu mă mai speria; mă învârteam ca un titirez, în jurul bunicii, care cu o răbdare blândă , îmi răspundea la toate curiozităţile stârnite după coborârea de pe butoiul uriaş de vin.

Ca în orice gospodărie, bunicul avea şi un câine. Dulăul mare, ciobănesc, îmi producea  multe spaime cu lătratul lui gros şi puternic. Ca sa mă liniştească, bunica îmi spunea să-l mângâi pe cap printre şipcile cerdacului împodobit cu flori care mie îmi păreau crescute direct din lemnul construcţiei. Dulăul, mârâind bucuros, mă lingea pe mână, ca într-o mângâiere; avea limba aspră şi mă temeam să nu-mi jupoaie pielea. Când am prins curaj, am ieşit în curte, să fiu mai aproape de el. Mare cât o oaie şi jucăuş ca un miel, m-a trântit când s-a urcat cu labele din faţă, chipurile să mă sărute. La răcnetul meu că fiara mă înghite, bunica, grăbită să mă salveze, a căzut pe treptele cerdacului;  am crezut că moare; am uitat de ameninţarea fiarei şi am fugit s-o ajut; s-o scot din ghiarele morţii în care-o aruncasem. După această păţanie, am fost declarat spre mândria mea, deşi nu pricepeam nimic, în afară de privirile iubitoare ale bunicilor, “cruce de bărbat”. Dar nimic nu poate egala clipele minunate petrecute în căsuţa din vie.

Parcă agăţată pe marginea unei văi, pe fundul căreia curgea  firul argintiu al apei unui pârâu, căsuţa îmi părea de vis. În timp ce bunicul şi oamenii lucrau în vie, sprijinit de peretele căsuţei, urmăream fascinat desfăşurarea vieţii în vale: ciripit măiestru de păsări, orăcăit amuzant de broaşte, roşul-întunecat al spatelui unei vulpi in sprintul ei scurt, după un iepure, erau pentru privirea mea de copil, bucurii fără seamăn.

Rareori, rămâneam peste noapte la căsuţă, când admiram covorul albastru înstelat, al cerului. Spectacolul este feeric ! Întinzi firesc mâna spre cer să iei o stea, ca să te simţi învăluit în eşarfa mirifică a bolţii, pictată cu un număr necuprins de stele; stele, al căror  licăr, îţi pare un zâmbet pe care nu vrei să-l pierzi. Şi cu această grijă, adormi în mângâierea nevisat de plăcută a Naturii.

După ani şi ani, am revăzut aceasta splendoare neînchipuită a bolţii cereşti niculiţene; privind-o, parcă mă învăluie miracolul aurorei polare. Anii au trecut, viaţa şi-a  urmat firul, dar bucuriile si spaimele de basm ale copilăriei, le retrăim la fel de intens. Au fost însă şi momente pe care acum, cred că le pot numi dramatice !

Într-o noapte,  cineva i-a furat bunicului, porcul din coteţ; fără ezitare şi în miez de noapte, bunicul şi-a luat arma de vânătoare, a încălecat, şi cu felinarul aprins, a plecat după hoţ.  Acum, presupun că gestul de curaj a fost făcut în disperare de cauză. Poate că nu i-ar conveni nimănui, ca în apropierea Sărbătorilor de Crăciun, şi de An Nou, să-i fie furat porcul crescut în acest scop. L-a ajuns pe hoţ şi sub ameninţarea armei, l-a adus în sat şi l-a predat  jandarmilor. A doua zi, am asistat la o scenă de educaţie civică, a cărei amintire, m-a înfiorat continuu.

