–„ia ascultă ceva drăguţ:”mi-am dat seama că locuiesc într-un cartier rău famat abia după ce mi-am plătit întreţinerea la timp, când m-a căutat Poliţia să mă întrebe de unde am banii!” (Magazin de jocuri logice)
Am considerat oportun, să prefaţez menţiunea despre „măscările” penibile pentru oricare individ demn, pe care le-am ascultat aseară la circul bulversant de civilitate, „În gura presei”.
Subiectul era prezidenţiabilul Klauss Iohannis.
Ruşinos pentru Antena3.
Pare, după lectura vieţii lui Stalin, o acţiune concertată kaghebistic, prin intermediul politrucilor aparatului de propagandă bolşevică, împotriva celor indezirabili lui Stalin.
Aceia, îi răstălmăceau, la mintea lor debilă, celui pus la indexul stalinist, ori ce vorbă de bun simţ, prin asimilări care sfidau însăşi demnitatea umană, nu doar pe a lor.
Îmi devine clar de ce securismul ceauşist, ar trebui să rămână doar ca un arhaism sau ca amintirea virusului Ebola, sau a celui „care produce boala limbii albastre.”
MOTTO: ” S-a adeverit în România, ca şi în alte ţări de altfel, că duşmanul şi rivalităţile politice personale erau mai puternice decât imperativele globale ale ţării, aflată într-o situaţie limită” – Dinu C. Giurescu
În lucrarea sa de eseuri, pregătită pentru Adevărul Holding, Ion Cristoiu, scrie, despre ce a precedat ziua de 23 august 1944. Documentat, nu după imaginaţia sa, în care o găină poate naşte pui.
Zice el, aşadar: ”Deschise după 1989, arhivele sunt categorice în stabilirea unui adevăr: în vara lui 1944, cu Stalin negociau toate forţele politice ale ţării. Negocia Mareşalul, încercând să mai îndulcească exigenţele ruseşti. Negocia Opoziţia, reprezentată de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu.
Negociau Palatul şi generalii conspiratori. Negocia Gheorghe Tătărescu. Negocia în Mexic, prin ambasadorul rus, Carol al II-lea. Negocia, pe cont propriu, şi Mihai Antonescu. Fiecare negocia însă pentru el, gândindu-se nu la soarta ţării, ci la ajungerea la Putere. Mihai Antonescu se dă bine pe lângă Rege în speranţa că-i va lua locul lui Ion Antonescu.
Iuliu Maniu amână la nesfârşit scrisoarea de încredere cerută de Mareşal pentru a accepta condiţia renunţării la Basarabia şi Bucovina, socotind că, de iese rău, el va apărea în ochii românilor drept cel care n-a avut nicio legătură cu dezastrul. Gh. Duca încearcă, în numele camarilei, să-i convingă pe ruşi că Ion Antonescu nu-i un partener serios.
Regele se grăbeşte să încheie el Armistiţiul sau, mai bine zis, să accepte capitularea fără condiţii. Sfătuit de „băieţi”, cum li se ziceau derbedeilor din jurul lui, că, de nu se grăbeşte, Mareşalul va rămâne mult şi bine în fruntea ţării”.Referitor la documentul citat, acelaşi spune:
”Documentul pe care mă bazez când înfăţişez cititorilor şi Varianta Mareşalului asupra întâlnirii (până la apariţia lui, istoricii au avut la dispoziţie doar Varianta Regelui Mihai) transcrie pe scurt ce a zis Ion Antonescu pe parcursul a două ore cel puţin. Şi cum Mareşalul se referă la negocierile de Armistiţiu pe care le-a încercat el cu Aliaţii, mai întâi, şi cu sovieticii, mai apoi, simt nevoia să recitesc lucrările dedicate de istoricii noştri perioadei premergătoare lui 23 august 1944”.
Este, dacă bine înţeleg, vorba de egalitatea de şanse, pe care încearcă să o acorde autorul, pentru obiectivitatea la care doar se mimează (prea ades), în mentalitatea noastră serafică.
Şi…, ce mai…, eram dezamăgit, la gândul, că în scurt timp, un produs de import execrabil, precum “pseudosocialismul sovietic” ne-ar fi alterat atât de dureros şi trist, aproape metastazic, buna credinţă strămoşească.
O altă”găselniţă” de-a lui Ion Cristoiu care mi-a dat de gândit, ar fi argumentul întru consolidarea aserţiunii din motto, când scriitorul afirmă:”Aşa cum s-a dovedit ulterior, toţi s-au iluzionat. Şi Mareşalul, şi Mihai Antonescu, şi Carol al II-lea, şi Regele, şi Iuliu Maniu. Ruşii angajaseră negocieri cu fiecare, lăsând fiecăruia impresia că-l preferă.
