Arhive pe etichete: TV

Aţipit

Aseară, la tv am aţipit

Şi se făcea…, cum dormitam,

Că şef de antenă eram.

Iar lumea, îmi spunea de zor,

Că nu mai am acelaşi spor

Le-am răspuns că sufletul, îmi e secat,

De câtă ură am deversat

Ei…, nu şi nu.., nouă ne plăcea,

Suntem poporul justiţiar

Ce plin de zel, ar scoate

Cu alte mâini, castane coapte.

Le-am răspuns că nu se poate,

Tot îndruga la nesfârşit, verzi şi uscate,

Dar unul, mai bătăios,

Cu bale de furios,

Mi-a strigat: „eu unul pot!”

Şi a răcnit aşa de tare,

Că m-a trezit pe loc.

Păcat…!

Visam aşa frumos,

Eram un şef aşa fălos….

Onu

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de Jurnal, Poezie.

TOT NOI

Adică, tot despre noi! Azi, mă simt execrabil. Ieri, n-am scris, ca să o evit pe Bianca. Altă temă, nu am, aşa că încerc o abordare despre mine, ca prototip românesc. Simt o nevoie acută, să –mi pun poalele-n cap, să nu mă dezic, de sorgintea mea sacră. Văd pe la unele chioşcuri de cărţi nişte titluri, cum că pe la noi , prin munţi, ar exista un nucleu energetic, simbolizând vezi Doamne naivitatea că am fi o ţară hărăzită, că făcând cruci şi plecăciuni- mătănii, parcă în faţa domniei banului, ne-am asigura fericirea, pentru golul sufletesc.Asta cred că este adevărata dramă a Biancăi. Setea nestăvilită a media, de a lua banii proştilor amatori de răul semenilor. E drept, impulsul atavic, al satisfacţiei răului altuia, acea dorinţă a morţii caprei vecinului,  nu ne permite  conştientizarea  că suntem pe drumul pierzaniei europene, prin strămoşeştile noastre plăceri, cultivate rentabil, pe solul fertil al infertilităţii noastre. Îmi amintesc de o  colegă, mare amatoare de bancuri, sub orice formă. Până la scadenţă: predarea proiectului, când toată lumea,  era vinovată, pentru termenele invocate. Istericalele, atingeau paroxismul. Iar de credite BIRD, noi românii aveam nevoie, nu ei, creditorii.

Să fie Bianca, vinovată de  nevalorificarea creditelor nerambursabile europene?

Să fie vinovaţi britanicii de îndoiala asupră-ne, în perspectiva migraţiei forţei noastre de muncă?

Să fie tot Bianca, motivul?

Să nu aibă tv română subiecte pentru orientarea noastră către preocupări demne,de prosperitate socio-economică? Audienţa, ar avea mai puţini gură cască, dar în timp, s-ar restrânge şi gură cască din ţară!

Şi nimeni, nu ne-ar mai arăta ofuscat, cu degetul.

Cu condiţia să ne respectăm şi noi înşine!

Onu

Argument final, trist:

Kanal D face un sondaj.

Pe cine preferaţi:pe Bianca sau pe Mihai Eminescu.

Pe Bianca, răspund entuziast în cor, elevii români.

48 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Patria, Râsu/Plânsu

RÂSU-PLÂNSU

 Totuşi, tv-ul, nu-i de lepădat. Este un soi de gimnastică pasivă a minţii.

Asemenea hipnozei, îmi scoate din străfundurile tenebroase ale subconştientului, evenimente atât de uitate, încât  par uimitoare.

Spre pildă, adormind la Sinteza zilei, am avut un vis din copilărie. În şcoala unde învăţam, s-a organizat, la ora de desen, un concurs de imaginaţie grafică.

Nota maximă, cu urecheli, a primit-o un ţărănuş pipernicit, de care, unii copii, predestinaţi într-ale râsului din orice, se amuzau copios,  mai abitir ca Antena 3, de Traian Băsescu.

Desenul era efectiv genial. Întitulat cu nonşalanţă „ Petrecere”,  compoziţia, prezenta un grup  de petrecăreţi, cu feţe schimonosite de percepţia olfactivă, neplăcută, pe care păreau a o trăi.  Maldărul de gunoaie, în perspectivă, din jur, nu putea fi sursa  suferinţei lor. Imediat în spate, după un fir de iarbă, un copetrecăreţ dintre ei, stând într-o poziţie ciudată, nici în genunchi, nici în şezut, cu o faţă, la fel de schimonosită, de parcă suferea de crampe atroce, îşi vedea agitat, de suferinţa lui.

Întrebat ce înseamnă, colegul, cu seninătatea geniului nedescoperit, i-a răspuns învăţătoarei.

Păi e o petrecere la iarbă verde, şi pe unul, ăla din spate, l-a apucat…., şi i-a spus,în cel mai natural mod, „cufureala”, iar putoarea de la  ce-a făcut, a ajuns la ceilalţi, cărora le vine mâncarea-n gât.  Clasa a izbucnit în hohote de râs, învăţătoarea, enervată, i-a tras nişte palme de bietul artist, a început să plâgă, spunând printre sughiţuri: „da ce-am făcut rău?”, şi o linişte mohorâtă, s-a aşternut în toată clasa. Surprinzător de democratic,   învăţătoarea ne-a întrebat ce părere avem, şi ce notă ar merita.  Păreri, ca la Parlament. La final, a rostit sentenţios.

Copii, eu îi dau 10, şi aplecându-se asupra artistului, care s-a ferit ca de o muşcătură de maidanez, l-a sărutat, spunându-i :

”Iartă-mă, Piciule! Am înţeles desenul, după discuţiile  despre ce notă meriţi.”

Şi, urechindu-l uşor, l-a întrebat: ”mă ierţi?”

Bietul artist, neştiind ce să mai creadă, a icnit un da generos, şi a îmbrăţişat-o la rândul său.

Mi-am amintit acest episod, zilele trecute, la finalul Sintezei zilei, când,  în jurul unui maidanez „adoptat la distanţă”, Gâdea, Badea şi încă un tip de-al lor,  în poziţia „pe vine” mângâiau un superb maidanez, iar în studio, Cristina Ţopescu, perora despre mila creştină, faţă de maidanezi. Debitul ei era de nestăvilit; (la un moment dat, conştientă de suferinţa ei digestivă, a şi spus:”Mihai, te rog,opreşte-mă!”) Dar bietul Mihai, fusese deja anihilat de suferinţa iubirii creştine, ca să mai poată rosti un cuvânt.

Onu

2 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Râsu/Plânsu

Hauuuu I feel today !

Sursa: Realitatea.net

25 comentarii

Din categoria Politică