Arhive pe etichete: Univers feminin

P 43, Antidot social

Am dat ascultare spiritului înţelepciunii Universului feminin din blogosferă, şi m-am abţinut să-mi mai irosesc timpul şi nervii la Antena 3. Aşa, îmi cruţ subliminalul, şi previn o distonie neurovegetativă provocată de o mentalitate, care nu mă miră că avem “mondiali” printre noi.

Aşa spre pildă, noul nostru Preşedinte de Asociaţie de Proprietari, om de afaceri, cu o firmă de asigurări, promovată legal, conform noului Legislativ, ce şi-a zis:

–“ia să înlocuiesc eu nişte conducte pe scară, să văd ce-mi iese. Şi cu ce i-a ieşit, o lucrare inutilă la el în apartament, gratis şi ceva miişoare, neclarificate în acte, a plecat în concediu, băiatul.

Sunt singurul care m-am prins, dar acum, nu ştiu ce să fac.

Să-l dau în vileag, să-i devin complice prin tăcere? Voi cei care mă citiţi, ce aţi face?

L-aţi demasca pe borfaş, sau fiind primul descoperit, să ne facem că nu-l vedem? Mă tem că şi escrocul de la firma de instalatii, care s-a pretat la o asemenea mânărie, şi-ar perpetua năravul.

Şi dacă va candida în Parlament? Şi electoratul l-ar alege, pe argumentul că e băiat descurcăreţ? Dar aştept decizia voastră.

Să mă mai consolez cu iluzia că poate nu sunt singurii din Ţară, iar situaţia nu e prea gravă!?

Onu

 

 

Reclame

8 comentarii

Din categoria Din lume ..., Pagini de Jurnal

TROPICALĂ

Ne-am cunoscut, fără să ştim, ce ne aşteaptă

Ca într-o doară, ne-am zâmbit, când peste poartă,

Bustul măsliniu, cu sâni săltând zglobiu sub stropii reci de apă, din duşul matinal

Locului, m-a pironit fără să vadă.

Şi uitând bineţea cuvenită, să îi dau, normal,

Indiscret, eu simţurile-mi umplu,cu aerul ei tropical.

Nu s-a jenat, când mi-a răspuns, la salutul meu, târziu.

Iar de pe  sâni, în jocul lor bine dispus.

S-au scuturat şi câţiva stropi,

Care, neprevăzut, pe buze, mi-au căzut.

Fără să ştie, clipa i-a sorbit,

Ca picuri grei de abanos, cu aromă delicată de Santal

Încântată, a chicotit, de gestul meu nestăpânit.

A doua zi, la poartă, mă aştepta,

Cu zâmbet larg de buze cafenii.

Şăgalnic, ne-am făcut din ochi,

Iar, ca-ntr-o joacă de copii

De mâini, peste poartă, ne-am prins.

Şi ca şi cum, nu ar fi fost de-ajuns,

Spontan, ne-am sărutat.

Dar, buzele,  parcă nectar, nu ne-au ajuns.

Noroc de trecătorii amuzaţi

Care prin chicotit discret, ne-au amintit

Că e momentul cuvenit, să ne oprim.

Până seara, timpul, s-a scurs infernal,

Cu gândul stăpânit de sângele curgând prin vine, tropical.

Noaptea, în respiraţii şuierate, îmbrăţişări necontrolate ,

ne-am ostoit abia spre zori de zi.

În patru săptămâni de vis,

am trăit ce nebunie, poate fi în Paradis.

Ne-am despărţit, la fel de natural.

Împărtăşisem a vieţii bucurie, hormonal.

Madi şi Onu

5 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, Poezie

BIBLIOTECARA

Motto:  ”Dacă înlături iubirea şi gingăşia dispare tot farmecul vieţii”  – Cicero

Plăcerea lecturii, deseori, nu se rezumă doar la a citi, ci şi la a povesti ce-ai citit, ce cărţi şi locuri noi de lectură ai descoperit, cum se prezintă, şi câte altele. Aşa, bunăoară, un prieten, îmi povesteşte, că fiind cam zgârcit, nu-i place să cumpere cărţi, şi merge la biblioteca de cartier de unde le împrumută. Deşi, spune el, prezintă inconvenientul că trebuie să-ţi programezi un anumit timp de lectură zilnic, de care uneori nu dispui, aşa că farmecul lecturii este ştirbit de graba cu care eşti nevoit să termini cărţile împrumutate.