De preferat se preferau pe ei înşişi sau, ca să fim mai exacţi, pe singurii oameni de care erau siguri: comuniştii. Diferă acest moment de altele din istoria ţării ? Diferă de anii când boierii mergeau la Istanbul ca să intre ei în graţiile turcilor pentru a-l da jos pe Domnitor ? Diferă de anii lui Carol I, când politicienii români se duceau cu pâra la Viena şi Berlin ? Diferă de noiembrie 1938, când Carol al II-lea face sluj la Berlin pentru a avea mâinile libere în lichidarea lui Codreanu ?
Diferă de anii 1945-1947, când Iuliu Maniu cere condamnarea lui Gh. Tătărăscu în calitate de criminal de război, iar Gh. Tătărăscu, drept răspuns, intra în guvernul prosovietic al lui Petru Groza ? Diferă de 1952, când Dej merge la Stalin pentru a obţine dreptul de a-şi lichida adversarii numiţi Ana Pauker şi Vasile Luca? Diferă de anii 1970-1971, când foştii stalinişti devin instrumentele Moscovei în complotul împotriva lui Ceauşescu?
Diferă de anii postdecembrişti ? Merită de recitit constatarea lui Ion Cristoiu.
Vedem, cum Gabriel Oprea, are un predecesor justificat (sâc )moral- politiceşte…, pe Gh. Tătărăscu, şi poate în curând, M. Gioană, Miron Mitrea, şi cine ştie ce mai mocneşte în jarul USL-ist.
Apoi, pentru că mă întreb dezamăgit:săfi fost complot şi nu revoluţie ? Iar să-şi fi strecurat ruşii coada ?
Şiprivind duios, la paharul golit de Merlot-ul roşu, demidulce, preferatul nostalgiei mele bahice niculiţene, îngân oniric:
Una din cărţile bibliotecii mele, scrisă de Pierre Accoce şi Dr.Pierre Rentchwick este: “Aceşti bolnavi care ne guvernează”. Interesant, ca o primă impresie asupra cărţii, Marile Puteriprecum America, Germania, Franţa, au avut în fruntea lor, la guvernare, şi mari bolnavi. America, i-a avut pe Franklin, Roosevelt, într-un cărucior cu rotile şi pe J.F.Kennedy, cu o coloană vertebrală susţinută de atele. Germania, pe un Hitler, impotent şi complexat, dar pe care multe nemţoaice, îl doreau, în intimitate, poate cine ştie, îl vor retrezi la viaţă, deşi, aflaseră probabil, că starea respectivă, l-a şi dus la perversiuni sexuale.
Probabil, respectivele, frigide de felul lor, aşteptau senzaţii mai tari. Franţa, pe Richelieu, care recunoştea că avea crize de slăbiciune, după specialişti, asemănătoare crizelor de epilepsie. Ei bine, aceşti mari bolnavi, au făcut dovada unei sincerităţi absolute, faţă de medicii lor, care au reuşit astfel, sa-i trateze şi îngrijească, sfârşind conform evoluţiei bolii respective. Cu anumite excepţii, de care istoria nu cruţă pe nimeni. Kennedy a fost împuşcat, Hitler s-a otrăvit în bunkerul, de unde a nenorocit Europa. A mai fost un Stalin, bolnav de ură şi de răzbunare, căruia se pare că i-a venit de hac, Beria. Ca şi un sensibil, precum BorisElţân, care, din paharele date pe gât, pentru a-şi stinge focul eşecurilor politice din Rusia, a căpătat dependenţă şi apărea într-un echilibru instabil din cauza băuturii, chiar în societate; o secvenţă a şi fost imortalizată pe peliculă de film.
Aflu, de curând, că sinceritatea bolii, a atins cinismul, nu de a ieşi beat, în public. Un alt aşa zis Preşedinte, din nu ştiu ce ţară a Spaimei de comunism, ales tocmai în acest scop, într-o discuţie cu unul de-ai săi, ar fi declarat că în momentul unei afirmaţii socio-economice, era entuziasmat bachic. A facut-o în dispreţul ideii, că probabil, dacă infractorul, acţionând sub influenţa băuturii, beneficiază de circumstanţe atenuante, el, de ce n-ar fi avut acest drept civic, mai ales într-o constituţie care oricum, trebuie schimbată pentru asemenea lacune privind normalitatea ! Faptul, este mort, cum în curând vor fi morţi, ca într-un genocid şi cei care şi-au ales personajul să-i scape de molima comunistă.
De fapt, nu contează dacă mori din cauza unui inconştient beat, care dă cu maşina peste tine, de foame, din decizia unui dementizat alcoolic, sau din cauza şocului anafilactic, provocat de înţepătura unei albine. Important este să mori ca luptător anticomunist, abrutizat de resentimente, moştenite sau induse. Nu ştiu, dacă se va sesiza cineva de această anomalie, dar sunt foarte curios, cum va acţiona determinismul istoric !
Madi şi Onu Blog 