P 43, Antidot social

Am dat ascultare spiritului înţelepciunii Universului feminin din blogosferă, şi m-am abţinut să-mi mai irosesc timpul şi nervii la Antena 3. Aşa, îmi cruţ subliminalul, şi previn o distonie neurovegetativă provocată de o mentalitate, care nu mă miră că avem “mondiali” printre noi.

Aşa spre pildă, noul nostru Preşedinte de Asociaţie de Proprietari, om de afaceri, cu o firmă de asigurări, promovată legal, conform noului Legislativ, ce şi-a zis:

–“ia să înlocuiesc eu nişte conducte pe scară, să văd ce-mi iese. Şi cu ce i-a ieşit, o lucrare inutilă la el în apartament, gratis şi ceva miişoare, neclarificate în acte, a plecat în concediu, băiatul.

Sunt singurul care m-am prins, dar acum, nu ştiu ce să fac.

Să-l dau în vileag, să-i devin complice prin tăcere? Voi cei care mă citiţi, ce aţi face?

L-aţi demasca pe borfaş, sau fiind primul descoperit, să ne facem că nu-l vedem? Mă tem că şi escrocul de la firma de instalatii, care s-a pretat la o asemenea mânărie, şi-ar perpetua năravul.

Şi dacă va candida în Parlament? Şi electoratul l-ar alege, pe argumentul că e băiat descurcăreţ? Dar aştept decizia voastră.

Să mă mai consolez cu iluzia că poate nu sunt singurii din Ţară, iar situaţia nu e prea gravă!?

Onu

 

 

Publicitate

TROPICALĂ

Ne-am cunoscut, fără să ştim, ce ne aşteaptă

Ca într-o doară, ne-am zâmbit, când peste poartă,

Bustul măsliniu, cu sâni săltând zglobiu sub stropii reci de apă, din duşul matinal

Locului, m-a pironit fără să vadă.

Şi uitând bineţea cuvenită, să îi dau, normal,

Indiscret, eu simţurile-mi umplu,cu aerul ei tropical.

Nu s-a jenat, când mi-a răspuns, la salutul meu, târziu.

Iar de pe  sâni, în jocul lor bine dispus.

S-au scuturat şi câţiva stropi,

Care, neprevăzut, pe buze, mi-au căzut.

Fără să ştie, clipa i-a sorbit,

Ca picuri grei de abanos, cu aromă delicată de Santal

Încântată, a chicotit, de gestul meu nestăpânit.

A doua zi, la poartă, mă aştepta,

Cu zâmbet larg de buze cafenii.

Şăgalnic, ne-am făcut din ochi,

Iar, ca-ntr-o joacă de copii

De mâini, peste poartă, ne-am prins.

Şi ca şi cum, nu ar fi fost de-ajuns,

Spontan, ne-am sărutat.

Dar, buzele,  parcă nectar, nu ne-au ajuns.

Noroc de trecătorii amuzaţi

Care prin chicotit discret, ne-au amintit

Că e momentul cuvenit, să ne oprim.

Până seara, timpul, s-a scurs infernal,

Cu gândul stăpânit de sângele curgând prin vine, tropical.

Noaptea, în respiraţii şuierate, îmbrăţişări necontrolate ,

ne-am ostoit abia spre zori de zi.

În patru săptămâni de vis,

am trăit ce nebunie, poate fi în Paradis.

Ne-am despărţit, la fel de natural.

Împărtăşisem a vieţii bucurie, hormonal.

Madi şi Onu

BIBLIOTECARA

Motto:  ”Dacă înlături iubirea şi gingăşia dispare tot farmecul vieţii”  – Cicero

Plăcerea lecturii, deseori, nu se rezumă doar la a citi, ci şi la a povesti ce-ai citit, ce cărţi şi locuri noi de lectură ai descoperit, cum se prezintă, şi câte altele. Aşa, bunăoară, un prieten, îmi povesteşte, că fiind cam zgârcit, nu-i place să cumpere cărţi, şi merge la biblioteca de cartier de unde le împrumută. Deşi, spune el, prezintă inconvenientul că trebuie să-ţi programezi un anumit timp de lectură zilnic, de care uneori nu dispui, aşa că farmecul lecturii este ştirbit de graba cu care eşti nevoit să termini cărţile împrumutate.

Dar, pe lângă acest inconvenient, mai prezintă însă un aspect, pe care mulţi nu ştiu să-l valorifice: emoţia estetică declanşată de  prezenţa unei Bibliotecare plăcute, care reuşeşte să stimuleze setea de lectură, prin amabilitatea ei, prin capacitatea de comunicare şi prin interesul pe care-l dezvoltă asupra cărţilor fiecărui abonat al bibliotecii. Este, pur şi simplu, o infuzie de bucurie,  ce are loc în timpul schimbului de impresii asupra cărţilor ce-i  trec prin mână.

 Aşa, am trăit o întâmplare, foarte interesantă …

– Bine, care-i întâmplarea, îl intreb eu, grăbit să ascult, o poveste, care mi s-a părut că mă va scoate plăcut din frământarea curiozităţii mele. 

– Nu mă zori, lasă-mi savoarea retrăirii clipelor despre care-ţi voi vorbi.

– Înţeleg bine, este vorba despre ceva care te tulbură încă după mulţi ani ?

– Poate  glumeşti, sper, dar te asigur, este vorba despre ceva la fel de frumos, ca însăşi sinceritatea, în toată splendoarea ei. Oricum, şi acum, după  mulţi ani, retrăirea momentului, reînviată în subconştientul meu, îmi îmbujorează obrajii; simt nenumarate înţepături, care-mi înfioară toată fiinţa.

 Astfel, mi-a povestit cea mai ciudată păţanie personală intimă, din care transpare misterul fragilităţii eternului feminin sau poate, a tăriei sale. Şi, ca să nu te mai ţin pe jar, lucrurile s-au petrecut aşa …

Ca de obicei, m-am dus la bibliotecă, să cer nişte cărţi, despre care auzisem de la colegi, că nu trebuie ratate. După restituirea cărţilor împrumutate, şi schimbul de impresii cuvenit, solicit cărţile pentru care venisem.

Fiind oarecum de-al locului, obişnuiam să mi le aleg singur din rafturile doldora de cărţi. Faptul în sine, făcea parte din ritualul vizitei la biblioteca respectivă. Trebuie să-ţi spun, că era  vorba de un spaţiu destul de redus, din două camere, cu câte trei rânduri de rafturi lungi de circa trei metri fiecare, la o distanţă  de până la un metru, unele de altele. Cărţile, tot mai numeroase, în timp, erau îndesate unele în altele şi chiar suprapuse, aşa încât nu era uşoară găsirea sau scoaterea celor alese pentru împrumutul acasă.

