Arhive pe etichete: sora

VARII

 1.Un comentariu dichisit:cu dus şi întors.

Blogul.., nu ştiu a cui inspiraţie a fost, are un merit fundamental:antrenamentul cerebral, în reciprocitate:prin post şi prin comentariu.

Nu e uşor lucru să scrii un post, şi, de multe ori, tâlcuirea lui.

După cum, şi exprimarea emoţiei pe care ţi-a produs-o, printr-un comentariu. Vizavi de post, trebuie, din respect de sine, să mărturisesc faptul că uneori, sunt devastat de ermetismul pentru mine, al unor subtilităţi ale autorului.

Îndur  frecvent această stare, pe blogurile Alma nahe, Ancapotinteu şi Blog leneş rău.

Cât priveşte comentariul, în reciprocitate, vreau, la rândul meu, să mulţumesc autorului , uneori, pentru corola de emoţii pe care mi-a dăruit-o prin postul respectiv.

Nu ştiu cât reuşesc, dar mă străduiesc.

Asupra unui asemenea comentariu, care spiritual, mie mi-a mers la inimă,voi face referire, în continuare. Citindu-l, am tresărit, speriat, ca apoi, prin întorsătura făcută, să-mi revin, şi să respir, nu doar uşurat, ci şi recunoscător, în sinea mea. Este vorba de perla Aureliei „ecoarta”, la postul „Kuvinte” are dreptate”.

Ea, străluceşte cam aşa:”Sunt profund dezamăgită că trebuie să dau “like” pentru ceva ce, de fapt, nu-mi place!

Îmi place ce-ai scris, dar nu-mi place că ai dreptate!”-ecoarta.

În spirit extrem-oriental, aş spune că este gen:”de la suflet, la suflet!”

2.Nostalgii

Dacă unele bloguri sunt ermetice înţelegerii mele, altele,  în schimb, sunt o oază de emoţii. Dar înainte de a continua, aş vrea să spun, că de ieri, cam de la ora 16, sunt foarte trist. Iar cauza este tot un post: De Ce, Tinere? , de pe blogul Adeenei.

Conceput poetic, tematica sa, a avut darul să mă întoarcă în trecutul, în care entuziasmele tinereţii, se transformă în ingratitudinea indiferenţei faţă de cei dragi. Mama, desigur!

Plecat prin lume, şi inuman de neglijent, primeam scrisori, de la sora mea:

 “dacă ai vedea-o pe mama, cu câtă bucurie întâmpină factorul poştal, şi cît de tristă se întoarce, când  n-a primit  scrisoarea mult aşteptată de la tine! De ce? fecior ingrat !”

Timpul, implacabil în curgerea lui, a făcut  imposibilă, repararea răului.

Ajuns aci, nu mai pot continua. Sunt efectiv răvăşit!

Mamă, ştiu că e prea târziu, dar, te rog  mult, iartă-mă!

Onu

 

8 comentarii

Din categoria De acasă ..., Pagini de Jurnal

Copiii, învaţă şi de la taţi !

Moto: ”Orice bărbat poate deveni părinte. Dar e nevoie de dragoste pentru a deveni Tata” – Pam Brown

Vorbeam de cei ”7 ani de lângă mama”. În realitate însă, are şi tatăl influenţa lui specifică, în degustarea plăcerilor efemere ale vieţii. Discutând pe această temă, Geta, sora mea, îmi povesteşte următoarea istorioară: într-o vară, nepoţii mei după sora Marcela, fetiţă şi băiat, aflaţi la bunici, părinţii mei, sunt admiraţi de vecinii veniţi în vizită şi iscodiţi, cu întrebările de rutină: dacă ştiu poezii şi să cânte ceva. Nepoata, mai vioaie, răspunde cu un da apăsat, că ştie şi să cânte, şi începe, cu voce subţire, să îngâne o melodie, mai mult vorbită, cu cuvintele … 

“Iubesc femeia, de farmec plină …”

“Femei, Femei,
E plină lumea de femei nebune;
De ce v-aţi mai născut pe lume ?
Femei, Femei!”

În aplauzele ipocrit-entuziaste ale vecinilor, iar când, mama mea nu ştia ce să mai zică, nepotul prinde si el curaj: ştiu şi eu un cântec, de la mama şi tata; şi, fără nici o invitaţie, începe:

“Cioc, cioc, cioc, la poarta morii,
Cine bate prăguşorii,

Cocoşelul de Gheorghiţă,
Umblă după puiculiţă.”