Dar, pe lângă acest inconvenient, mai prezintă însă un aspect, pe care mulţi nu ştiu să-l valorifice: emoţia estetică declanşată de  prezenţa unei Bibliotecare plăcute, care reuşeşte să stimuleze setea de lectură, prin amabilitatea ei, prin capacitatea de comunicare şi prin interesul pe care-l dezvoltă asupra cărţilor fiecărui abonat al bibliotecii. Este, pur şi simplu, o infuzie de bucurie,  ce are loc în timpul schimbului de impresii asupra cărţilor ce-i  trec prin mână.

 Aşa, am trăit o întâmplare, foarte interesantă …

– Bine, care-i întâmplarea, îl intreb eu, grăbit să ascult, o poveste, care mi s-a părut că mă va scoate plăcut din frământarea curiozităţii mele. 

– Nu mă zori, lasă-mi savoarea retrăirii clipelor despre care-ţi voi vorbi.

– Înţeleg bine, este vorba despre ceva care te tulbură încă după mulţi ani ?

– Poate  glumeşti, sper, dar te asigur, este vorba despre ceva la fel de frumos, ca însăşi sinceritatea, în toată splendoarea ei. Oricum, şi acum, după  mulţi ani, retrăirea momentului, reînviată în subconştientul meu, îmi îmbujorează obrajii; simt nenumarate înţepături, care-mi înfioară toată fiinţa.

 Astfel, mi-a povestit cea mai ciudată păţanie personală intimă, din care transpare misterul fragilităţii eternului feminin sau poate, a tăriei sale. Şi, ca să nu te mai ţin pe jar, lucrurile s-au petrecut aşa …

Ca de obicei, m-am dus la bibliotecă, să cer nişte cărţi, despre care auzisem de la colegi, că nu trebuie ratate. După restituirea cărţilor împrumutate, şi schimbul de impresii cuvenit, solicit cărţile pentru care venisem.

Fiind oarecum de-al locului, obişnuiam să mi le aleg singur din rafturile doldora de cărţi. Faptul în sine, făcea parte din ritualul vizitei la biblioteca respectivă. Trebuie să-ţi spun, că era  vorba de un spaţiu destul de redus, din două camere, cu câte trei rânduri de rafturi lungi de circa trei metri fiecare, la o distanţă  de până la un metru, unele de altele. Cărţile, tot mai numeroase, în timp, erau îndesate unele în altele şi chiar suprapuse, aşa încât nu era uşoară găsirea sau scoaterea celor alese pentru împrumutul acasă.

Întreb în care din rafturi să le caut, intru în spaţiul numit şi încep să mă uit după titlurile dorite. Fără nici un spor însă. Lumina palidă a becului din tavanul încăperii, nu-mi asigură vizibilitatea necesară citirii titlurilor. Depăşit şi jenat de propria-mi nereuşită, am rugat-o pe bibliotecară să mă ajute. Îndatoritoare, şi plină de zel, s-a dus direct spre cartea dorită. În graba răspunsului rugăminţii mele, probabil considerându-mă una  cu rafturile familiare ei, nu a apreciat bine spaţiul de trecere  pe care prezenţa mea il micşorase, aşa că,  întinzându-se după carte, m-a dezechilibrat vizibil …

Nu stiu ce mi-a venit, dar în timp ce-şi prezenta scuze pentru incident, i-am cuprins faţa în mâini şi am sărutat-o cu toată neîndemânarea momentului. Surprinsă parcă de neprevăzut, mi-a raspuns la fel de neaşteptat, dupa care, cărţile au fost martori înmărmuriţi şi discreţi ai unor scene fierbinţi cum poate doar în paginile lor se găseau.

Învolburarea a fost de-a dreptul inconştientă; nu ne-am pus o clipă problema că uşa era descuiată şi puteam fi surprinşi de vreun cititor întârziat. A fost începutul unor momente periodice, spasmodice şi tăcute, după care, eram alte fiinţe. Totul a durat ani şi ani, până când biblioteca şi-a încetat existenţa, prin demolarea clădirii în care era găzduită.

Aş mai spune, că misterul eternului feminin mi s-a revelat după câteva întalniri, când n-a mai rezistat: ”ştii, mi-a plăcut tare mult de tine şi de felul tău de a fi; te doream, dar nu îndrăzneam să-ţi spun; mă temeam să nu gândeşti necuviincios despre mine”. ” Oricum, dacă mi-ai fi spus că mă placi, te-aş fi respins înciudată şi dezamăgită”. ” Gestul tău hotărât, cu adevărat bărbătesc”, i- aş zice, mi-a spulberat orice ezitare; şi mă simt împlinită !”

