Arhive pe etichete: suferinţă

Pe aripă de gând…

Aria mea pe Facebook,  pare a  se restrânge

Chipuri nou apărute, mă constrâng,

Fără să o știe, să nu le supăr.

Prin ele, visul de copil , promis-jurat cuiva.

Tatonează  Karmic, a mă căuta.

Nu pot spune că-mi displace,

Jocul – destin, ce pare a  începe nu-mi da pace

Dar,  mai intens-frenetic,

O întrebare..,  iscoditor  răzbate

Nu cumva, e timpul,

Gândului..,  să nu îi  dau azi, dreptate

Chiar de suferința..,  sigur,  peste poate,  îi  va fi?

Onu

Reclame

2 comentarii

Din categoria Pagini de jurnal Poezie

P 86, Tristeţe

Deseori, ne descoperim firea, în raport cu greutăţile semenilor noştri.Le trăim suferinţa, iar la rându-ne pătimim că nu îi putem ajuta. Se pare că firi meschine, profită de această stare de amărăciune umană. Nu mai departe, zilele trecute,la Sinteza zilei, Mihai Gâdea a prezentat un caz zguduitor. O fetiţă născută fără braţe, dar care printr-o robusteţe sufletească excepţională, şi-a depăşit necazul şi a învăţat să scrie cu ajutorul degeţelelor de la picioruşe, a compus câteva melodii, şi a scris câteva cărţi, proză şi poezie.Acum, este la a şasea carte. A cântat, a recitat, şi, bineînţeles, ca o onoare, (probabil comandată de gazdă), l-a parodiat pe Preşedinte.

Până în momentul parodierii, trăisem stări ciudat de complexe: admiraţie, jenă de sine, compasiune.

Eram atât de absorbit, încât am pierdut autocontrolul.

Mi-am revenit în momentul când soţia, cu delicateţea care o caracterizează, m-a întrebat grijulie:

–„Când ai răcit?”

Mă gândeam la condamnarea pe viaţă, a acelui pui de om, şi neputinţa de a-l ajuta, mă copleşise.

În momentul parodierii, compasiunea s-a destrămat.

Am rigorile mele, primite în „cei şapte ani de la mama”, şi nu pot abdica de la ele.

Nu cred că putem lua totul în derâdere.

Acum, relatând episodul, mă întreb ce resorturi intime clericale, l-or fi împins pe Gâdea să ne prezinte cazul acesta de excepţie?

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Educaţie cetăţenească., Pagini de Jurnal

P 36, Caniculă

Afară este infern. Nu ştiu cum alte persoane, dar eu suport foarte greu căldura. Am fost la butik pentru nişte apă plată şi neinspirat am luat o bere rece.

Acum, când o beau, mă simt strecurătoare, şi mă gândesc la ce făptură firavă este omul.

La unele ştiri, am văzut-o pe Dana Săvuică.Mi-a plăcut sinceritatea ei privind suferinţa pe care ar avea-o la coloană.Veţi spune: De ce? Simplu, pentru sinceritate pentru nevoia de a nu-şi ascunde propria făptură.

Este un fapt atât de rar, nevoia de a fi sincer deschis, de a comunica fără artificii, fără convenţionalisme, fiind tu însuţi!

Îmi plac mult oamenii sinceri. Sunt un fenomen rar!
A mai vorbit Dana Săvuică, despre un lucru important: mese mici (hipocalorice), şi dese (fără supraîncărcarea stomacului), după care, e drept, mănânci rar, dar ce pătimire pe bietul stomac, supraîncărcat!

Ajuns aci, mă gândeam că acest sfat de aur, nu trebuia să mi-l repete Dana, când Puşa, pisica mea, mi-l repetă zilnic de câteva ori. Se ridică alene, ronţăie câteva grăunnţe, soarbe câteva înghiţituri de apă, şi-şi vede mai departe de tors, dacă o mângâi.

Nepoţica mea, Vanda, după câteva ciugulituri, gata. Se opreşte ca un dispozitiv . Orice insistenţă de a continua este inutilă.

Mărturisesc , nutresc o reală admiraţie pentru această inteligenţă fermă a măsurii în funcţionarea viului.

Încerc o senzaţie de respect, faţă de acele modele corporale menţinute prin puterea voinţei de a-şi realiza visul.

Îmi impun, chiar dacă pentru asta îşi neglijează corpul spiritual!.

Voinţa rămâne substanţa subtilă a viului, aureola lui.
Este de esenţă divină!

Onu

12 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Personale

PASIUNI 16, Puterea gândului

Chiar dacă uneori am ezitări, sunt convins , din experienţa personală, de “puterea gândului”. Mi s-a reconfirmat zilele trecute, într-un mod absolut ezoteric.
Am povestit despre bătrâna de 92 de ani, căreia i-a murit fiul.Ei bine, soţia fiului acestuia, nepotului cum ar fi, sau poate în complicitate cu el, i-a furat bătrânei, buletinul, şi actele casei. Cu buletinul, îi încasa bătrânei pensia. Pe care nu i-o restituia, lăsând-o să trăiască din cerşit.

Cu actele casei, nu se dovedise nici o intenţie, dar mintea mea a construit un scenariu, asupra căruia mă abţin, neavând elemente decisive care să mi-o confirme.
Mă abţin, neştiind în ce măsură, aş fi capabil să încropesc o nuvelă, fiind destule de relatat.Deci, toţi asistam la nenorocirea bătrânei şi ne dădeam de ceasul morţii, că trebuie întreprins ceva.
M-am gândit să merg la Primărie, la comisia pentru protecţia bătrânilor, să merg la dirigintele poştei să-i solicit să –i interzică factorului poştal să înstrăineze banii bătrânei, să –i relatez cazul poliţistului de proximitate, despre a cărui eficienţă profesională am toată convingerea. Dar un soi de laşitate mă oprea din demersurile ticluite de mintea mea.
Discutam cu anumite persoane în intenţia să le sugerez , să întreprindă ceva în genul gândurilor mele altruiste, dar, se vede că aceeaşi laşitate le opaciza mintea, spre a nu porni vreun demers în favoarea bătrânei. A trecut peste o jumătate de an, de suferinţă pentru bătrână.
Ca săptămâna trecută, să vină poliţistul de proximitate, şi să mă întrebe, dacă apreciez că se poate discuta lucid, cu bătrâna.
Pentru că a primit o sesizare de la o rudă a acesteia, cum că o străină, îi dă târcoale bătrânei, care fiind vulnerabilă psihic, ei se tem să nu fie escrocată şi să i se ia apartamentul.
Mintea mi-a clipit, şi l-am abordat frontal. Bine, mergeţi fără grijă, ştiu cine este impostorul care v-a sesizat. Vă asigur, că bătrâna în afară de povara fizică a anilor, nu are nici o dificultate în a se înţelege cu cineva.
Dar ipoteza mea este alta: Cred că adevăratul escroc ar putea fi cel care strigă “hoţii”. Spre mai bună edificare, cereţi şi părerea vecinei de apartament a bătrânei, care asistă neputincioasă la brutalităţile exercitate asupra acesteia.
Cred că zvâcnetul meu de mânie l-a impresionat, şi mulţumindu-mi, a plecat spre bătrână.
Nu mai ştiu cum s-a continuat acţiunea. Cert este că mi s-a confirmat ipoteza justificării de ce i s-au luat actele de casă ale bătrânei. Dar pentru asta, poate va trebui să încerc să scriu o nuvelă.
M-am convins, astfel, şi de puterea pură a gândului, care nu s-a sfiit, încă nu ştiu cum, să ajungă la ceruri , acolo de unde grija divină să pogoare şi asupra bătrânei.
Succint, pot spune că poştaşului, i s-a pus în vedere că dacă mai înstrăinează banii bătrânei, cazul poate deveni destul de grav, până la a-şi pierde pâinea.
Iar după vizita PP(poliţistul de proximitate), la câteva zile, bătrâna în cauză, a venit însoţită de o doamnă distinsă, pentru a-şi plăti întreţinerea, din banii pe care poştaşul i-a dat direct, fără a se mai lăsa impresionat de tupeul infractoarei nepoatei-noră a fiului decedat.
Acum, ca în cazurile când punând întrebarea îţi vine şi răspunsul, cred că încep să desluşesc parcursul gândului. Este destul de simplu.
Dar continuarea, în încercarea de nuvelă, care va urma.
Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de Jurnal, Proză

PSIHOLOGIE

Înainte de „GELOZIE”, 

Cerul plumburiu şi greu,

Mă apăsa, de nu pot spune.