Aceleaşi aplauze prefăcut entuziaste îl întrerup, spre fericirea lui,  care  nu mai ştia continuarea. Iar continuarea este:

“Cocoşele, cocoşelule,
Asear-ai venit târziu acasă,
Şi-ai uitat…, de Puica ta frumoasă.
Cocoşele, cocoşelule,
Puicii-i arde inimioara,
Tu colinzi în toată seara,
Cocoşele, cocoşelule !
Spune-mi Bade, vii nu vii ?
Mâine, vei îmbătrâni,
Puica nu te-a mai iubi !
Cocoşele, cocoşelule,
Colo-n vale.., la fântână,
Două fete spaală lână,
Una spală,  alta-ndrugă,
Şi-oi  face lui Neica glugă.
Şi iar refrenul:
Cocoşele, cocoşelule…,”

Povestindu-i întâmplarea, Marcela, izbucnind într-un hohot nestăvilit de râs, a găsit explicaţia… Soţul său, Costel, un om de-o probitate aleasă, seara, după servici, invita 2-3 prieteni, şi era fericit să asculte, la un pahar de vin, melodii cântate de sora mea, a cărei voce, necultivată, a ratat poate o carieră muzicală. În acest timp, copii, câte unul pe piciorul tatălui, aveau mica lor clipă de emoţie, ce s-a imprimat, spre deliciul musafirilor părinţilor mei. Din păcate, un diabet contractat pe fond de stres, l-a luat  timpuriu, dintre noi, pe Costel, lipsindu-ne de bucuria dragostei lui de viaţă. Au rămas melodiile, îngânate nostalgic, într-o retrăire spontană a minunatelor clipe petrecute împreună.

Preluată de la Marcela, melodia “Cocoşele, cocoşelule”, a devenit însoţitoare permanentă, în localul meu de taină , unde un cântăreţ modest, discret acordat de vioară, îmi înduioşa cina, pentru o porţie de mâncare.  Considerat de salariaţii localului, un fel de cerşetor, prezenţa mea în local, îi conferea un statut de demnitate; era prietenul domnului Director. Mâncau împreună. 

 PS: Apropo, de demnitatea omului sărman ! La plecarea  din localitate, în timp ce-mi luam la revedere,  Trubadurul meu, vizibil marcat, s-a aplecat, încercând să-mi sărute mâna. Stânjenit, mi-am retras-o, şi l-am îmbrăţişat. N-am să uit scena, care a urmat. Cuprinzându-mă în braţe, într-un hohot de plâns, aproape mi-a strigat: “ce mă fac eu.., fără  Prietenul meu ?” “ Prietenul meu !” 

Un adevărat titlu de nobleţe sufletească, de care am fost tare mândru …  

? Ioan Ionescu

33 comentarii

Din categoria De acasă ..., Univers feminin

Împărăţia apelor II

După retragerea apelor, plăcerea copiilor din sat, şi a mea desigur, era să mergem în pădure, unde alergam, ne urcam în copaci, cotrobăiam prin scorburi, după ouă de păsări sau alte noutăţi copilăreşti. Ştiind că sunt porci mistreţi sau chiar porci domestici, sălbăticiţi, ne organizam, să nu avem surprize; făceam cu schimbul, de pază, să nu ne trezim cu vizita unor mistreţi, despre care auzisem că sunt periculoşi …

Această prezentare necesită JavaScript.

 

În caz de mişcări sau zgomote ciudate,  iscoadele dădeau alarma prin strigăte şi fluierături; la auzul acestora noi, ceilalti, alergam spre cel mai apropiat copac, de obicei o salcie, şi ne căţăram cât mai sus posibil. În joacă, se dădeau şi alarme false, dar într-o zi, ne-am dat seama, că nu este loc de glume, decât cu riscuri. Iscoadele au dat târziu semnalul ştiut. 

Abia ce ne-am căţărat într-o salcie, că au şi apărut mistreţii, ameninţători cum nu-mi închipuisem: cu grohăituri din boturile înspumate din care pe langă colţi, curgeau bale pofticioase, răscoleau pământul de furie, pentru ca apoi,  cu coama de pe spate zburlită a ameninţare, sprijiniţi pe copitele din spate, să încerce să se urce după noi, în copac. Acum, îmi închipui că după virilitatea manifestării, erau masculi şi destul de periculoşi. Plictisiţi de eşec, într-un târziu, au plecat. Încă îngroziţi, am coborât din salcie, şi într-un suflet, am alergat spre şosea; până acasă, nu m-am oprit. De atunci joaca în pădure şi-a pierdut farmecul.

De altfel, toată viaţa m-am temut de pericole ! Poate şi de asta mi-am ascultat părinţii şi n-am  învăţat să înot. M-au  speriat cu înecul, şi asta mi-a ajuns. Poate şi cazurile de înecaţi au contribuit la spaima mea. Unul, s-a desfăşurat chiar sub ochii mei, cu un flăcău din sat, pe care-l admiram aparte. S-a întâmplat de pe pontonul de la Dunăre. După ce el a sărit în apă, altul s-a grăbit şi, fără să vrea, l-a lovit în  cap. Ameţeala produsă, i-a fost fatală: a leşinat şi curentul apei l-a dus la vale; când l-au găsit, mort, avea plămânii plini cu apă.

Frica de apă, am căpătat-o şi după ce am vazut urmările furiei valurilor acesteia. Într-o noapte furtunoasă, ambarcaţiunile acostate peste noapte la mal, au fost proiectate cu atâta putere, încât au intrat, pur si simplu, în casele de lângă mal, distrugându-le, asemenea unui berbec de asalt. În satul Azaclău, tot în lumea lor,  sunt:  stuful, peştii  şi păsările de baltă – pescăruşii, raţele sălbatice şi berzele, ale căror cuiburi pe acoperişurile caselor, se spunea că purtau noroc – le fereau de incendii.

Reţin berzele pentru că am aflat, în mare taină, că într-o noapte, mie şi Milicăi – sora mea cea mare, ne-au adus o  surioară,  pe Marcela. Multe gânduri şi întrebări mi-am făcut în legătură cu această lucrare a berzelor. M-am dumirit mai târziu, când la şcoala primară – lângă colegele mele – am simţit primii dulci  fiori care cheamă berzele pe acoperişuri. Fetele, pe tot parcursul vieţii, sunt  mult mai evoluate decât băieţii  şi pot fi  excelenţi profesori pentru  aceştia, cu condiţia ca, asemenea lor, să-şi însuşească tranzitoriu, iluzia sindromului pseudosuperităţii faţă de alţii. Despre evoluţia fetelor, îmi amintesc oarecum jenat, următoarea întâmplare: în clasa a treia primară, o colegă, făcându-mi insistent ochi dulci, nu a rezistat indiferenţei mele timide şi, în recreaţia mare, mi-a scris în caietul de lecţii …

”Pe băncuţa mea de brad,
Stau cu capul rezemat
Şi la tine mă gândesc,
Cum să-ţi spun cât te iubesc.”

Pentru că fata îmi plăcea foarte mult, cele scrise, m-au tulburat; şi atâta m-am foit pe locul meu, că am căzut din bancă, spre hazul tuturor copiilor din clasă. Pe lângă dezastre, revărsarea apelor mi-a dat o lecţie de morală, pe care dacă n-o trăiam, n-aş fi crezut cele ce urmează. În caz de pericol mortal, vietăţile care nu se suportă, devin indiferente unele faţă de altele.

În aceasta idee, nu uit mirarea care m-a cuprins  când în casa noastră, înconjurată de ape, şoarecii  se jucau peste pisicile din casă, fără ca ele să se sinchisească. Aceleaşi pisici pe care în vremuri normale le vedeam şi cu câte doi şoareci în gură deodată. Despre alte vieţuitoare – vulpi şi iepuri, surprinse de ape, pe vârful unor grinduri, povesteau seara localnicii, la şezătorile  pe care le organiza tatăl meu, la şcoală. Deseori m-am întrebat asupra acestei ciudăţenii: oare frica de moarte să inhibe instinctul existenţei carnivore ? Sau să declanşeze porniri de minimă rezistenţă ?

Viaţa de dascăl era precum cea de militar… mergi unde-ţi cere datoria. Aşa se face că în anul 1944, tatăl meu fiind transferat în Basarabia, am părăsit, cu nedumerire, satul Azaclău. În anul 1939, berzele au adus-o pe surioara noastră, Geta …

? Onu Ionescu

32 comentarii

Din categoria De acasă ...