Hoţul, cu faţa învineţită de lovituri, cu mâinile legate la spate, era plimbat pe străzi, ca un câine purtat în lesă, şi obligat prin înghionteli în spate, cu o bâtă, să strige mereu: ”Cine-o face ca mine, ca mine o s-o păţească!”. Pe  pancarta atârnată de gâtu-i scheletic, era scris acelaşi lucru. Înfăţişarea plină de suferinţă a hoţului, m-a cutremurat. Cu lacrimi în ochi, i-am povestit bunicăi cele petrecute. Aspră şi rece, bunica mi-a spus să nu-mi pară niciodată rău pentru un hoţ;  şi-a primit pedeapsa meritată; dacă nu s-ar face aşa,  s-ar ivi şi alte fărădelegi. Doar frica-i ţine în frâu !

Aproape aţipisem în derularea copilăriei petrecute la bunicul meu, rebelul, de la Niculiţel, când, mătuşa Vasiliu m-a atins uşor pe umăr: scuză-mă, sunt invitată la dans; şi s-a pierdut în vârtejul dezlănţuit de nuntaşi. N-am înţeles ce a vrut vară-mea. Pe mătuşa Vasiliu, n-am mai întâlnit-o dintr-o neglijenţă ce mă caracterizează …

Ioan Ionescu – 1 septembrie 2010

ÎNVĂŢĂTORUL

În memoria tatălui meu, ÎNVĂŢĂTORUL !

 S-a petrecut în România. Am în faţă, caietul tatălui meu, cu Însemnări Zilnice. Scris, ordonat, citeţ, simplu, clar. Scriitură de învăţător. În câteva pagini, cum a ajuns în comuna Cârjelari, satul Ardeal, din judeţul Tulcea, ca director de şcoală. Vorba vine şcoală … O căsuţă simplă, de două camere pe un hol, cât să treacă lejer 2 persoane  sau înghesuit, câţiva elevi.  

Pentru că, o cameră din cele două, este destinată sălii de clasă, comună pentru cele câteva clase de şcoală, la care copii cătunului, prin grija autorităţilor judeţene, aveau ocazia să înveţe să scrie,  să citească, şi să socotească. Şcoala, o bucurie, de care copii locului, nu prea aveau parte, părinţii lor, preferând să-i ţină pe lângă casă, să-i ajute, într-ale gospodăriei: păşunatul vacii, sau câtorva oi, hrănitul şi adăpatul orătăniilor de prin  curte, îngrijirea frăţiorilor şi surioarelor mai mici, şi câte alte mărunţişuri, s-or găsi într-o gospodărie ţărănească obişnuită şi săracă. Cu suflet cald, plin de abecedar si sfaturi, pentru cei care încep o viaţă nouă, Învăţătorul  (care era şi directorul şcolii),  rămâne cu vorba în gât, de surpridere:  clasa,  aproape goală;  doar câţiva copii sfioşi, în faţa noutăţii  vieţii, oferite de sala de clasă !  Lecţia este scurtă, să nu sperie copiii de noile eforturi şi să-i îndepărteze. ”Un pedagog, învăţătorul, trebuie să se transpună în sufletul copilului, spre a-l înţelege, şi  să-l  apropie de noile preocupări”, povestea tata mai târziu, rememorând clipele intense, trăite în tinereţea acelor zile.

Îl ascultam cu emoţie, neştiind că ziua descrisă, va lua întorsături dramatice. Zelul tânărului învăţător, cu ceva peste 30 de ani, absolvent al Şcolii Normale din Tulcea, repartizat, conform celor de mai sus, va suporta încercări, destul de grele. După vizite pe la părinţii copiilor  de vârstă şcolară, rugându-i să-şi trimită  odraslele la carte, au urmat justificări, cum că, îi mai ajută la gospodărie, şi-apoi,  stupefiantul: ”nici noi nu ştim carte prea multă,  şi nu ne-am prăpădit”.  Cu astfel de convingeri părinteşti,  copiii n-au avut parte de şcoală.  

Ambiţiosul dascăl, nu s-a  lăsat,  şi a  a sesizat Inspectoratul Şcolar Judeţean Tulcea, care i-a amendat, fără ezitare. Legea, pare-se, era respectată, în acele timpuri, în pofida fandoselilor retrograde ale inculturii. Reacţia ţăranilor, a fost imediată. Învăţătorul,  se  întrecuse cu gluma.  S-a hotărât o plecare în cârdăşie, la Inspectoratul Şcolar,  să-l cheme la ordine, pe teribilul învăţător. Obiectul Jalbei,  scoaterea Directorului Ionescu,  din Şcoală;  altfel, ei pleacă din localitate. Inspirat, Inspectorul Şcolar i-a trimis acasă , spunându-le că gestul lor seamănă a rebeliune, împotriva Legii dreptului copiilor de a învăţa carte. Mai mult, să pună şi ei, mâna pe carte,  să ştie cum să se poarte în viitor. Efectul, spune tatăl meu, a fost neaşteptat.  Şcoala a început să funcţioneze, spre bucuria copiilor, care poate astfel, mai aveau si ei parte de copilărie. Pe acuns însă,  s-a declanşat o duşmănie mocnită, faţă de Şcoală, printre care, nu lipseau ameninţările cu moartea.

Dârzul Director, a luat măsuri. S-a sfătuit cu Şeful Postului local de Jandarmi. Încântat de vizită,  acesta, Plutonierul Hetea, i-a spus,  fără ocol: ”am cam mirosit şi noi, despre acestea; pot fi periculoase, dacă nu sunt prevenite; dar le puteţi linişti, într-o săptămână. Sfatul meu: vă cumpăraţi,  cu acte în regulă, un revolver, şi mai multe cartuşe. Şi,  în curtea şcolii, câteva zile, trageţi, în copaci, după vrăbii, sau ciori. În felul acesta, ei vor vedea că sunteţi înarmat, şi gata de apărare, în orice moment. Asta, îi va potoli !”  Mulţumit, de a-şi fi făcut un nou prieten şi aliat, Directorul, a aplicat neîntârziat, sfatul primit.

Efectul ? Câţiva ani buni, copiii s-au bucurat, de binefacerile şcolarizării, sub îndrumarea bravului meu tată, până când, nevoile Învăţământui Judeţean Tulcea, l-au solicitat într-un post şcolar, de mai mare răspundere. Relatarea, îmi aminteşte o întâmplare, mai recentă:  într-un cerc de studiu individual, dinainte de 1989, cineva s-a apropiat  de mine şi, prevenitor, m-a întrebat dacă nu cumva sunt fiu de învăţător. Surprins, i-am confirmat şi l-am întrebat cum şi-a dat seama. Mi-a răspuns …  ”şi tatăl meu a fost învăţător; şi am observat,  fără nicio infatuare, că noi,  copiii de dascăli, constituim o prezenţă aparte în societate, poate ca urmare a educaţiei primite”. Cu o înclinare pe măsura aprecierii şi ca un omagiu adus taţilor noştri, ne-am despărţit prieteni.

Ioan Ionescu – 12 .11.09

Atenţie, traversează copiii !

Eu circul , tu circuli, el circulă … Un verb conjugat de mai multe ori pe zi de elevul şi eleva , când merg la şcoală şi se întorc , de noi , părinţii şi bunicii lor în desele noastre deplasări de serviciu , după cumpărături ori în alte locuri. Zilnic , o parte din viaţă o trăim în calitate de participanţii la trafic , mergând pe jos , cu bicicleta, călătorind cu tramvaiul , troleibuzul , autobuzul sau conducând un autovehicul.

În acest du-te-vino , neîntrerupt , efervescent , în acest furnicar de oameni şi autovehicule , trebuie să ne integrăm unor reglemetări , să învăţăm din fragedă pruncie , cum şi pe unde să ne deplasăm ca să ajungem nevătămaţi la destinaţie. Pentru că , vedeţi dumneavoastră , când din cauza unei neatenţii sau grabe un pieton se loveşte de un alt pieton , lucrurile se rezolvă uşor: un „pardon” şi gata ! Nu în acelaşi mod decurg însă treburile când pietonul este lovit de un autovehicul. În cel mai fericit caz , spital , în cel mai nefast …

Sursa: Jurnalul Naţional