Întreb în care din rafturi să le caut, intru în spaţiul numit şi încep să mă uit după titlurile dorite. Fără nici un spor însă. Lumina palidă a becului din tavanul încăperii, nu-mi asigură vizibilitatea necesară citirii titlurilor. Depăşit şi jenat de propria-mi nereuşită, am rugat-o pe bibliotecară să mă ajute. Îndatoritoare, şi plină de zel, s-a dus direct spre cartea dorită. În graba răspunsului rugăminţii mele, probabil considerându-mă una  cu rafturile familiare ei, nu a apreciat bine spaţiul de trecere  pe care prezenţa mea il micşorase, aşa că,  întinzându-se după carte, m-a dezechilibrat vizibil …

Nu stiu ce mi-a venit, dar în timp ce-şi prezenta scuze pentru incident, i-am cuprins faţa în mâini şi am sărutat-o cu toată neîndemânarea momentului. Surprinsă parcă de neprevăzut, mi-a raspuns la fel de neaşteptat, dupa care, cărţile au fost martori înmărmuriţi şi discreţi ai unor scene fierbinţi cum poate doar în paginile lor se găseau.

Învolburarea a fost de-a dreptul inconştientă; nu ne-am pus o clipă problema că uşa era descuiată şi puteam fi surprinşi de vreun cititor întârziat. A fost începutul unor momente periodice, spasmodice şi tăcute, după care, eram alte fiinţe. Totul a durat ani şi ani, până când biblioteca şi-a încetat existenţa, prin demolarea clădirii în care era găzduită.

Aş mai spune, că misterul eternului feminin mi s-a revelat după câteva întalniri, când n-a mai rezistat: ”ştii, mi-a plăcut tare mult de tine şi de felul tău de a fi; te doream, dar nu îndrăzneam să-ţi spun; mă temeam să nu gândeşti necuviincios despre mine”. ” Oricum, dacă mi-ai fi spus că mă placi, te-aş fi respins înciudată şi dezamăgită”. ” Gestul tău hotărât, cu adevărat bărbătesc”, i- aş zice, mi-a spulberat orice ezitare; şi mă simt împlinită !”

 – Îţi imaginezi, ce copleşit am fost eu ? Se pot oare uita asemenea momente ? Orgolii fericit împlinite, am gândit eu, impresionat de cele auzite, fără să spun ceva, spre a nu tulbura farmecul clipei …

? Onu Ionescu

ADELA

Motto:”Sunt unele lucruri pe care o femeie le pătrunde totdeauna cu mai multă agerime decât o sută de ochi de bărbaţi.” – Lessing

 În semiobscuritatea după amiezii de iarnă, n-a văzut-o bine. A remarcat doar silueta înaltă, cu forme pline, rotunjite de vizorul prin care a zărit-o în timp ce se grăbea să intre în apartament. Cu gândul la cele văzute, regreta puţinul remarcat. Trebuie să aibă un chip drăguţ, îşi zice; care să completeze mlădierile molcome ale îmbierilor de vino-ncoa. Şi un zâmbet luminos, plin de căldura unor nebănuite promisiuni.

Această prezentare necesită JavaScript.

De când i-a văzut umbra, nu mai are linişte. Se plimbă agitat şi nesigur prin cameră, fără un gând clar. Brusc, îşi face curaj, se priveşte în oglindă încrezător, zâmbind şi spunându-şi ca într-un strigăt de victorie: ”Îmi place de mine,  necondiţionat!”. Căpătase acest obicei din ziua când speriat de un eşec, a citit undeva formula respectivă, ca un sfat sigur împotriva stresului specific momentelor de ezitare. O ultimă privire în oglindă îl asigură că este pregătit pentru emoţia confruntării cu Umbra. 

S-a autoinvitat la vecină, pentru a-şi limpezi mintea de obsesia curiozităţii care-l cuprinsese. Impactul primei impresii, a fost cel puţin neaşteptat. Un chip sobru, interiorizat, indicând fără dubiu, o fiinţă cu preocupări departe de cochetăria emoţiilor ocazionale.  Bărbia are o gropiţă discretă, delicată,  poate ca şi forţa sufletească pe care o degajă. Lipsa oricărui zâmbet, cu toată politeţea binevoitoare de pe faţă, ce exprimă degajarea celui sigur de sine, îl derutează şi necăjeşte. Nu asta era promisiunea iluziei ale cărei plăsmuiri l-au propulsat către acest moment. Nici cafeaua cu care l-a servit, un gest concret de bunăvoinţă şi o invitaţie la a se simţi bine venit nu i-a şters senzaţia de nedumerire incomodă pe care a perceput-o. A remarcat însă simplitatea naturală a gesturilor provenind probabil dintr-o conştiinţă de sine, specifică unor caractere puternice şi rare.

Este derutat de impactul contrastului dintre impresia vizitei şi impresia  apariţiei meteorice a Umbrei. Desi viaţa îl formase  în spiritul ferm al convingerii că “eternul feminin” este inseparabil de o superioritate, pe care doar naturaleţea o afirmă şi o consacră,  nu se aşteptase la o confirmare atât de categorică. Sub efectul şocului a uitat să guste din cafea; la plecare s-a scuzat cu un zâmbet  jenat. Ea i-a răspuns tot cu un zâmbet …amuzat însă. Faptul îl derută. 

Ce-o fi aşa de amuzant ? Să fi simţit că-i, place ?  Doar a fost destul de sobru !  Nu crezuse până atunci, că oamenii pot comunica  emoţional, prin vibraţii ale sufletului, fără să-şi dea seama. Auzise, ca şi despre “dragostea la prima vedere”, dar nu le dăduse importanţă. Gândirea lui, restrânsă  doar la aspectele corporale ale  vieţii,  nu realiza necuprinsul existenţei  în universalitatea sa. Sceptic, îşi spune că Umbra nu-i pătrunsese sufletul. Însă, intuiţia, prudentă, îl avertizează: ”Nu fi atât de sigur. Poate fi  începutul!”.

Stânjenit, cuprinde cercetător cu privirea chipul  înseninat de zâmbetul neaşteptat. Alunecă pe deasupra gropiţei din bărbie şi poposeşte pe rotunjimile atrăgătoare ale coapselor pe care indiscreţia materialului pijamalei,  le evidenţiază. Uitând de gândul care-l speriase, şi de o nouă autotrădare vibraţională, îşi spune: ”asemenea coapse, nu se pot termina decât cu genunchi demni de armonia locului ce-i aparţin:  plini, rotunzi şi calzi”. Apoi: ”Mai ştii,  poate că este chiar un început ?”

Brusc, o emoţie inefabilă, îi inundă trupul,  încât nici nu observă, când părăseşte încăperea, fără să salute …

? Ioan Ionescu

PAT CALD

Motto: : „Trei lucruri nu lasă pe om în pace:  vinul,  femeia şi banul” – proverb englez

De puterea cotropitoare a banului, asupra sufletului omului, îţi dai seama doar când îl vezi în reacţiile directe cu acesta … 

Astfel, îmi amintesc de chipul desfigurat de disperare, al unei mame, cum îşi pipăia copilul peste haine, în căutarea unei bancnote de 100 lei (vechi), dată acestuia,  pentru cumpărături. Copilul, care rătăcise banii prin buzunare, s-a întors fără cumpărături, spre panica nepricopsitei. În sfârşit, banii au fost găsiţi: bietul copil, la îndemnul femeii, îi mototolise, într-un fund de buzunar, şi îi uitase. Reacţia mamei, m-a impresionat, din nou: fericită poate, că s-au găsit banii, dar nu, din căinţa, şi-a îmbrăţişat copilul, şi aproape hohotind, îl ruga s-o ierte. Abia atunci, am realizat, că poate gândise şi rău, despre el, în timp ce înnebunită, îl scotocea peste tot, cu un aer de bolnav de Parkinson. Iar acum, poate, îşi realiza necugetarea maternă !

 Dar, am asistat la un caz mult mai grav de subjugare a sufletului, de către bani ! Controlam activitatea de teren, a unor agenţi hidro, din incintele (terenurile) îndiguite ale Luncii Dunării. Muncă de alergătură, zi şi noapte, slab plătită în raport cu eforturile depuse şi mai ales cu vechimea; îi mai ajuta însă faptul că localnici fiind, se mai acopereau cu veniturile din gospodăria personală, de care se ocupau şi în timpul serviciului de agent hidro. L-am cunoscut pe unul din aceştia, un tânăr ambiţios, tare simpatic.

Proaspăt căsătorit, îi plăcea, fapt impudic după mine, să-mi povestească intimităţile sale, cu soţia: cum o brutalizează, când ea  nu reacţionează în pas alergător, la apelurile lui erotice; cum o dezbracă, rupându-i lenjeria intimă, cum o îmbrăţişează până la sufocare, de-i strigă speriată: ai înnebunit, nu vezi că mă omori ? Mi-o spunea cu un aer de eroism impotent, foarte mândru de sadismul afişat. Din strălucirea stranie, a ochilor săi de un verde spălăcit, deduceam înclinaţii de pervers, capabil până să mă şi invite să-l asist la imaginara lui orgie (nu-l credeam, în tot ce spune). Nu-mi trecea prin minte, ce avea să urmeze, deşi, aveam uneori percepţia, că voia să mă instige, să-i cunosc soţia.  Am încercat să-l evit, genul de poveşti şi atmosferă, nefiind pe gustul meu. Mă uitam cu oarecare milă, la biata fată, destul de modestă în apariţia ei fizică, dar de un magnetism, căruia îi rezistam destul de greu.

Într-o seară, aveam să înţeleg … Din cauza unor pahare de vin, am pierdut maşina de înapoiere acasă. Nu-i nicio problemă, îmi spune el; dacă nu vă deranjează, dormiţi la noi. Soţia vă încălzeşte puţin camera, cina este pregătită şi …mai povestim. La gândul să nu întrerup gustul pornit al băuturii, şi să scutesc zdruncinăturile cursei auto, de transport local, am rămas încântat. Spre neplăcerea noastră, vestea apariţiei unor oi la păşunat pe diguri, l-a chemat la datorie, şi am rămas singur, cu soţia lui, căreia, la plecare, n-a uitat să-i repete autoritar: vezi, să nu-i lipsească nimic domnului inginer… Şi pune-i nişte sticle cu apă caldă, să aibă patul cald. Ai grijă ! A plecat, şi dus a fost …  Noaptea, în timp ce mă uitam prin nişte reviste, intră sumar îmbrăcată, plângând, soţia tipului. Speriat, mă ridic şi o întreb ce s-a întâmplat. S-a aşezat pe pat, lângă mine, şi hohotind disperată, mi-a spus că el, soţul, i-a cerut, să se culce cu mine; dar vede că eu nu dau nici un semn, şi ce se face ea ?  Ce-i spune lui ? Cuprins de o milă revoltată, am luat-o în braţe, şi în timp ce o mângâiam, aproape automat, mi-a venit s-o întreb …dar pentru ce ?

Ca să-i măriţi şi lui leafa ! Vine mai târziu, să vă prindă cu mine-n pat. Dar nu cred că are curaj. Cuprins de furie, doar că n-am scăpat-o din braţe, pe biata femeie. Am citit toată noaptea, şi am plecat cu prima cursă locală.

Ciudat mai este şi sufletul omului. Deşi, femeia respectivă, cu toată mila pe care mi-o inspira, mă atrăgea, în condiţiile date, nu m-am putut apropia de ea. Individului, i-am mărit leafa, dar l-am lăsat cu păcatul în suflet; dacă l-o fi avut. Peste câtva timp  mi-a transmis nişte rapoarte de teren, prin soţia lui. Mi le-a dat şi a plecat. La ieşire însă, răsuceşte cheia-n broască, se întoarce, şi-mi sare de gât.

Vreau să-ţi mulţumesc, şi să mă răzbun ! Iar în clipele care au urmat, amândoi, am recuperat tot năduful strâns în timp, de doruri neîmplinite. Într-o descătuşare, ce nu ar fi decât vulgarizată, descriind-o.

Atunci, am realizat, că uneori, femeia, are nobleţea ei sufletească, stranie, căreia, mă înclin, cu pioşenie !

? Ioan Ionescu      

Necunoscuta din tren

Motto: ”Când scrii despre femei, trebuie să-ţi înmoi pana în culorile curcubeului şi să presari rândurile cu pulberea de pe aripile fluturilor” – Diderot

Auzisem de amărăciunile provocate de dragoste, dar nu văzusem niciodată urmările ei palpabile în sănătatea oamenilor… Până într-o seară …

Mergeam spre Iaşi, cu un tren care avea vagoane de dormit. Nu-mi era somn, aşa că mă plimbam pe culoar, de-a lungul trenului. La un moment dat, văd controlorul de bilete, discutând aprins, cu o călătoare; o tânără frumoasă, ce părea trecută de anii facultăţii. Îmi văd netulburat de plimbare, când o aud: “am întârziat, n-am reuşit să-mi cumpar bilet, iar banii care mi-i cereţi, nu-mi ajung”. După ton şi felul ales, în care vorbea, mi-am dat seama că nu este o persoană obişnuită, şi că nu poate fi o blatistă. Chipul plăcut, şi felul îngrijit în care era îmbrăcată, m-au făcut curios …

M-am oprit în dreptul lor, ca orice gură-cască; de fapt, pe conductorul de tren îl cunoşteam, pot spune chiar că eram prieteni de-o bere… Călătoream de la Bucureşti la Iaşi, destul de des, şi cam de fiecare dată, tăifăsuiam la câte o halbă de bere, repetată după caz, la înflăcărarea discuţiilor, ca să ne stingem entuziasmul, care nu mai reţin, la ce aspecte, lua parcă foc. Prietenul meu de bere, când m-am oprit, îmi spune amuzat tărăşenia, din care, mi-am dat seama că nu credea o iotă. Convins de adevărul călătoarei, l-am întrebat, ca într-o doară, care ar fi diferenţa de plătit, şi i-am dat-o fără ezitare. Problema, odată lămurită, i-am invitat la o bere, la mine în cuşetă. În timpul discuţiilor, doamna, s-a recomandat a fi medic pediatru în Galaţi, şi că merge la Iaşi, pentru o problemă personală. Mi-a cerut adresa unde mă poate găsi, să-mi restituie banii. Institutul de proiectări, unde lucram se afla într-un bloc, lângă hotelul Lido.

Aproape uitasem povestea, iar la bani, nu mă mai gândeam; de obicei, când împrumut bani, îi consider aprioric dăruiţi. Într-o zi, la servici, mă anunţă de la poartă, că sunt aşteptat la intrare. Nedumerit, cobor, dar…., surpriză. Doamna Doctor din tren;  jovială, dezinvoltă, dupa scuzele de întârziere, mă invită la Lido, la o cafea. Ca la cafea…, banalităţi. Printre altele, mi-a spus că va mai sta câteva zile în Bucureşti, şi dacă doresc, ne mai întâlnim, tot aşa, la o cafea. Parcă am reţinut, că mai are câteva probleme de rezolvat, după care, dacă voi dori, ne putem vedea din nou, la ea în Galaţi …şi că mă va anunţa din timp. Îmi spunea totul, cu o anumită strălucire în privire, încât credeam că în ceaşcă, avea alcool în loc de cafea. Ne-am mai văzut o zi, sau două , apoi, a dispărut, tot aşa cum apăruse.
Aproape uitasem de Doamna Doctor… Peste mai mult de un an, eram în Galaţi, în delegaţie de serviciu. Pe Calea Domnească, mă intersectez cu cineva…, o doamnă. Încetinim derutaţi, întrebându-ne din ochi, de unde ne cunoaştem. Îmi pare o fantasmă, din abisurile sufletului. Mă opresc brusc, sau poate amândoi am făcut-o, şi îmi spune: da, eu sunt; ne-am cunoscut în trenul de Iaşi, m-ai salvat din mâinile controlorului. Mi-am revenit, brusc; dar nu-mi venea să cred; portretul strălucind de sănătate şi frumuseţe, dispăruse; aveam în faţă un chip obosit, puternic marcat de semnele unei suferinţe răscolitoare. Nu i-am arătat, dar într-un gest duios, i-am mângâiat mâna, şi i-am spus, ca un reproş blând: la ultima noastră cafea, mi-ai promis, că ne vom revedea aici, în Galaţi, de câte ori voi dori. Ştiu, mi-a răspuns ea la mângâiere, dar s-a întâmplat ceva: eu nu ţi-am spus, că sunt căsătorită, şi că soţul meu, concomitent, şeful secţiei unde lucram şi eu, era un bărbat gelos şi violent; iar sub pretextul geloziei mi-a intentat divorţ şi a început să trăiască în concubinaj cu o colegă; mă batea, să-l părăsesc, să aibă cale liberă; întâmplarea, m-a afectat puternic.

În tren, unde ne-am cunoscut, urcasem întâmplător, fără un scop anume. Voiam numai să uit…., să uit…, toate necazurile. Intrasem într-o stare de depresie gravă; la înapoiere, am fost internată mult timp. El a fost destituit, concubina l-a părăsit pentru noul şef, cu care s-a şi căsătorit… A trecut şi el, prin clipe grele. Ascultându-i vocea plină de compasiune, cu care parcă-l căina pe cel care-i produsese atâta suferinţă, m-am întrebat, aproape revoltat, de ce suflete nobile, precum al interlocutoarei mele, sunt atât de nedrept, supuse unor astfel de încercări absurde ale vieţii.
Impresionat, am uitat să-i cer un număr de telefon, să ne mai auzim din când în când. Şi anii s-au scuuuurs, s-au duuuus, şi n-am mai întâlnit-o, în ciuda plimbărilor îndelungi, pe Calea Domnească, din Galaţi.

În speranţa că va apărea ca atunci, din seninul clipei întâmplării… Daaar…, n-a mai apărut ! Chiar şi acum, când povestesc, sunt foaarte, foaaarte trist …

? Onu Ionescu

Oara

Motto:  “Respectarea promisiunii făcute este criteriul  demnităţii” –  Madi

I-am promis Oanei Clara, cu ocazia botezării ei în Oara, istoria acestui nume. În cunoştinţa mea, desigur, el fiind de sorginte greacă, şi probabil cu un trecut apropiat. Eram un tânăr proiectant, cu tabieturi, împrumutate de la nişte unchi de-ai mamei, oameni cu vază; unul, Şeful Baroului Avocaţilor din Bârlad, fost militant anticomunist, motiv implacabil de puşcărie politică, urmată de domiciliu forţat, într-o localitate din împrejurimi; altul, tot avocat, tot deţinut politic pentru vederile sale promonarhiste. De la ambii, mi-au rămas amintiri interesante …

De la primul… monumentalitatea Marii Enciclopedii Franceze, a cărei valoare spirituală, nu eram pregătit să o înţeleg, decât peste ani; freamătul zilnic, al vieţii unei gazete, el fiind şi patronul unui ziar local, de la care i s-a tras probabil, întemniţarea; ca şi nobleţea sentimentului de prietenie, dincolo de meschinăria politicii (pe scurt, în localitatea de domiciliu forţat, a fost văzut întâmplător, plimbându-se, de către un demnitar comunist, fost coleg şi prieten de facultate). Nu cunosc amănuntele, dar după ce i-a povestit respectivului, istoria domiciliului actual, unchiul s-a trezit rechemat în Bârlad, la zdreanţa ce-i mai rămăsese din viaţă.

De la al doilea… am reţinut modul protocolar de viaţă; ca să-l vizitez, deşi era singur, trebuia să mă anunţ cu 1-2 zile înainte, să mă primească, “de casă mare”, cum se justifica el şăgalnic. De la ambii, tabietul respectului de sine, după serviciu, cu o cafea, aromizată cu un coniac. Aşa se face, că în timp ce-mi savuram cele două licori, mă simt fixat de o privire intensă, surâzătoare, parcă. Cu nonşalanţa tupeului tinereţii, m-am şi autoinvitat  la masa de unde eram  cercetat. O brunetă, surâzătoare, mi-a acceptat scuzele, şi privindu-mă cercetător, m-a întrebat, dacă aşa procedez mereu. I-am raspuns sincer, că doar în situaţiile irezistibile percepţiei mele de plăcut. Au urmat recomandările de rigoare, să nu mai fim stânjeniţi, de pudoarea care, chipurile, ne incomoda oarecum.

Necăjită de singurătate, Oara, după ce ne-am mai respectat cu câte un coniac şi o cafea, nu mi-a refuzat invitaţia de a-mi face o vizită, să continuăm, într-o notă de discreţie, momente plăcute, ale căror germeni, deja dăduseră semnalul apariţiei. Ne-am cunoscut, în toate ! Ea ştia deja, despre mine, că sunt Onu, inginer proiectant, solitar ca şi ea. Mezina familiei, din cele două fiice, nu avea chef de carte; dar nici nu-i simţea nevoia; tatăl ei, grec, era Şef  Secţie Minorităţi din CC al PCR, veste, la care m-am crispat usor. O ascultam amuzat, crezând că mă ia de prostuţ. Îmi ştia telefonul de la serviciu, pe-al ei de acasa, nu mi l-a dat, pe motivul funcţiei tatălui.

Într-o zi, prima surpriză… îmi propune să ne căsătorim, cu perspectiva devenirii mele, în funcţia de ambasador, în oricare tară mi-aş fi dorit. Concomitent, au început să apară nişte ciudăţenii: ba la uşă, găseam nişte scame, ba administratorul, care ştia cine sunt, îmi face o vizită, şi cu un aer obedient, mă roagă să-i fac rost de un medicament, aflat sigur la Farmacia CC. Îl refuz, obiectiv, neavând cum. Mi-o retează scurt, muncitoreşte: ”haideţi, că ştim că lucraţi la Comitetul Central; că ne-a spus tovarăşul colonel, care s-a interesat de dumneavoastra’…”. Perplex, o ţin pe-a mea, el pe-a lui, şi ne despărţim oarecum afectat. Îi povestesc totul Oarei, care izbucneşte, satisfăcut …acum mă crezi că poţi deveni ambasador, după căsătorie ?

Nu văd legătura, îi întorc vorba repede. Are ! Înseamnă, că Ministerul de Interne, a început verificarea ta, în vederea căsătoriei noastre. Ştii, că suntem prieteni de familie cu…, şi-mi spune, spre groaza mea, numele Şefului Internelor (nu-l scriu, dintr-o discreţie, ce mi-e specifică), despre care se ştia că este un dur încuiat. Mă gândesc să rup legătura, dar nu sunt în stare, când ajutorul îmi vine tot din partea Oarei. Îmi spune că a sunat-o doctorul X, s-o anunţe că medicamentul cerut de administatorul blocului, nu se găseşte în depozit. În glumă, iî răpund: adică-ai sunat tu !? Doar mi-ai spus ca n-ai dat telefonul nimănui, când m-ai refuzat ! A luat cum se zice plasă. Mi-am dat seama că m-a minţit, şi n-am mai avut încredere. Am spus la revedere: eu diplomaţiei, ea, căsătoriei; poate s-a măritat cu medicul căruia-i dăduse telefonul ! Eu am fost însă mulţumit, să fi ieşit de sub spectrul minciunii.

Peste câtva timp, am întâlnit-o întâmplător, pe stradă; aproape să n-o recunosc; slăbise, parcă se ofilise. Deseori, m-am întrebat, dacă am procedat înţelept. Din clipele de intimitate, păream a  fi compatibili, dar cine poate şti ? Începusem să-i cunosc familia: sora, cumnatul; urma să mă prezinte părinţilor. Presupun că ne-am fi înţeles. Prin bunica mamei, am câteva molecule de sânge grecesc.

PS: A fost odată, o fată grecoaică, pe nume Oara !
Dar s-a pierdut, dintr-o îndârjire, ca în latinescul, ”perseverare, diabolicum !”

Onu Ionescu

ASIGURATA

Greu ne dăm seama, şi adeseori, destul de târziu, că aşa zisele neplăceri, din cauza cărora ne întunecăm viaţa, sunt doar urmarea  gândurilor, care ne frământă, ca şi cum, scenele pe care mintea, ni le înfăţişează, s-ar petrece aievea. De aici, suferinţe închipuite, nelinişti şi tulburări care ne îmbolnăvesc trupul şi sufletul.

M-a ferit Dumnezeu, de astfel de rătăciri ale minţii, cu toată firea mea sensibilă. Am văzut în viaţă, victime reale ale unor astfel de năluciri ale minţii, crezând că totul se reducea la ceea ce gândeau în momentele de necontrol ale acesteia, momente ce-şi spuneau nefast cuvântul asupra bietelor trupuri, în curând, epave în derivă, pe apele învolburate ale vieţii.

Lucram la Consiliul Judeţean Galaţi, pe atunci, Sfatul Popular. Biroul meu se afla într-o clădire anexă a acestei instituţii. Sub acelaşi acoperiş, îşi avea sediul, Comisia de expertiză medicală a pensionarilor. Doar cu o asemenea vecinătate, poţi vedea câtă suferinţă există lângă tine, fără să-ţi dai seama, că totuşi, eşti un caz fericit, cu toate grijile şi frământările pe care ţi le născoceşti singur. Deseori, pacienţii acestei comisii ne vizitau, pentru un pahar cu apă, sau un loc de repaus, până să le ajungă rândul.

Într-o zi, cu aceleaşi doleanţe, ne-a vizitat o tânără, pe care n-ai fi bănuit-o, un pacient, printre ceilalţi. Văzând-o nehotărâtă în uşă, i-am zâmbit, şi am invitat-o să–şi spună păsul. Observasem de mult, cât contează un zâmbet adresat cuiva, sau chiar ţie, într-un moment de cumpănă. Încurajată, s-a apropiat de biroul meu, şi mi-a cerut o coală albă, pe care să scrie o cerere. Am servit-o şi i-am oferit biroul liber al unui coleg, plecat în delegaţie.  S-a aşezat, a început să scrie, a greşit, mi-a cerut altă hârtie,  pe care la fel, a aruncat-o la coş şi nervoasă, cu vorbele: nu pot să-i scriu nici două rânduri, a plecat, la fel de enigmatică, precum apăruse. Aproape ne împrietenisem, prin micile ajutorări pe care i le puteam oferi: o coală de hârtie şi pix de scris, un scaun, un zâmbet şi întrebarea banală: “ce mai faceţi ?”. Venea la colţul biroului meu, de care se sprijinea cu coapsele strânse, de parcă le-ar fi etalat rotunjimea. Mi-a observat privirea lacomă, cu care apreciam armonia formelor, şi într-o zi, mi-a spus direct: “ dacă-ţi plac, putem să ne plimbăm  prin oraş,când  eşti liber ! ”

Am evitat un răspuns clar…  Adevărul, este că, nu mi-ar fi displăcut o plimbare cu o făptură, care în afară de stările de agitaţie, din momentul când încerca să scrie, nu părea a fi pacienta Comisiei amintite. Puţin mai scundă decât mine, plinuţă, cu figura foarte blândă şi graiul pe măsură, nu o refuzam, dacă nu i-aş fi aflat drama sufletească, de la o cunoştină ocazională, aşteptând, la aceeaşi comisie.

Fata, învăţătoare într-o localitate nu departe de Galaţi, se îndrăgostise pe tren de un tânăr, care nu merita o asemenea şansă. Relaţia lor a durat, până când acesta, i-a spus că nu mai pot fi prieteni, el urmând să se căsătorească, în curând. Şi politicos, convins că s-a achitat onorabil de obligaţie, şi-a luat la revedere, chiar în sala de aşteptare a Gării din Galaţi unde, pare-se pornise marea ei pasiune,  pentru el …

 Era într-o după amiază, când înserarea, se lasă curând. Tulburată de brutalitatea despărţirii, ea nu-şi mai aminteşte ce s-a întâmplat. Au găsit-o a doua zi,  în preajma Gării, umblând şi vorbind, fără noimă, despre cel care o părăsise. A fost pensionată vremelnic, medical, părinţii, tot învăţători, sperând că se va produce o minune, cu odrasla lor.

Nu m-am simţit în stare să-i accept invitaţia … Starea sănătăţii ei, iluziile care şi le-ar fi făcut, nesiguranţa unei ameliorări, mi-au produs un moment de laşitate, şi am declinat invitaţia. De altfel, în curând, şi eu m-am căsătorit, apoi m-am mutat la un alt serviciu. Nu am mai aflat nimic despre ea, dar ca o lecţie, mi-o amintesc, ori de câte ori, mintea mea, o ia razna, în probleme mai mult, sau mai puţin sufleteşti !

Ioan Ionescu – 21.09.2009

Adela

Madi şi Onu vă prezintă …

Cu pumnii strânşi, Onu îşi freacă nedumerit ochii şi se întreabă … Oare am visat, unde-i Madi, cu care am vorbit până acum ? Doar nu mi s-a părut: era aci, în pat, lângă mine, cu coatele pe genunchii strânşi, şi feţişoara ei blândă şi duioasă, în pumnişorii delicaţi, vorbindu-mi cu un glas cald şi tors,  parcă al Nataşei, bosumflată,  că nu are voie încă să-şi folosească noul laptop …

 – Onu, tu ai observat reacţiile vizitatorilor noştri ? Fiecare exprimă o stare de spirit, şi împreună, un sfat dat nouă, cum să continuăm:
– Madi, dacă tu eşti şi nu visez, ce să fi observat ?
– Păi, Mika, buna mea prietenă, a spus că prea aspru a fost sfârşitul Roxanei, şi că vrea alte povestiri, mai cu bucuria vieţii, că nu crede să fie totul aşa de trist !

 

Lucia, ţi-a spus clar şi imperios: ”Prea trist, Onu, schimbă sfârşitul !”, dar i-ai şi răspuns că viaţa Roxanei, parcă era cuprinsă de metastaze, la care poate nici cel mai bun medic, n-ar fi reuşit o vindecare ?

– Da, draga mea Madi, am remarcat sensibilitatea specific feminină a Mikăi şi Luciei; am mai sesizat şi raţionalitatea Catiei, când a spus că poate exista o şansă pentru Roxana, dacă ar avea ceva bani puşi deoparte; şi înclinaţia spre ezoterism, a misterioasei Incertitudini, cu magia învăluitoare a verbului ei, când a comentat ” Totdeauna, dincolo de cuvinte, există o altă lume. Mult mai complicată decât se presupune”; nu mi-a scapat, nici remarca profund aristocratică, a Matildei: ” Tristă şi emoţionantă povestire. O iubire fără margini. Nu mai putea nici cu el, nici fără el …. Ce suflet trebuie să aibă o femeie, ca să poată lua o viaţă, de fapt două ? ” şi nici umorul uşor caustic, al întrebărilor lui Cristian …vecina e măritată şi ambii anchetatori căsătoriţi ? Ar fi dramatic; măcar unul să fie disponibil …am observat, că până şi Nataşa, a perceput sensibilitatea blogului nostru, şi a simţit nevoia să ne miaune despre păsul ei cu interdicţia folosirii laptopului nou, pe motivul …, îţi dai seama, ce rigoare la Vania, că l-ar putea umple de păr !?

– Şi, ai o idee de ameliorare, încât toată lumea, să se simtă cat mai bine …
– Da, Onu, mi-a răspuns Madi, cu vocea ei,  caldă şi alinătoare …Din tolba noastră plină cu povestiri, am putea alege şi pentru cei mai sensibili, fără a renunţa la caracterul de raţionalitate aristocratică, sau la o nuanţă ezoterică, fie şi cu un umor abscons, pe gustul lui Cristian. Ce zici de povestirea Adela ? Impresionat, şi emoţionat, cuprins de un val de căldură, parcă  ne mai perceput, Onu, i-a răspuns printr-o înclinare afirmativă, a capului; şi a continuat:

– Dar întrebările ?
– Aaaaa, păi nimic mai simplu; mă gândesc la două, chiar la începutul povestirii:

1. După cum i-a apărut vecinului, Adela ar suporta vicisitudinile vieţii Roxanei ?
2. În cazul unei nereuşite maritale, ar remedia scurt necazul ?

– Da, Madi, tu ai întotdeauna dreptate: ce s-ar face blogul nostru, fara prezenta ta activă ? Şi , ca în 1001 de nopţi, Onu aţipi cu mâna întinsă către avatarul lui Madi, dobrogeanca lui într-un gest tandru, de fericire. Când s-a trezit, o rază caldă de soare, i se zbenguia  pe faţă …

ADELA

 În semiobscuritatea după amiezii de iarnă, n-a văzut-o bine … 

A remarcat doar silueta înaltă, cu forme pline, rotunjite de vizorul prin care a zărit-o în timp ce se grăbea să intre în apartament. Cu gândul la cele văzute, regreta puţinul remarcat. Trebuie să aibă un chip drăguţ, îşi zice; care să completeze mlădierile molcome ale îmbierilor de vino-ncoa. Şi un zâmbet luminos, plin de căldura unor nebănuite promisiuni.

De când i-a văzut umbra, nu mai are linişte. Se plimbă agitat şi nesigur prin cameră, fără un gând clar.  Brusc, îşi face curaj, se priveşte în oglindă încrezător, zâmbind şi spunându-şi ca într-un strigăt de victorie: ”Îmi place de mine,  necondiţionat!”.  Căpătase acest obicei din ziua când speriat de un eşec,  a citit undeva formula respectivă,  ca un sfat sigur  împotriva stresului specific momentelor de ezitare.  O ultimă privire în oglindă  îl asigură că este pregătit pentru emoţia confruntării cu Umbra. 

S-a autoinvitat la vecină, pentru a-şi limpezi mintea de obsesia curiozităţii care-l cuprinsese. Impactul primei impresii,  a fost cel puţin neaşteptat. Un chip sobru, interiorizat, indicând fără dubiu, o fiinţă cu preocupări departe de cochetăria emoţiilor ocazionale.  Bărbia are o gropiţă discretă, delicată,  poate ca şi forţa sufletească pe care o degajă. Lipsa oricărui zâmbet, cu toată politeţea binevoitoare de pe faţă,  ce  exprimă  degajarea celui sigur de sine, îl derutează şi necăjeşte. Nu asta era promisiunea iluziei ale  cărei plăsmuiri l-au propulsat către acest moment.  Nici cafeaua cu care l-a servit, un gest concret  de bunăvoinţă şi o invitaţie  la a se simţi bine venit nu i-a şters senzaţia de nedumerire incomodă pe care a perceput-o. A remarcat însă simplitatea naturală a  gesturilor provenind probabil dintr-o conştiinţă de sine,  specifică unor caractere puternice şi rare.

Este derutat de impactul contrastului dintre impresia vizitei şi impresia  apariţiei meteorice a Umbrei. Desi viaţa îl formase  în spiritul ferm al convingerii că  “eternul feminin”  este inseparabil de o superioritate, pe care doar naturaleţea o afirmă şi o consacră,  nu se aşteptase la o confirmare atât de categorică.   Sub efectul şocului a uitat să guste din cafea; la plecare s-a scuzat cu un zâmbet  jenat. Ea i-a răspuns ,  tot cu un zâmbet,  amuzat însă. Faptul il derutează.  Ce-o fi aşa de amuzant ?

Să fi simţit  că-i,  place?  Doar a fost destul de sobru !  Nu crezuse până atunci, că oamenii pot comunica  emoţional,  prin  vibraţii ale sufletului,  fără  să-şi dea seama. Auzise,  ca şi despre “dragostea la prima vedere”,  dar nu le dăduse importanţă. Gândirea lui, restrânsă  doar la aspectele corporale ale  vieţii,  nu realiza necuprinsul existenţei  în universalitatea sa.

Sceptic,  îşi spune că Umbra nu –i pătrunsese sufletul. Însă,  intuiţia,  prudentă,  îl avertizează: ”Nu fi atât de sigur.Poate fi  începutul!”.

Stânjenit, cuprinde cercetător cu privirea  chipul  înseninat de zâmbetul neaşteptat. Alunecă pe deasupra gropiţei din bărbie şi poposeşte pe rotunjimile atrăgătoare ale coapselor pe care indiscreţia materialului pijamalei,  le evidenţiază. Uitând de gândul care-l speriase,  şi de o nouă autotrădare vibraţională, îşi spune: ”asemenea coapse, nu se pot termina decât cu genunchi demni de armonia locului ce-i  aparţin:  plini,  rotunzi şi calzi”.  Apoi: ”Mai ştii,  poate că este chiar un început ?”

Brusc,  o emoţie inefabilă, îi inundă trupul,  încât `nici  nu observă, când părăseşte încăperea,  fără să salute …

Ioan Ionescu – 10.10.2008

ANCHETA II

Pe scurt, povestea celor doi era următoarea: s-au căsătorit de tineri, din dragoste, cu totală dăruire din partea ei, care cu multă bucurie, declara fără rezerve că el era primul bărbat pe care-l cunoscuse; spre nenorocul ei, băiatul nu s-a dovedit prea descurcăreţ în viaţa socială, nereuşind mult timp, să-şi găsească mijlocul pentru câstigarea existenţei …

 

La început, n-au fost probleme, înflăcărarea pasiunii ei ţinând loc şi de bunăstare, şi de serviciul care lui a început să nu-i mai lipsească  … A venit însă şi copilul, o dulceaţă de fetiţă, care-şi revendica dreptul ei de timp, din bugetul familiei. Soţul şomer a înţeles, că oricât i-ar place traiul pe salariul soţiei, trebuie să-şi găsească un rost în societate, şi să se angajeze undeva. Şi a reuşit …

A apărut o altă situaţie …învăţat să bage mâna până la cot în veniturile soţiei, a început să confunde gestiunea serviciului unde era angajat, cu poşeta soţiei, în legătură cu care, Roxana, în pasiunea ei necugetată, nu s-a gândit să stabilească nişte limite. Şi, puţinul neobservat la început, în gestiunea patronului, a devenit caz penal, de unde a şi pornit năruirea idilei Roxanei, aflată la un moment dat, în situaţia de a umple golul bugetar produs patronului, de odrasla ei răsfăţată peste limită şi pe care “aceasta”, soi rău, nu era în stare s-o înţeleagă. Momentele de tensiune n-au îndreptat situaţia, neînţelegerile căpătând accente dramatice.

S-a ajuns până acolo că el a trebuit să fie salvat de închisoare, pentru delapidare. Şi tot pe spezele Roxanei, care a contractat un împrumut înrobitor, de la bancă. Vai, sărmana, colac peste pupăză, a venit şi atitudinea lui adulterină, prin care se înstrăina şi puţinul rămas din salariul subţiat de rambursările la bancă. Fetiţa a crescut, în durerea discretă a mamei, a absolvit o facultate, dar nu a reuşit să-şi înduplece tatăl să-şi revină pe făgaşul normalităţii. Roxana a început să aibă probleme de sănătate şi, de parcă s-ar fi dereglat nervos, a hotărât că, mai bine să-l ştie mort,decât în braţele alteia.

Fără să primească vreo idee, din cele ascultate, anchetatorul înalt, a întrebat într-o doară:
– Doamna mai are rude ?
Parcă amintindu-şi brusc, vecina a răspuns neconvingător: pe lângă fiica despre care v-am spus, bunica şi unchiul fetei, după mamă; apoi, rudele lui, dintre care,o soră încercase să-l aducă pe calea cea bună, fără rezultat însă; se mai ajuta înainte cu o mătuşa, din partea tatălui. Dar de când acesteia i-a paralizat soţul, ca urmare a obliterării arterei carotide dreapte – mătuşa nu mai este disponibilă să-i asculte suferinţele, mai ales de când cu fixaţia de a nu-şi pierde soţul în braţele alteia, cu nici un preţ. Ba, mai cred că sfatul mătuşei de a-l părăsi pe nenorocit, a îndepărtat-o şi de aceasta; cum s-a întâmplat şi cu mine când am sfătuit-o acelaşi lucru.

Între timp, medicul îi şopteşte ceva anchetatorului şi ies împreună din camera. Revenit după scurt timp, şi grăbit parcă, îi mulţumeşte vecinei, rugând-o să-l mai contacteze, peste puţin timp. Şi, încă ceva, amintiţi-vă cât mai multe aspecte despre convieţuirea dramatică a vecinei dumneavoastră. Mă interesează pentru meseria mea.

După plecarea vecinei, Anchetatorul s- a dus direct la medicul legist,căruia i-a spus:
– Sunt al tău, numai ochi şi urechi.
– Voiam să-ţi spun că la autopsie, am constatat o sufocare masivă a emisferei drepte cerebrale, lucru care se întâmplă în timpul strangulării; totuşi, gâtul nu prezintă urme de violenţă. Am putea emite câteva ipoteze: una ar fi aceea a asfixierii cu o pernă, dar de ce este afectată doar emisfera dreaptă ? Şi, la fel, de ce fără urme de violenţă ! Fără ca el să fi simţit momentul sufocării ?
– Dar dacă a luat un somnifer, ştiind că suferă de insomnie, poate chiar o doza mai mare ?
– Ştii, că nu eşti departe de rezolvarea cazului ?
– Nu, pentru că nu ştiu să mai continui !
– Bine, dar e foarte simplu ! Întrebarea ta, mi-a dat ideea următorului scenariu foarte plauzibil anatomo- fiziologic: creierul nu funcţionează în lipsa oxigenului, care îi este procurat de curentul de sânge adus prin artera carotidă; ipoteza somniferului, admite varianta netrezirii reflexe în cazul lipsei aportului de sânge oxigenat la creier.
– Tot nu văd legătura !
– Normal, pentru că, tu ai rezolvat, aş zice, intuitiv, cazul general. Ştii doar, că intuiţia este un fel de revelaţie! Ea ne dezvăluie adevărul, fara a face un raţionament. Trecând la raţionamentul medical, situaţia devine astfel: dormind profund, sub efectul somniferului şi, apropo, trebuie să aflu ce au folosit,victima, putem să-l numim astfel, nu s-a trezit la lipsa de oxigen, când era prea tarziu; creierul fusese deja afectat, puterea de reacţie nu i-a mai ajuns decât să schiţeze zâmbetul nedumerit de ce i se întâmplă, ca o stare apneică în somn, după care, s-a stins.

– Să cred atunci, că soţia, i-a presat artera carotida în timp ce dormea şi i-a provocat astfel moartea ? Dar cum s- o fi făcut ?
– Simplu, cu arătătorul de la o mână sau de la ambele mâini, acoperit cu un material care să nu lase urme de ADN si care a fost apoi aruncat oriunde, sau, pur şi simplu, ars.
– Îmi displace rezolvarea, dar nu rezist să nu o accept ! O va admite şi făptaşa ?
– Pune-ţi aceeaşi intuiţie la treabă şi o vei convinge ! Primul element îl ai: “fixaţia ei, că mai bine mort, decât in braţele alteia !” Ar fi şi al doilea: s-o pui în faţa faptului împlinit, printr-o şiretenie !
– Ei, asta-i; de unde iau şiretenia ! Bine, află ce somnifer a folosit şi eu mă gândesc la şiretenie ! Poate reuşim.

Tânărul medic a constatat că s-au folosit însuşirile hipnotice ale unei plante medicinale: arnica montana, din care dozele mari sunt toxice sau chiar paralizante. Ambiţionat de aflarea meritelor propriei intuiţii, tânărul anchetator şi-a pus mintea la treabă şi a imaginat următorul scenariu:
– Doamnă, ştiu că suferiţi, dar din autopsie, rezultă că soţul dumneavoastră a fost asasinat şi fără să vă daţi seama, într-un mod de-a dreptul genial: a fost adormit profund şi în timp ce dormea dus, să zic aşa, i- a fost provocat un infarct cerebral; cu degetul arătător sau cu ambele arătătoare; nu ne gandim la dumneavoastră, dar aveţi idee cine ar putea fi făptaşul ?

Ipoteza dumneavoastră ne-ar fi de un real folos în lămurirea cazului. Mai cunoaştem, că aţi fi preferat sa-l ştiţi mort decât în braţele celei care-i sucise minţile. Ca om, vă înţeleg, şi sincer, m-aş fi gândit la fel, decât să ne despărţim după, dacă am înţeles bine, un coşmar, care cu toată durata de peste douăzeci şi cinci de ani, presupun că a avut şi momentele lui de bucurie, fie şi prin prezenţa fetiţei care nu cred că i-a fost indiferentă.

– Stooop ! Ce mai vreţi de la mine ? Nu credeţi că-mi ajung propriile reproşuri ? Ce alinare-mi puteţi oferi, dacă aflaţi adevărul ? Aşteptaţi să-l înmormântez creştineşte, deşi, încă mă întreb dacă o merită !

Tânărul agent nu mai ştia cum să continue. Declanşase reacţii la care nu se gândise. Sincer, pe cât i-o permitea postura sa oficială, şi-a exprimat compasiunea, tulburat de dramatismul pe care şiret îl dezlănţuise. A plecat, neştiind ce să mai facă. În actele Poliţiei, verdictul a fost clar: ”crimă, prin asfixiere cu mijloace nedescoperite” …ancheta va continua dupa funeralii; autor necunoscut; suspecţi: soţia victimei …prima discuţie, după funeralii.

Funeraliile s-au desfăşurat sub privirea nedumerită a tânărului agent; venise la eveniment dintr-un imbold de condescendenţă şi o curiozitate psihologică profesională, să vadă, neobservat, reaţiile unui suspect special de crimă.
În privirea rătăcită uneori, a văduvei, apăreau sclipiri nedefinite ale unei decizii în formare, pe care nu ştia cui să le atribuie: regretelor, resentimentelor, sau disperării.

Cu gândul la aceste imagini şi conştiinţa împovărată de compasiunea pe care o resimţea faţă de presupusa vinovată, a plecat fără să-şi facă simţită prezenţa. Şi-a propus să revină peste câteva zile, poate o săptămână, după ce şi-ar fi mai limpezit impresiile asupra nedumeririlor de la înmormântare. Era într-o zi de miercuri.

Luni, săptămâna următoare, la zbârnâitul insistent al soneriei de la apartamentul Roxanei, nu răspunde nimeni. Într-un târziu, sfios, se deschide uşa vecinei. Cu faţa scăldată în lacrimi, şi cu o voce stinsă, în contrast cu înciudarea din momentul când s-au cunoscut, i-a şoptit tânărului agent: o găsiţi la Spital, au internat-o ieri, după ce a încercat să se sinucidă; repeta intr-una: ”nu pot fără tine! mai bine te împărţeam cu ea!”. Dimineaţă, m-a rugat să vă dau plicul acesta; ştia sigur că veţi veni.

După ce v-a văzut la înmormântare, ceva s-a prăbuşit în ea. Poftiţi în casă, să citiţi plicul; aţi impresionat-o foarte mult. Parcă nutrea faţă de dumneavoastră, un sentiment ciudat de simpatie, respect şi teamă.
– Nu, vă mulţumesc, am să-l citesc la birou şi am să sun la spital să văd cum se simte. Şi mie, îmi pare foarte rău, de cele întâmplate! Ştiţi cumva unde au internat-o ?
– Nu ştiu, dar după cum se zbătea, parcă-şi ieşise din minţi… Dacă nu intraţi, pot să mă retrag ?
– Încă o dată, vă mulţumesc foarte mult. M-aţi ajutat cum nu vă închipuiţi ! În sufletul meu vă rămân îndatorat ! La revedere ! Rămânem prieteni !

Nu a mai avut răbdare până la serviciu. Urcat în maşină, a desfăcut emoţionat plicul. Cu un scris frumos, deşi tremurat de emoţie, Roxana i-a transmis următoarele:
– Nu ştiu ce să vă spun. Vă admir perspicacitatea profesională; dar nu vă va folosi pentru că eu, nu voi mai fi; îmi regret rătăcirea şi mă pedepsesc singură. Oricum, uşurarea în care am sperat, a devenit o povară sufletească de nesuportat; privirea lui uimită, în care parcă-mi spune: ”ce faci, nu vezi că mor ?”, nu-mi da pace !

În acest punct agentul tresări, ca la o vibraţie neaşteptată: ”minţile noastre au fost la unison; păcat de Ea !”.  Sună apoi la Salvare, unde află că pacienta Roxana Popescu din strada Eşecului nr 13, decedase în drum spre Secţia de Neuropsihiatrie.

Cazul Roxana Popescu este rezolvat; s-a gândit ! Şi abătut, s-a îndreptat către serviciu …

Ioan Ionescu – 27/28. 09. 2008