 – Îţi imaginezi, ce copleşit am fost eu ? Se pot oare uita asemenea momente ? Orgolii fericit împlinite, am gândit eu, impresionat de cele auzite, fără să spun ceva, spre a nu tulbura farmecul clipei …

? Onu Ionescu

35 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

ADELA

Motto:”Sunt unele lucruri pe care o femeie le pătrunde totdeauna cu mai multă agerime decât o sută de ochi de bărbaţi.” – Lessing

 În semiobscuritatea după amiezii de iarnă, n-a văzut-o bine. A remarcat doar silueta înaltă, cu forme pline, rotunjite de vizorul prin care a zărit-o în timp ce se grăbea să intre în apartament. Cu gândul la cele văzute, regreta puţinul remarcat. Trebuie să aibă un chip drăguţ, îşi zice; care să completeze mlădierile molcome ale îmbierilor de vino-ncoa. Şi un zâmbet luminos, plin de căldura unor nebănuite promisiuni.

Această prezentare necesită JavaScript.

De când i-a văzut umbra, nu mai are linişte. Se plimbă agitat şi nesigur prin cameră, fără un gând clar. Brusc, îşi face curaj, se priveşte în oglindă încrezător, zâmbind şi spunându-şi ca într-un strigăt de victorie: ”Îmi place de mine,  necondiţionat!”. Căpătase acest obicei din ziua când speriat de un eşec, a citit undeva formula respectivă, ca un sfat sigur împotriva stresului specific momentelor de ezitare. O ultimă privire în oglindă îl asigură că este pregătit pentru emoţia confruntării cu Umbra

S-a autoinvitat la vecină, pentru a-şi limpezi mintea de obsesia curiozităţii care-l cuprinsese. Impactul primei impresii, a fost cel puţin neaşteptat. Un chip sobru, interiorizat, indicând fără dubiu, o fiinţă cu preocupări departe de cochetăria emoţiilor ocazionale.  Bărbia are o gropiţă discretă, delicată,  poate ca şi forţa sufletească pe care o degajă. Lipsa oricărui zâmbet, cu toată politeţea binevoitoare de pe faţă, ce exprimă degajarea celui sigur de sine, îl derutează şi necăjeşte. Nu asta era promisiunea iluziei ale cărei plăsmuiri l-au propulsat către acest moment. Nici cafeaua cu care l-a servit, un gest concret de bunăvoinţă şi o invitaţie la a se simţi bine venit nu i-a şters senzaţia de nedumerire incomodă pe care a perceput-o. A remarcat însă simplitatea naturală a gesturilor provenind probabil dintr-o conştiinţă de sine, specifică unor caractere puternice şi rare.

Este derutat de impactul contrastului dintre impresia vizitei şi impresia  apariţiei meteorice a Umbrei. Desi viaţa îl formase  în spiritul ferm al convingerii că “eternul feminin” este inseparabil de o superioritate, pe care doar naturaleţea o afirmă şi o consacră,  nu se aşteptase la o confirmare atât de categorică. Sub efectul şocului a uitat să guste din cafea; la plecare s-a scuzat cu un zâmbet  jenat. Ea i-a răspuns tot cu un zâmbet …amuzat însă. Faptul îl derută. 

Ce-o fi aşa de amuzant ? Să fi simţit că-i, place ?  Doar a fost destul de sobru !  Nu crezuse până atunci, că oamenii pot comunica  emoţional, prin vibraţii ale sufletului, fără să-şi dea seama. Auzise, ca şi despre “dragostea la prima vedere”, dar nu le dăduse importanţă. Gândirea lui, restrânsă  doar la aspectele corporale ale  vieţii,  nu realiza necuprinsul existenţei  în universalitatea sa. Sceptic, îşi spune că Umbra nu-i pătrunsese sufletul. Însă, intuiţia, prudentă, îl avertizează: ”Nu fi atât de sigur. Poate fi  începutul!”.

Stânjenit, cuprinde cercetător cu privirea chipul  înseninat de zâmbetul neaşteptat. Alunecă pe deasupra gropiţei din bărbie şi poposeşte pe rotunjimile atrăgătoare ale coapselor pe care indiscreţia materialului pijamalei,  le evidenţiază. Uitând de gândul care-l speriase, şi de o nouă autotrădare vibraţională, îşi spune: ”asemenea coapse, nu se pot termina decât cu genunchi demni de armonia locului ce-i aparţin:  plini, rotunzi şi calzi”. Apoi: ”Mai ştii,  poate că este chiar un început ?”

Brusc, o emoţie inefabilă, îi inundă trupul,  încât nici nu observă, când părăseşte încăperea, fără să salute …

? Ioan Ionescu

40 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

PAT CALD

Motto: : „Trei lucruri nu lasă pe om în pace:  vinul,  femeia şi banul” – proverb englez

De puterea cotropitoare a banului, asupra sufletului omului, îţi dai seama doar când îl vezi în reacţiile directe cu acesta … 

Astfel, îmi amintesc de chipul desfigurat de disperare, al unei mame, cum îşi pipăia copilul peste haine, în căutarea unei bancnote de 100 lei (vechi), dată acestuia,  pentru cumpărături. Copilul, care rătăcise banii prin buzunare, s-a întors fără cumpărături, spre panica nepricopsitei. În sfârşit, banii au fost găsiţi: bietul copil, la îndemnul femeii, îi mototolise, într-un fund de buzunar, şi îi uitase. Reacţia mamei, m-a impresionat, din nou: fericită poate, că s-au găsit banii, dar nu, din căinţa, şi-a îmbrăţişat copilul, şi aproape hohotind, îl ruga s-o ierte. Abia atunci, am realizat, că poate gândise şi rău, despre el, în timp ce înnebunită, îl scotocea peste tot, cu un aer de bolnav de Parkinson. Iar acum, poate, îşi realiza necugetarea maternă !

 Dar, am asistat la un caz mult mai grav de subjugare a sufletului, de către bani ! Controlam activitatea de teren, a unor agenţi hidro, din incintele (terenurile) îndiguite ale Luncii Dunării. Muncă de alergătură, zi şi noapte, slab plătită în raport cu eforturile depuse şi mai ales cu vechimea; îi mai ajuta însă faptul că localnici fiind, se mai acopereau cu veniturile din gospodăria personală, de care se ocupau şi în timpul serviciului de agent hidro. L-am cunoscut pe unul din aceştia, un tânăr ambiţios, tare simpatic.

Proaspăt căsătorit, îi plăcea, fapt impudic după mine, să-mi povestească intimităţile sale, cu soţia: cum o brutalizează, când ea  nu reacţionează în pas alergător, la apelurile lui erotice; cum o dezbracă, rupându-i lenjeria intimă, cum o îmbrăţişează până la sufocare, de-i strigă speriată: ai înnebunit, nu vezi că mă omori ? Mi-o spunea cu un aer de eroism impotent, foarte mândru de sadismul afişat. Din strălucirea stranie, a ochilor săi de un verde spălăcit, deduceam înclinaţii de pervers, capabil până să mă şi invite să-l asist la imaginara lui orgie (nu-l credeam, în tot ce spune). Nu-mi trecea prin minte, ce avea să urmeze, deşi, aveam uneori percepţia, că voia să mă instige, să-i cunosc soţia.  Am încercat să-l evit, genul de poveşti şi atmosferă, nefiind pe gustul meu. Mă uitam cu oarecare milă, la biata fată, destul de modestă în apariţia ei fizică, dar de un magnetism, căruia îi rezistam destul de greu.

Într-o seară, aveam să înţeleg … Din cauza unor pahare de vin, am pierdut maşina de înapoiere acasă. Nu-i nicio problemă, îmi spune el; dacă nu vă deranjează, dormiţi la noi. Soţia vă încălzeşte puţin camera, cina este pregătită şi …mai povestim. La gândul să nu întrerup gustul pornit al băuturii, şi să scutesc zdruncinăturile cursei auto, de transport local, am rămas încântat. Spre neplăcerea noastră, vestea apariţiei unor oi la păşunat pe diguri, l-a chemat la datorie, şi am rămas singur, cu soţia lui, căreia, la plecare, n-a uitat să-i repete autoritar: vezi, să nu-i lipsească nimic domnului inginer… Şi pune-i nişte sticle cu apă caldă, să aibă patul cald. Ai grijă ! A plecat, şi dus a fost …  Noaptea, în timp ce mă uitam prin nişte reviste, intră sumar îmbrăcată, plângând, soţia tipului. Speriat, mă ridic şi o întreb ce s-a întâmplat. S-a aşezat pe pat, lângă mine, şi hohotind disperată, mi-a spus că el, soţul, i-a cerut, să se culce cu mine; dar vede că eu nu dau nici un semn, şi ce se face ea ?  Ce-i spune lui ? Cuprins de o milă revoltată, am luat-o în braţe, şi în timp ce o mângâiam, aproape automat, mi-a venit s-o întreb …dar pentru ce ?

Ca să-i măriţi şi lui leafa ! Vine mai târziu, să vă prindă cu mine-n pat. Dar nu cred că are curaj. Cuprins de furie, doar că n-am scăpat-o din braţe, pe biata femeie. Am citit toată noaptea, şi am plecat cu prima cursă locală.

Ciudat mai este şi sufletul omului. Deşi, femeia respectivă, cu toată mila pe care mi-o inspira, mă atrăgea, în condiţiile date, nu m-am putut apropia de ea. Individului, i-am mărit leafa, dar l-am lăsat cu păcatul în suflet; dacă l-o fi avut. Peste câtva timp  mi-a transmis nişte rapoarte de teren, prin soţia lui. