PONTA SPERIAT.

Speriat ca un copil,

Ponta, devenit adhoc, „bărbat”

Pe prefectul de Buzău, marţi spre seară, l-a schimbat.

O fi bună mişcarea , dar zău,

Ce a greşit prefectul de Buzău?

Că unui  echipaj  de ziarişti  naivi,

În ţeastă, nevenindu-i pe loc, întrebări binegândite?

Şi-a închipuit, că eu, am gust de ţaţă,

Să ştiu nume de sate-n zăpezite,

Ca să am ce spune-n piaţă?

 Sărman popor, cu-aşa produşi, parlamentari în devenire

Nu mă mai miră, coabitarea.

Băsescu, este tare, oricine, orice-ar zice

Nu se împiedică, naiv, de obrăznicii complice

                             Onu

PERLE 2

Părinţii Maiei, s-au gândit, că dacă la grădiniţă există posibilitatea  ca ea să înveţe să schieze, ar fi păcat, să nu valorifice oportunitatea respectivă.

Zis şi făcut, iar după ce au discutat şi cu Maia, au pornit la treabă.

Personal, am aplaudat gestul, în sinea mea. Sunt de părerea că orice facilitate a vieţii trebuie valorificată, mai ales dacă este vorba de dezvoltarea şi consolidarea personalităţii individuale.

O colectivitate alcătuită din indivizi cu personalitate, va fi indiscutabil, una puternică, de suces în viaţă.

Personal, n-am să ascund faptul, că părinţii, deşi crescut în domeniul Împărăţiei Apelor, nu m-au lăsat să învăţ să înot, inculcându-mi teama de moarte, prin înec.

Iar complexul de limitare, faţă de ceea ce pot face mulţi, este cumplit.

 Aşadar, prima lecţie. Totul normal, entuziasm, promisiuni de acţiune reuşită.  La lecţii, este misiunea tatălui, să o ducă.

Într-o zi însă, stop. Maia refuză să-şi mai pună schiurile.  Nici tatăl, nici instructoarea de schi, cu care se şi împrietenise, nici avertizmentele cu pedeapsa închisului în cameră, nu au avut vreun rezultat.

Întorşi acasă, urmează aplicarea pedepsei, încuierea în cameră.

Un gest simbolic, de fapt, pentru că, tatăl, se ascunde în cea mai îndepărtată cameră, să nu audă urletele de plâns, în rafale, ale Maiei, plângându-i de milă.Mama, suportă tot acest supliciu, de partea cealaltă a uşii, plângând la rându-i, în disperare.

 Dar regula e regulă, şi Maia trebuie să ştie că trebuie s-o respecte, chiar pentru binele ei personal.

Iar Maia, intuind parcă jalea de după uşă, îşi continuă recitalul de plâns spasmodic, nuanţat cu nişte acute,  că mama nu mai rezistă, şi-i propune tatălui, să   întrerupă „spectacolul”.

El îi aminteşte regula, dar decid, că poate nu e bine să exagereze.  Se apropie de cameră, şi mama intră, cu lecţia moralizatoare.

Maia, i se aruncă în braţe, aşa că de emoţie, nu vede hainele împrăştiate peste tot. Îi vorbeşte despre faptul că nu a procedat corect,  la lecţie, când observă dezastrul din cameră, şi sare în sus:”măi mamă, ţie-ţi place ce mizerie ai făcut aici?” strânge imediat totul, altfel, mai stai pe atâta, încuiată!”

 -Mai stau!, după care:

”tataaaa, vino să te pup, ca să mă ierţi!”

Pufnind în râs, dezarmată, mama iese val-vârtej,  din cameră.

Mai târziu, cu ajutorul neprecupeţit al Maiei, a încercat puţină ordine, prin camera devastată.

Acu, după ce am încercat să redau povestirea părinţilor Maiei, mă gândesc, puţin invidios, la ce adevăr filozofic, a rostit Mala, în comentariul ei de ieri:

„Hehehehe…un cine-verite e viata cu Maia, bag sama ! Meritorie trebusoara pentru spectatorul la distanta!

Ca cel implicat direct in problema, siracu’, stie ce ponoase are de dus!”

 

Într-adevăr, ce ponoase sufleteşti,au de dus părinţii Maiei, din “pedepsirea” ei, este de neînchipuit.

Onu

UN BOB PROSTIE, IZVOR DE COMUNISM

Deseori, sora mea, mă atenţionează, pentru cuvântul proletar rostit cu un accent de ostilitate, zice ea.

 Aminteşte-ţi de educaţia de respect, şi blândeţe, primită de la părinţi, mai ales de la mama.

Şi în felul acesta, bobul de educaţie, la care ea apelează, devine motiv de ceartă frăţească.

Nu durează, desigur, dar este ca o pală de vânt, care-ţi ciufuleşte coafiura proaspăt făcută.

Îi spun câte ceva, după care ar trebui să urmeze trântirea receptorului în furcă, dar ea, care şi-a însuşit fiziologic educaţia părintească, n-o face.

Şi pentru asta, o consider superioară mie, şi mi-e tare dragă.

Seamănă mult cu mama, care după oricare afront, începea să plângă.

Eu, nu!

Am reţinut  de la tata, care nu suporta prostia celor din jur,  şi izbucnea, trântindu-le în nas, toată obida pe care o acumulase.

Iar de aci, vă imaginaţi, reacţia proletară.

Faţă de sora mea, eu nu procedez aşa, dar tot răbufnesc.

Păi, uite, măi soro, de aceea a prins ticăloşia comunistă, că am tolerat picăturile de prostie, care-au devenit ocean de nenorociri şi condiţie de blam, pentru pieţele care abia aşteaptă să ne înghită. Pentru că, orice prost, oricât ar fi de prost, tot consumă hrană şi îmbrăcăminte, în lăcomie nesăţioasă.

Iar neguţătorul  te îndoapă.., te îndoapă, să-şi burduşească buzunarele nesătule.

Onu

Copiii, învaţă şi de la taţi !

Moto: ”Orice bărbat poate deveni părinte. Dar e nevoie de dragoste pentru a deveni Tata” – Pam Brown

Vorbeam de cei ”7 ani de lângă mama”. În realitate însă, are şi tatăl influenţa lui specifică, în degustarea plăcerilor efemere ale vieţii. Discutând pe această temă, Geta, sora mea, îmi povesteşte următoarea istorioară: într-o vară, nepoţii mei după sora Marcela, fetiţă şi băiat, aflaţi la bunici, părinţii mei, sunt admiraţi de vecinii veniţi în vizită şi iscodiţi, cu întrebările de rutină: dacă ştiu poezii şi să cânte ceva. Nepoata, mai vioaie, răspunde cu un da apăsat, că ştie şi să cânte, şi începe, cu voce subţire, să îngâne o melodie, mai mult vorbită, cu cuvintele … 

“Iubesc femeia, de farmec plină …”

“Femei, Femei,
E plină lumea de femei nebune;
De ce v-aţi mai născut pe lume ?
Femei, Femei!”

În aplauzele ipocrit-entuziaste ale vecinilor, iar când, mama mea nu ştia ce să mai zică, nepotul prinde si el curaj: ştiu şi eu un cântec, de la mama şi tata; şi, fără nici o invitaţie, începe:

“Cioc, cioc, cioc, la poarta morii,
Cine bate prăguşorii,
Cocoşelul de Gheorghiţă,
Umblă după puiculiţă.”

Aceleaşi aplauze prefăcut entuziaste îl întrerup, spre fericirea lui,  care  nu mai ştia continuarea. Iar continuarea este:

“Cocoşele, cocoşelule,
Asear-ai venit târziu acasă,
Şi-ai uitat…, de Puica ta frumoasă.
Cocoşele, cocoşelule,
Puicii-i arde inimioara,
Tu colinzi în toată seara,
Cocoşele, cocoşelule !
Spune-mi Bade, vii nu vii ?
Mâine, vei îmbătrâni,
Puica nu te-a mai iubi !
Cocoşele, cocoşelule,
Colo-n vale.., la fântână,
Două fete spaală lână,
Una spală,  alta-ndrugă,
Şi-oi  face lui Neica glugă.
Şi iar refrenul:
Cocoşele, cocoşelule…,”

Povestindu-i întâmplarea, Marcela, izbucnind într-un hohot nestăvilit de râs, a găsit explicaţia… Soţul său, Costel, un om de-o probitate aleasă, seara, după servici, invita 2-3 prieteni, şi era fericit să asculte, la un pahar de vin, melodii cântate de sora mea, a cărei voce, necultivată, a ratat poate o carieră muzicală. În acest timp, copii, câte unul pe piciorul tatălui, aveau mica lor clipă de emoţie, ce s-a imprimat, spre deliciul musafirilor părinţilor mei. Din păcate, un diabet contractat pe fond de stres, l-a luat  timpuriu, dintre noi, pe Costel, lipsindu-ne de bucuria dragostei lui de viaţă. Au rămas melodiile, îngânate nostalgic, într-o retrăire spontană a minunatelor clipe petrecute împreună.

Preluată de la Marcela, melodia “Cocoşele, cocoşelule”, a devenit însoţitoare permanentă, în localul meu de taină , unde un cântăreţ modest, discret acordat de vioară, îmi înduioşa cina, pentru o porţie de mâncare.  Considerat de salariaţii localului, un fel de cerşetor, prezenţa mea în local, îi conferea un statut de demnitate; era prietenul domnului Director. Mâncau împreună. 

 PS: Apropo, de demnitatea omului sărman ! La plecarea  din localitate, în timp ce-mi luam la revedere,  Trubadurul meu, vizibil marcat, s-a aplecat, încercând să-mi sărute mâna. Stânjenit, mi-am retras-o, şi l-am îmbrăţişat. N-am să uit scena, care a urmat. Cuprinzându-mă în braţe, într-un hohot de plâns, aproape mi-a strigat: “ce mă fac eu.., fără  Prietenul meu ?” “ Prietenul meu !” 

Un adevărat titlu de nobleţe sufletească, de care am fost tare mândru …  

? Ioan Ionescu

GELOZIA

Motto: ” Sistemul nervos uman nu sesizează diferenţa dintre experienţa “reală” şi experienţa „viu şi în amănunt imaginată ” – Dr. Maxwell Maltz

Cunosc starea, dar n-o pot explica; poate un fel de nelinişte sufletească, o teamă de a nu pierde pe cineva drag, o manifestare egoistă, de a nu trăi nimeni minunea bucuriei tale, o încercare de prevenire a unei înfrângeri închipuite. Oricum, dincolo de cazuri verificate existenţial, în rest, cred că Gelozia, este o stare rătăcire a minţii, neavând nici un suport real, şi ale cărei plăsmuiri maladive sunt doar cazuri ipotetice. Dar, din nefericire, pot exista situaţii reale, cum ar fi intriga, de obiect, care să alimenteze Gelozia. Unul, l-am întâlnit eu însumi, copil fiind. Iar subiectul, au fost înşişi părinţii mei. Caz din care am tras câteva concluzii, care mi-au marcat sufleteşte, existenţa.

S-a întâmplat aşa … într-o seară, venind de la şcoală, în drum spre casă, mi-am întâlnit mama; contrar blândeţii, pe care i-o ştiam, era plânsă, cu un aer răvăşit, poticnindu-se către o destinaţie, pe care doar ea o avea în strălucirea disperată a privirii. M-a luat precipitat de mână, şi fără vreo lămurire, aproape mi-a şuierat ameninţător: hai, că dăm peste ei, acuma; să lămurim şi batjocura asta. Fără o vorbă, în faţa aerului tulburat al mamei, m-am lăsat dus de vârtejul ei sufletesc. Îi găsim, îi prindem împreună, să-i vedem ce vor mai zice. Şi acum, mă înfior, de tulburarea sufletească a mamei, deşi nu pricepeam nimic.

Am intrat pe o stradă neluminată, care după smuciturile mâinii mamei, îmi părea plină de obstacole. Senzaţia, mi-a rămas şi de la faptul ca în agitaţia sa, mama încercând să citească numărul unei case,  n-a fost atentă la o mică denivelare, s-a împiedecat şi a căzut în genunchi, sprijinind-se în mâini; mulţi ani, n-am uitat poziţia aceasta umilitoare a mamei; şi în mintea mea de copil, a declanşat un sentiment oribil, la adresa tatălui, pentru faptul că  înşelând-o pe mama, la câteva străduţe, de casa noastră, îi provoca atâta suferinţă şi umilinţă. N-am găsit nimic, din ce aştepta tulburarea mamei. La adresa dată, n-a răspuns nimeni, clădirea fiind învăluită într-o beznă totală. Timid, i-am spus: să mergem mămico; dacă nu-i lumină, nu-i nimeni acasă.

Mai târziu, aveam să aflu, că pasiunile cele mai tulburătoare, se puteau desfăşura la paravanul unei bezne absolute. Întorşi acasă, fără nicio veste, l-am găsit pe tata, care citea liniştit o carte. Pe drumul de întoarcere, mama mi-a spus că tata are o aventură adulterină, cu o colegă de serviciu. Nu prea înţelegeam, dar, impresia suferinţei mamei, m-a marcat pentru toată viaţa. Mi-am spus în mintea mea de copil, să nu fac niciodată aşa ceva mamei copiilor mei. Şi sper, că mi-am respectat acest jurământ copilăresc. Cât despre tata, o fi fost aşa, sau nu, mulţi ani, am trăit resentimentul, că îi pricinuise mamei, umilinţa la care asistasem. Ştiu însă, că era un bărbat frumos, motiv pentru care, avea uneori necazuri, din partea doamnelor neonorate în avansurile  lor. Probabil, pentru obiectivitate, presupun că unele, primeau totuşi, niscaiva încurajări.

Dar Gelozia, este o stare de rătăcire a minţii, mult prea grea şi apăsătoare, ca să mă opresc aci. Voi reveni în câteva episoade, cu variante ale acestei suferinţe cumplite, fie reală, fie imaginară. Nenorocirea, în cazul celei imaginare, este că, “sistemul nervos uman nu sesizează diferenţa dintre realitate şi plăsmuirile bolnăvicioase, ale minţii, ca în motto.” De fapt, ar fi vorba tot de o “vizualizare”: dar nu “creativă”, ci “distructivă”, din motive poate egoiste !

PS: “Vizualizarea creativă” este tehnica prin care ne putem folosi imaginaţia pentru a creea ceea ce ne dorim în viaţă. Personal, am observat această capacitate extraordinară, la Madi, producătoarea acestui blog, blogul nostru !

? Ioan Ionescu

Mama m-a cumpărat

 Motto: ”Viitorul unui copil este totdeauna fapta mamei sale” – Napoleon

Am venit pe lume, la început de zi… mai precis,  la ora 1, în noaptea de 9 spre 10 februarie. Am urmat unei serii de decese,  de 2 fraţi şi o soră. Părinţii mei, mama mai ales, erau îngroziţi să nu mă piardă şi pe mine. Ar fi fost cumplit  pentru dânşii; patru copii pierduţi unul dupa altul, o fată şi trei băieţi. Îşi doreau din suflet un băiat, căruia, îi ziceau în alint “cruce de bărbat”.

Ca să întrerupă seria deceselor, mama a hotărât, să nu mai aparţin, familiei, şi după un obicei străvechi al locului, m-a aruncat pe fereastră. Vorba vine, că dincolo de fereastră, în curte, alături, era bătrâna, care mă moşise, şi m-a luat pios, din mâinile tremurânde de epuizare, şi de emoţie ale mamei. Apoi, m-a adus la uşă, de unde, cu aceleaşi spaime, dar şi cu multă speranţă, mama, dându-i câţiva bănuţi, bătrânei, conform tradiţiei, m-a primit din braţele acesteia.

Cumpărare mea, se efectuase; tradiţia, odată respectată, eu nu mai eram expus destinului hain, care-mi răpise nemilos, surioara şi frăţiorii. Mai mult, copilăria, mi-a fost ferită de neplăcerile bolilor specifice fragilităţii copiilor mici: scarlatină, vărsat de vânt, răceli frecvente; singurele neplăceri, de care-mi amintesc, erau durerile de urechi, de teroarea cărora, tata, mă ferea cu ajutorul unor fumigaţii dintr-un şomoiog de cârpă aprinsă, dar fără flacără. Copilăria,  mi-am petrecut-o frecvent, la ţară, în funcţie de  peregrinările serviciului părinţilor, mama moaşă, tata învăţător; puţin, prin Galaţi şi prin Basarabia. Dar, spre deosebire de amintirile descrise prin cărţi, cu mare pompă, nu-mi amintesc alte lucruri in afară de cele cuprinse în povestirile, ”Împărăţia apelor”, şi ”Nunta”. Majoritatea evocărilor, inclusiv vânzarea şi cumpărarea mea la naştere, ca şi despre tradiţia respectivă, le ştiu de la mama, şi de la Marcela, sora mea, mult mai receptivă la asemenea aspecte de viaţă. Cu toate acestea, nu mi-a scăpat spiritul robust al copiilor de la ţară, şi al părinţilor acestora, în gospodăria lor personală,  cât mai ales deprinderile practice de bun simţ de viaţă, în mijlocul naturii sănătoase. Că veşnicia s-a născut la sat, cum intuitiv, a spus Lucian Blaga, este un adevăr, confirmat de constatările minţii mele de copil, în diferitele sale stadii de dezvoltare.Sub influienţa copleşitoare  a acestor impresii, copil fiind, am decis că meseria mea de bază va fi  creşterea oilor. Nu ştiam pe atunci, că tatăl meu era descendent din oierii din Mărginimea Sibiului, stabiliţi prin obiceiul de transhumanţă, în Dobrogea mea natală. Însăşi localitatea unde m-am născut, un cătun minuscul, se numea Ardeal; probabil, în memoria primilor săi locuitori. Ulterior, aspiraţiile mele copilăreşti au evoluat către fermier, şi inginer agronom, dar n-am atins niciuna.  

Viaţa însă,  şi-a urmat cursul firesc, şi n-am rămas fără o meserie …

 PS: Dedicaţie lui Alioşa, ca Nunta III

”7 ani de lângă mama”

Dacă bine îmi amintesc, vorba spusă la obidă, cum că inainte de 1989, nu era concediu să nu-l petrecem, plecând la munte sau la mare,  nu e chiar aşa. Şi nu mă înşel, când  încă mă cutremur, cum, într-un astfel de concediu, (ratat), am trăit o întâmplare, care mi-a zdruncinat nu numai fiinţa, dar pur şi simplu, pentru o clipă,  mi-a întunecat chiar mintea.

Eram într-un astfel de CO … 

Soţia plecase după cumpărăturile zilei,  iar eu am rămas cu mezina familiei, Cristinel. Imaginaţia unui tată, pentru copilul său, este penibil de săracă,  faţă de ingeniozitatea mamei, de a capta atenţia acestuia,  spre bucuria şi educarea lui iniţială. De fapt, cred că expresia “7 ani de acasă”,  este mai corectă,  mai veridică în forma ” 7 ani de lângă mama ”.  Şi, poate nu  străin, sau departe de realitate, legea stabileşte că în caz de divorţ, tutela copiilor mici, să revina mamei. Îmi amintesc nostalgic, de serile lungi de iarnă, când mama , pe patul improvizat ca o scenă,  ne îndemna să recităm poezii şi să cântăm cântecele, pe care tot de la ea  le învăţasem, sau să închipuim istorioare, pe baza basmelor copilăriei, citite sau povestite tot de ea. Şi când sub povara grijilor zilei, adormea aplaudându-ne, ne retrăgeam liniştiţi, învelind-o  şi învăluindu-o cu sensibilitatea pe care cu atâta gingăşie sufletească, o descoperise şi modelase, în fiinţele noastre, în formare.

Plictisită, Cristinel, îmi spune: ” tati vrei să mă dai în leagăn ? ”. În spatele blocului, erau improvizate câteva leagăne, pentru distracţia copiilor mai măricei. Bucuros de a scăpa de povara improvizaţiei,  care niciodată nu-mi reuşea, spre a o distra  aşa cum îi reuşea soţiei, am mers la leagăne. Acolo, o fetiţă  din vecini, în mare vervă , se aşeza şi se ridica în picioare, în timpul balansului periculos al acestuia. De pe margine,  mă uitam la fetiţa scheletică,  faţă de Cristinel şi-mi închipuiam, că probabil este subnutrită. Când, până să prind de veste, fetiţei mele i-a venit poftă să o imite, ridicându-se şi ea în picioare. Nici n-am reuşit să clipesc, şi am văzut-o zburând  din leagăn.

Căzută pe spate, şi cu bustul pliat peste picioare, fără un sunet sau mişcare, am crezut, că s-a prăpădit. M-am năpustit peste leagan, care în balansul puternic, mai să mă răstoarne şi pe mine. Strigând-o speriat, m-am aplecat asupra ei, cu un singur gând: dacă trăieşte, după lovitura la cap în cădere, o ridic în picioare, şi dacă va cădea, înseamnă că are şira spinării fracturată, deci totu-i pierdut, iar viaţa mea, nu mai are rost. O duc acasă, şi mă arunc pe geam. În clipa de spaimă,  de nebunie, că mi-am pierdut copilul,  pentru mintea mea rătăcită,  era singura pedeapsă,  pe care o meritam. Dumnezeu, ne-a ajutat iar, şi  gândurile mele negre nu s-au adeverit. Înspăimântat,  nu i-am povestit soţiei. Dar mulţi ani,  m-am temut ca lovitura la cap, să nu fi avut urmări fatale … Dumnezeu,  ne-a ajutat şi de această dată. 

S-a întâmplat , într-un concediu de odihnă, unul de groază cumplită,  dar plin de prezenţa divină !

Ioan Ionescu – 13.09.2009

TE IUBESC, TATĂ !!!

Într-o seară caldă de vară stăteam pe … prispa copilăriei mele … 

 Stăteam ghemuită pe  genunchii tatălui meu … tata avea mustaţa aspră şi mă înţepa la fiecare plecare şi venire din … aplicaţie. O aşteptam la căpătâiul patului, noaptea, ca să-mi scuture din ea consânzenele, feţii-frumoşi şi zmeii cei răi. Mă ridica tata până-n tavanul casei cu braţele lui ca două liane, pluteam în aerul inundat … de viaţă ! Şi râdeam cu gura plină … de cer !!! Şi-acum simt cum mâinile lui mă ridică, chiar dacă mainile lui … nu mai au puterea de altădată …

Tată, mi-e dor de seriozitatea ta şi mi-e dor de tine pân’  … la infiniiiiit !

 TE IUBESC, TATĂ !