Am încercat, cum cartea cere,

Să schimb, o „stare”,

Cu  alta, mai chinuitoare.

Ca atunci, când la dentist,

Auzind instrumentul de tortură,

Şi neştiind ce te aşteaptă,

Spontan, minunea se produce:

Uiţi de durere, şi te-ai tot duce.

Aşa, aseară, mi-am amintit de ea,

Geloasa, în nefirească suferinţă

Ce mi-a produs, dramatic, prin despărţire,

Incendiare, vai , mustrări de conştiinţă

 O fi fost bine, o fi fost rău?

Procedeul aplicat,

Ce, mai mult, m-a tulburat?

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de Jurnal, Poezie

RÂSU-PLÂNSU

 Totuşi, tv-ul, nu-i de lepădat. Este un soi de gimnastică pasivă a minţii.

Asemenea hipnozei, îmi scoate din străfundurile tenebroase ale subconştientului, evenimente atât de uitate, încât  par uimitoare.

Spre pildă, adormind la Sinteza zilei, am avut un vis din copilărie. În şcoala unde învăţam, s-a organizat, la ora de desen, un concurs de imaginaţie grafică.

Nota maximă, cu urecheli, a primit-o un ţărănuş pipernicit, de care, unii copii, predestinaţi într-ale râsului din orice, se amuzau copios,  mai abitir ca Antena 3, de Traian Băsescu.

Desenul era efectiv genial. Întitulat cu nonşalanţă „ Petrecere”,  compoziţia, prezenta un grup  de petrecăreţi, cu feţe schimonosite de percepţia olfactivă, neplăcută, pe care păreau a o trăi.  Maldărul de gunoaie, în perspectivă, din jur, nu putea fi sursa  suferinţei lor. Imediat în spate, după un fir de iarbă, un copetrecăreţ dintre ei, stând într-o poziţie ciudată, nici în genunchi, nici în şezut, cu o faţă, la fel de schimonosită, de parcă suferea de crampe atroce, îşi vedea agitat, de suferinţa lui.

Întrebat ce înseamnă, colegul, cu seninătatea geniului nedescoperit, i-a răspuns învăţătoarei.

Păi e o petrecere la iarbă verde, şi pe unul, ăla din spate, l-a apucat…., şi i-a spus,în cel mai natural mod, „cufureala”, iar putoarea de la  ce-a făcut, a ajuns la ceilalţi, cărora le vine mâncarea-n gât.  Clasa a izbucnit în hohote de râs, învăţătoarea, enervată, i-a tras nişte palme de bietul artist, a început să plâgă, spunând printre sughiţuri: „da ce-am făcut rău?”, şi o linişte mohorâtă, s-a aşternut în toată clasa. Surprinzător de democratic,   învăţătoarea ne-a întrebat ce părere avem, şi ce notă ar merita.  Păreri, ca la Parlament. La final, a rostit sentenţios.

Copii, eu îi dau 10, şi aplecându-se asupra artistului, care s-a ferit ca de o muşcătură de maidanez, l-a sărutat, spunându-i :

”Iartă-mă, Piciule! Am înţeles desenul, după discuţiile  despre ce notă meriţi.”

Şi, urechindu-l uşor, l-a întrebat: ”mă ierţi?”

Bietul artist, neştiind ce să mai creadă, a icnit un da generos, şi a îmbrăţişat-o la rândul său.

Mi-am amintit acest episod, zilele trecute, la finalul Sintezei zilei, când,  în jurul unui maidanez „adoptat la distanţă”, Gâdea, Badea şi încă un tip de-al lor,  în poziţia „pe vine” mângâiau un superb maidanez, iar în studio, Cristina Ţopescu, perora despre mila creştină, faţă de maidanezi. Debitul ei era de nestăvilit; (la un moment dat, conştientă de suferinţa ei digestivă, a şi spus:”Mihai, te rog,opreşte-mă!”) Dar bietul Mihai, fusese deja anihilat de suferinţa iubirii creştine, ca să mai poată rosti un cuvânt.

Onu

2 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Râsu/Plânsu