Arhive pe etichete: tulcea

Împărăţia apelor II

După retragerea apelor, plăcerea copiilor din sat, şi a mea desigur, era să mergem în pădure, unde alergam, ne urcam în copaci, cotrobăiam prin scorburi, după ouă de păsări sau alte noutăţi copilăreşti. Ştiind că sunt porci mistreţi sau chiar porci domestici, sălbăticiţi, ne organizam, să nu avem surprize; făceam cu schimbul, de pază, să nu ne trezim cu vizita unor mistreţi, despre care auzisem că sunt periculoşi …

Această prezentare necesită JavaScript.

 

În caz de mişcări sau zgomote ciudate,  iscoadele dădeau alarma prin strigăte şi fluierături; la auzul acestora noi, ceilalti, alergam spre cel mai apropiat copac, de obicei o salcie, şi ne căţăram cât mai sus posibil. În joacă, se dădeau şi alarme false, dar într-o zi, ne-am dat seama, că nu este loc de glume, decât cu riscuri. Iscoadele au dat târziu semnalul ştiut. 

Abia ce ne-am căţărat într-o salcie, că au şi apărut mistreţii, ameninţători cum nu-mi închipuisem: cu grohăituri din boturile înspumate din care pe langă colţi, curgeau bale pofticioase, răscoleau pământul de furie, pentru ca apoi,  cu coama de pe spate zburlită a ameninţare, sprijiniţi pe copitele din spate, să încerce să se urce după noi, în copac. Acum, îmi închipui că după virilitatea manifestării, erau masculi şi destul de periculoşi. Plictisiţi de eşec, într-un târziu, au plecat. Încă îngroziţi, am coborât din salcie, şi într-un suflet, am alergat spre şosea; până acasă, nu m-am oprit. De atunci joaca în pădure şi-a pierdut farmecul.

De altfel, toată viaţa m-am temut de pericole ! Poate şi de asta mi-am ascultat părinţii şi n-am  învăţat să înot. M-au  speriat cu înecul, şi asta mi-a ajuns. Poate şi cazurile de înecaţi au contribuit la spaima mea. Unul, s-a desfăşurat chiar sub ochii mei, cu un flăcău din sat, pe care-l admiram aparte. S-a întâmplat de pe pontonul de la Dunăre. După ce el a sărit în apă, altul s-a grăbit şi, fără să vrea, l-a lovit în  cap. Ameţeala produsă, i-a fost fatală: a leşinat şi curentul apei l-a dus la vale; când l-au găsit, mort, avea plămânii plini cu apă.

Frica de apă, am căpătat-o şi după ce am vazut urmările furiei valurilor acesteia. Într-o noapte furtunoasă, ambarcaţiunile acostate peste noapte la mal, au fost proiectate cu atâta putere, încât au intrat, pur si simplu, în casele de lângă mal, distrugându-le, asemenea unui berbec de asalt. În satul Azaclău, tot în lumea lor,  sunt:  stuful, peştii  şi păsările de baltă – pescăruşii, raţele sălbatice şi berzele, ale căror cuiburi pe acoperişurile caselor, se spunea că purtau noroc – le fereau de incendii.

Reţin berzele pentru că am aflat, în mare taină, că într-o noapte, mie şi Milicăi – sora mea cea mare, ne-au adus o  surioară,  pe Marcela. Multe gânduri şi întrebări mi-am făcut în legătură cu această lucrare a berzelor. M-am dumirit mai târziu, când la şcoala primară – lângă colegele mele – am simţit primii dulci  fiori care cheamă berzele pe acoperişuri. Fetele, pe tot parcursul vieţii, sunt  mult mai evoluate decât băieţii  şi pot fi  excelenţi profesori pentru  aceştia, cu condiţia ca, asemenea lor, să-şi însuşească tranzitoriu, iluzia sindromului pseudosuperităţii faţă de alţii. Despre evoluţia fetelor, îmi amintesc oarecum jenat, următoarea întâmplare: în clasa a treia primară, o colegă, făcându-mi insistent ochi dulci, nu a rezistat indiferenţei mele timide şi, în recreaţia mare, mi-a scris în caietul de lecţii …

”Pe băncuţa mea de brad,
Stau cu capul rezemat
Şi la tine mă gândesc,
Cum să-ţi spun cât te iubesc.”

Pentru că fata îmi plăcea foarte mult, cele scrise, m-au tulburat; şi atâta m-am foit pe locul meu, că am căzut din bancă, spre hazul tuturor copiilor din clasă. Pe lângă dezastre, revărsarea apelor mi-a dat o lecţie de morală, pe care dacă n-o trăiam, n-aş fi crezut cele ce urmează. În caz de pericol mortal, vietăţile care nu se suportă, devin indiferente unele faţă de altele.

În aceasta idee, nu uit mirarea care m-a cuprins  când în casa noastră, înconjurată de ape, şoarecii  se jucau peste pisicile din casă, fără ca ele să se sinchisească. Aceleaşi pisici pe care în vremuri normale le vedeam şi cu câte doi şoareci în gură deodată. Despre alte vieţuitoare – vulpi şi iepuri, surprinse de ape, pe vârful unor grinduri, povesteau seara localnicii, la şezătorile  pe care le organiza tatăl meu, la şcoală. Deseori m-am întrebat asupra acestei ciudăţenii: oare frica de moarte să inhibe instinctul existenţei carnivore ? Sau să declanşeze porniri de minimă rezistenţă ?

Viaţa de dascăl era precum cea de militar… mergi unde-ţi cere datoria. Aşa se face că în anul 1944, tatăl meu fiind transferat în Basarabia, am părăsit, cu nedumerire, satul Azaclău. În anul 1939, berzele au adus-o pe surioara noastră, Geta …

? Onu Ionescu

Reclame

32 comentarii

Din categoria De acasă ...

Împărăţia apelor I

Motto: ”Copilăria, începutul educaţiei” – Madi

Din spusele părinţilor, când aveam aproape trei ani si jumătate, tatăl meu, de profesie dascăl-învăţător, a fost transferat ca director, la Şcoala primară din satul Azaclău din judeţul Tulcea. Din cercetarea mai multor materiale, în Monografia scrisă, tata a stabilit că satul  ar fi avut la acea dată circa 137 de ani (anul înfiinţării sale fiind probabil 1800, cu statut de cătun la început).

La data sosirii noastre în sat, acesta aparţinea de plasa Măcin (o subdiviziune mai mică decât un judeţ, în vechea  organizare administrativă a ţării; judeţul  era o diviziune teritorială a ţării, condusă de un  prefect ( şef al administraţiei şi al poliţiei); sau, altădată, de un  ispravnic. Vechiul său nume a fost Cazacul, pe care turcii l-au schimbat în Azaclău în timpul ocupării Dobrogei de către ei, prin forţă.

 Situat pe malul drept al Dunării, ţinutul în care se află satul este mlăştinos, inundabil, la fiecare revărsare a apelor Dunării. De furia apelor scapă culmile celor câtorva grinduri care străjuiesc malurile gârlelor (mici braţe ale Dunării, în teritoriu). Cultivate, aceste grinduri, sunt productive şi în timpul inundaţiilor. Între gârle sunt bălţi pline cu peşte, iar restul de teren este ocupat de păduri şi mlaştini cu stufării bogate. În mare, satul  era amplasat de ambele părţi ale şoselei care pleacă de lângă malul drept al Dunării unde se află un debarcader. Prin această punte, pe care sunt debarcaţi călătorii şi mărfurile din oraşul Galaţi, se face legătura cu oraşul Tulcea, reşedinţa de judeţ.

Cota şoselei este deasupra nivelului de inundaţie. Casele erau amplasate pe platforme de pământ si piatră,  bine compactate, aşa că efectul inundaţiei se resimte doar prin igrasia asupra pereţilor. Cel puţin în casa unde am locuit nu am avut de-a face cu apă în interior. Legătura între case şi rambleul şoselei se făcea printr-un drum perpendicular pe şosea construit tot din umplutură de pământ şi piatră, la nivelul şoselei, ca să nu fie depăşit de apele revărsate ale Dunării.

Fiecare casă  avea câte o barcă, pe care localnicii o foloseau şi pentru circulaţia în jurul casei, prin curte, spre a da grăunţe păsărilor, mai ales găinilor care stăteau cocoţate în copaci şi pe unde mai apucau. În localităţile de baltă, barca este, fantezist spus, şi căruţă, şi vapor, şi pescador; fără prezenţa ei, nu se concepe gospodăria în localităţile riverane.

În satul Azaclău, ne plimbam mult cu barca, pe timp frumos; o făceam în limitele împrejmuirii curţii. Principala distracţie era găsirea ouălor de raţă, prin tot soiul de cuiburi, improvizate spontan, de acestea. De fapt, raţele şi gâştele  sunt cele mai  fericite vieţuitoare domestice; plutesc neîntrerupt, pe apele din care îşi procură peştişori, insecte şi plante acvatice pe săturate. Pe ape dorm, pe ape îşi cresc puii. Un farmec aparte, de basm, îl constituie pentru un copil, glasul apelor: corul răsunător al broaştelor, ca şi înotul discret al şerpilor de apă – balauri abil ascunşi în adâncuri, te poartă în învolburate lumi de gând şi spaime,  pe care, fantasmele nopţii, le transformă în cumplite strângeri de inimă. O altă mare plăcere de copil pe baltă, era pescuitul la coşul de nuiele împletite; o făceam împreună cu tatăl meu, când nu era ocupat la şcoală. Dar, niciodată, nu mâncam peştii prinşi: unul era frumos colorat, altul prea speriat sau altul prea mic; fiecare avea câte ceva pentru care era aruncat imediat, în apă. Odată, am prins un peşte cu solzi multicolori; l-am numit Regina şi i-am dat drumul cu sfioşenie.

Tot cu barca, alergam şi după libelule; până în ziua când, aplecându-mă prea mult, şi brusc peste barcă, am făcut o scufundare forţată. Sperietura trasă, a fost soră cu moartea;  Milica, prin reflex, s-a agăţat cu disperare de marginea bărcii si nu m-a urmat în apă. Seara, când le-am spus părinţilor, după muştruluiala cuvenită, ne-au interzis să mai folosim barca; restricţia, ca de obicei a durat câteva zile.

În satul Azaclău, se bea apa luată în butoaie, din Dunăre. Sterilizarea ei se făcea cu piatră acră. Uneori, se nimereau in butoi şi câţiva peştişori, urmărirea înotului cărora, era distracţia mea preferată; până într-o zi, când aplecându-mă prea mult peste marginea butoiului, să-i văd mai de aproape, am căzut cu capul in butoi. Instinctul de conservare m-a salvat şi de această dată, răsucindu-mă brusc, în butoi, dupa primele guri de apă înghiţite. S-ar crede poate, că viaţa pentru copii din satul Azaclău ar putea  fi plicticoasă. Nicidecum ! Copiii aleargă pe şosea, îşi ajută părinţii la pescuit şi înoată în Dunăre.

De plăcerea înotului, nu m-am bucurat; părinţii, temători, nu m-au lăsat să încerc. Aşa, n-am învăţat înotul şi faptul, m-a marcat pe viaţă. Când nu poţi face  ceva, ce toţi reuşesc, te domină un complex de limitare, peste care greu poţi trece. Să alerg cu copiii aveam voie, până când o întâmplare periculoasă mi-a redus entuziasmul …

Va urma !

? Onu Ionescu

20 comentarii

Din categoria De acasă ...

Nunta II

Deşi n-a făcut carte, Gheorghe a continuat tradiţia de buni gospodari ai familiei …

Dârz, cumpătat,  harnic şi curajos, după ce şi-a format o gospodărie frumoasă, s-a căsătorit, şi a avut şase copii: trei băieţi şi trei fete. Poate ca un regret târziu, şi-a dat feciorii la şcoala; doi s-au făcut preoţi, iar unul, cel care va fi tatăl meu, învăţător. Fetelor, dupa mentalitatea timpului, cum le era norocul prin căsătorie. Şi cu zestrea de acasă, ceva teren arabil şi vie, ba şi câte o casă la fiecare, erau in felul acesta despăgubite că nu făcuseră şcoală înaltă, precum băieţii. Totul chibzuit şi cu omenia cuvenită. Copilăria mea, petrecută episodic la bunici, a fost foarte plăcută;  chiar cu numele Ionescu

 

Dimineaţa, bunicul mă lua în braţe, se urca pe un scaun, şi mă aşeza cu burtica  pe unul din butoaiele imense, pline cu vin şi mă îndemna să trag vin, printr-un băţ de stuf, transformat special în acest scop. La început, m-am speriat, să nu cad în butoi prin gaura în care era introdus firul de stuf; dar cu timpul, am observat că după asta, aerul rece din pivniţa adâncă, nu mă mai speria; mă învârteam ca un titirez, în jurul bunicii, care cu o răbdare blândă , îmi răspundea la toate curiozităţile stârnite după coborârea de pe butoiul uriaş de vin.

Ca în orice gospodărie, bunicul avea şi un câine. Dulăul mare, ciobănesc, îmi producea  multe spaime cu lătratul lui gros şi puternic. Ca sa mă liniştească, bunica îmi spunea să-l mângâi pe cap printre şipcile cerdacului împodobit cu flori care mie îmi păreau crescute direct din lemnul construcţiei. Dulăul, mârâind bucuros, mă lingea pe mână, ca într-o mângâiere; avea limba aspră şi mă temeam să nu-mi jupoaie pielea. Când am prins curaj, am ieşit în curte, să fiu mai aproape de el. Mare cât o oaie şi jucăuş ca un miel, m-a trântit când s-a urcat cu labele din faţă, chipurile să mă sărute. La răcnetul meu că fiara mă înghite, bunica, grăbită să mă salveze, a căzut pe treptele cerdacului;  am crezut că moare; am uitat de ameninţarea fiarei şi am fugit s-o ajut; s-o scot din ghiarele morţii în care-o aruncasem. După această păţanie, am fost declarat spre mândria mea, deşi nu pricepeam nimic, în afară de privirile iubitoare ale bunicilor, “cruce de bărbat”. Dar nimic nu poate egala clipele minunate petrecute în căsuţa din vie.

Parcă agăţată pe marginea unei văi, pe fundul căreia curgea  firul argintiu al apei unui pârâu, căsuţa îmi părea de vis. În timp ce bunicul şi oamenii lucrau în vie, sprijinit de peretele căsuţei, urmăream fascinat desfăşurarea vieţii în vale: ciripit măiestru de păsări, orăcăit amuzant de broaşte, roşul-întunecat al spatelui unei vulpi in sprintul ei scurt, după un iepure, erau pentru privirea mea de copil, bucurii fără seamăn.

Rareori, rămâneam peste noapte la căsuţă, când admiram covorul albastru înstelat, al cerului. Spectacolul este feeric ! Întinzi firesc mâna spre cer să iei o stea, ca să te simţi învăluit în eşarfa mirifică a bolţii, pictată cu un număr necuprins de stele; stele, al căror  licăr, îţi pare un zâmbet pe care nu vrei să-l pierzi. Şi cu această grijă, adormi în mângâierea nevisat de plăcută a Naturii.

După ani şi ani, am revăzut aceasta splendoare neînchipuită a bolţii cereşti niculiţene; privind-o, parcă mă învăluie miracolul aurorei polare. Anii au trecut, viaţa şi-a  urmat firul, dar bucuriile si spaimele de basm ale copilăriei, le retrăim la fel de intens. Au fost însă şi momente pe care acum, cred că le pot numi dramatice !

Într-o noapte,  cineva i-a furat bunicului, porcul din coteţ; fără ezitare şi în miez de noapte, bunicul şi-a luat arma de vânătoare, a încălecat, şi cu felinarul aprins, a plecat după hoţ.  Acum, presupun că gestul de curaj a fost făcut în disperare de cauză. Poate că nu i-ar conveni nimănui, ca în apropierea Sărbătorilor de Crăciun, şi de An Nou, să-i fie furat porcul crescut în acest scop. L-a ajuns pe hoţ şi sub ameninţarea armei, l-a adus în sat şi l-a predat  jandarmilor. A doua zi, am asistat la o scenă de educaţie civică, a cărei amintire, m-a înfiorat continuu.

Hoţul, cu faţa învineţită de lovituri, cu mâinile legate la spate, era plimbat pe străzi, ca un câine purtat în lesă, şi obligat prin înghionteli în spate, cu o bâtă, să strige mereu: ”Cine-o face ca mine, ca mine o s-o păţească!”. Pe  pancarta atârnată de gâtu-i scheletic, era scris acelaşi lucru. Înfăţişarea plină de suferinţă a hoţului, m-a cutremurat. Cu lacrimi în ochi, i-am povestit bunicăi cele petrecute. Aspră şi rece, bunica mi-a spus să nu-mi pară niciodată rău pentru un hoţ;  şi-a primit pedeapsa meritată; dacă nu s-ar face aşa,  s-ar ivi şi alte fărădelegi. Doar frica-i ţine în frâu !

Aproape aţipisem în derularea copilăriei petrecute la bunicul meu, rebelul, de la Niculiţel, când, mătuşa Vasiliu m-a atins uşor pe umăr: scuză-mă, sunt invitată la dans; şi s-a pierdut în vârtejul dezlănţuit de nuntaşi. N-am înţeles ce a vrut vară-mea. Pe mătuşa Vasiliu, n-am mai întâlnit-o dintr-o neglijenţă ce mă caracterizează …

Ioan Ionescu – 1 septembrie 2010

63 comentarii

Din categoria De acasă ...

Nunta I

    Motto: ”Mecanismul vieţii este un mister uimitor” – Kazuo Murakami

Frumuseţea miresei urâţea pe toată lumea; chipul, pictat parcă, strălucirea blândă a ochilor, zâmbetul ca o rază de bucurie, unduirea felină în timpul dansului, creeau impresia unei promisiuni de fericire neaşteptată, chiar din clipa în care o vedeai, fără să te întrebi dacă va continua, şi cât. Vecinătatea ei în timpul dansului, doreai să nu se termine vreodată. Chipurile perechilor de dansatori o căutau cu privirea voalată, în încercarea de a nu-şi exterioriza tumultul emoţiilor pe care frumuseţea ei îl declanşa, fără drept de a-i rezista, fie măcar şi într-o admiraţie instantaneu indiscretă.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

În pauza de dans, sub emulaţia pe care o crease perechea mirilor, conversaţia se desfăşura  însufleţit; se înnodau cunoştinţe noi, din frânturi de remarci de circumstanţă. În timp ce urmăream încântat revărsarea de emoţie din salon,cineva mă luă de braţ şi cu voce gingaşă, îmi şopti:  „vino să-ţi fac cunoştinţă cu vărul nostru din Braşov”; era chiar mireasa, verişoara mea dupa sora tatei. Şi mă prezintă imediat cuiva cam de vârsta mea …

Ionescu, spun întinzand mâna, cu un zambet de încântare, datorat şi prezenţei miresei;

Popescu, îmi răspunde cel prezentat, a fi vărul meu din Braşov. Deşi vizibil nedumeriţi, nu facem nici un comentariu, asupra diferenţei de nume;  preferăm, conform uzanţelor, o lămurire ulterioară, a acestei ciudăţenii. Câteva amabilităţi asupra atmosferei din salon si iureşul recomandărilor continuă. Să-ţi prezint pe cineva special zice Lenuţa, mireasa; vei fi încântat, ai să vezi !

Tanti, ţi-l prezint pe vărul meu Ionel; tatăl lui este unchiul meu din Galaţi, fratele cel mai mare al mamei.

Vasiliu, îmi întinde mâna o doamnă zâmbitoare, cu chip de mătuşă. După care, cu un aer şugubăţ, continuă: Ionescu sau Popescu ?

Ionescu, de ce Popescu ?

– Bănuiam că nu cunoşti motivul deosebirii de nume. Dar la începuturi, şi tu ai fost un Popescu. Un Sfat de Familie ţi-a atras însă schimbarea de nume în Ionescu. Văzându-mi perplexitatea, ca să mă salveze, continuă în aceeaşi notă binevoitoare: Faptele s-au petrecut , cu mult înainte de a te fi nascut. Complet derutat, de parcă până atunci, băusem în neştire, am luat-o deoparte  pe mătuşa Vasiliu, şi am rugat-o să mă ajute să înţeleg misterul  în care intrasem. Mireasa, mustăcea în timpul  dansului, alegând prin mişcări dibace, poziţii, care-i permiteau să se amuze cu luminile şi umbrele de pe chipul meu, efectiv şocat de surpriza ce-mi făcuse. Mă simpatiza, pe baza unei înflăcărări copilăreşti pentru mama ei, o frumuseţe copleşitoare la rândul său, căreia îi declarasem că nu mă voi căsători decât cu ea, când mă voi face mare.

Retraşi într-un loc mai liniştit, mătuşa, mi-a relatat cea mai uluitoare întâmplare, pe care la început am crezut-o ruptă dintr-o legendă, dacă nu măcar o snoavă de şezătoare dupa terminarea culesului viilor din Niculiţel, locul plin de vrajă al copilăriei mele la bunici şi al iubirii mele  copilăreşti, înflăcărate pentru tanti Cristina, mama miresei.

– Ştii, verii tăi Popescu, din Braşov, sunt mai aproape de locul vostru de baştină, şi de numele adevărat al înaintaşilor voştri.

–  Adică ? …holbez eu, aproape speriat, ochii.

– Păi, începuturile voastre, au avut loc într-un sat de mocani, din Mărginimea Sibiului, într-o familie pe nume Pop; şi  care prin transhumanţă s-a stabilit cu turma de oi, în păşunile mănoase ale Dobrogei, in satul Niculiţel, acum ştiut ca zonă viticolă cu podgorii renumite. Oameni harnici şi mândri, familia Pop, devenită între timp prin jocul imaginaţiei locale, Popescu, a fost brusc pusă într-o dilemă de Gheorghe, unul dintre copiii săi  cei mai liniştiţi. Nu se ştie cum, Gheorghe s-a hotărât să nu mai înveţe carte înaltă; în timp ce în  familie se stabilise deja, tradiţia preoţiei. Din ce i s-o fi năzărit lui Gheorghe, nu s-a aflat; dar a spus un nu hotărât, învăţăturii preoţeşti. Fără multă vorbă, în cel mai specific mod sibian, rudele  au hotărât ad-hoc, Sfat de Familie ”dacă nu mergi la şcoală, te dezmoştenim !”

Împricinatul, caracter dârz de transilvănean, a răspuns scurt: Nu ! …dezmoşteniţi-mă şi dacă vreti, am să-mi schimb si numele, mă voi numi Ionescu !  Cunoscându-şi tăria de caracter, rudele au acceptat schimbarea numelui, să nu-i facă de ruşine, dar nu l-au dezmoştenit;  l-au ajutat să-şi încropească o gospodărie şi să pornească pe drumul ales de el, agricultura.

– Ei bine, acel Gheorghe Ionescu va fi bunicul tău, gospodar de vază  în satul Niculiţel

Va urma

33 comentarii

Din categoria De acasă ...

ÎNVĂŢĂTORUL

În memoria tatălui meu, ÎNVĂŢĂTORUL !

 S-a petrecut în România. Am în faţă, caietul tatălui meu, cu Însemnări Zilnice. Scris, ordonat, citeţ, simplu, clar. Scriitură de învăţător. În câteva pagini, cum a ajuns în comuna Cârjelari, satul Ardeal, din judeţul Tulcea, ca director de şcoală. Vorba vine şcoală … O căsuţă simplă, de două camere pe un hol, cât să treacă lejer 2 persoane  sau înghesuit, câţiva elevi.  

Pentru că, o cameră din cele două, este destinată sălii de clasă, comună pentru cele câteva clase de şcoală, la care copii cătunului, prin grija autorităţilor judeţene, aveau ocazia să înveţe să scrie,  să citească, şi să socotească. Şcoala, o bucurie, de care copii locului, nu prea aveau parte, părinţii lor, preferând să-i ţină pe lângă casă, să-i ajute, într-ale gospodăriei: păşunatul vacii, sau câtorva oi, hrănitul şi adăpatul orătăniilor de prin  curte, îngrijirea frăţiorilor şi surioarelor mai mici, şi câte alte mărunţişuri, s-or găsi într-o gospodărie ţărănească obişnuită şi săracă. Cu suflet cald, plin de abecedar si sfaturi, pentru cei care încep o viaţă nouă, Învăţătorul  (care era şi directorul şcolii),  rămâne cu vorba în gât, de surpridere:  clasa,  aproape goală;  doar câţiva copii sfioşi, în faţa noutăţii  vieţii, oferite de sala de clasă !  Lecţia este scurtă, să nu sperie copiii de noile eforturi şi să-i îndepărteze. ”Un pedagogînvăţătorul, trebuie să se transpună în sufletul copilului, spre a-l înţelege, şi  să-l  apropie de noile preocupări”, povestea tata mai târziu, rememorând clipele intense, trăite în tinereţea acelor zile.

Îl ascultam cu emoţie, neştiind că ziua descrisă, va lua întorsături dramatice. Zelul tânărului învăţător, cu ceva peste 30 de ani, absolvent al Şcolii Normale din Tulcea, repartizat, conform celor de mai sus, va suporta încercări, destul de grele. După vizite pe la părinţii copiilor  de vârstă şcolară, rugându-i să-şi trimită  odraslele la carte, au urmat justificări, cum că, îi mai ajută la gospodărie, şi-apoi,  stupefiantul: ”nici noi nu ştim carte prea multă,  şi nu ne-am prăpădit”.  Cu astfel de convingeri părinteşti,  copiii n-au avut parte de şcoală.  

Ambiţiosul dascăl, nu s-a  lăsat,  şi a  a sesizat Inspectoratul Şcolar Judeţean Tulcea, care i-a amendat, fără ezitare. Legea, pare-se, era respectată, în acele timpuri, în pofida fandoselilor retrograde ale inculturii. Reacţia ţăranilor, a fost imediată. Învăţătorul,  se  întrecuse cu gluma.  S-a hotărât o plecare în cârdăşie, la Inspectoratul Şcolar,  să-l cheme la ordine, pe teribilul învăţător. Obiectul Jalbei,  scoaterea Directorului Ionescu,  din Şcoală;  altfel, ei pleacă din localitate. Inspirat, Inspectorul Şcolar i-a trimis acasă , spunându-le că gestul lor seamănă a rebeliune, împotriva Legii dreptului copiilor de a învăţa carte. Mai mult, să pună şi ei, mâna pe carte,  să ştie cum să se poarte în viitor. Efectul, spune tatăl meu, a fost neaşteptat.  Şcoala a început să funcţioneze, spre bucuria copiilor, care poate astfel, mai aveau si ei parte de copilărie. Pe acuns însă,  s-a declanşat o duşmănie mocnită, faţă de Şcoală, printre care, nu lipseau ameninţările cu moartea.

Dârzul Director, a luat măsuri. S-a sfătuit cu Şeful Postului local de Jandarmi. Încântat de vizită,  acesta, Plutonierul Hetea, i-a spus,  fără ocol: ”am cam mirosit şi noi, despre acestea; pot fi periculoase, dacă nu sunt prevenite; dar le puteţi linişti, într-o săptămână. Sfatul meu: vă cumpăraţi,  cu acte în regulă, un revolver, şi mai multe cartuşe. Şi,  în curtea şcolii, câteva zile, trageţi, în copaci, după vrăbii, sau ciori. În felul acesta, ei vor vedea că sunteţi înarmat, şi gata de apărare, în orice moment. Asta, îi va potoli !”  Mulţumit, de a-şi fi făcut un nou prieten şi aliat, Directorul, a aplicat neîntârziat, sfatul primit.

Efectul ? Câţiva ani buni, copiii s-au bucurat, de binefacerile şcolarizării, sub îndrumarea bravului meu tată, până când, nevoile Învăţământui Judeţean Tulcea, l-au solicitat într-un post şcolar, de mai mare răspundere. Relatarea, îmi aminteşte o întâmplare, mai recentă:  într-un cerc de studiu individual, dinainte de 1989, cineva s-a apropiat  de mine şi, prevenitor, m-a întrebat dacă nu cumva sunt fiu de învăţător. Surprins, i-am confirmat şi l-am întrebat cum şi-a dat seama. Mi-a răspuns …  ”şi tatăl meu a fost învăţător; şi am observat,  fără nicio infatuare, că noi,  copiii de dascăli, constituim o prezenţă aparte în societate, poate ca urmare a educaţiei primite”. Cu o înclinare pe măsura aprecierii şi ca un omagiu adus taţilor noştri, ne-am despărţit prieteni.

Ioan Ionescu – 12 .11.09

56 comentarii

Din categoria De acasă ...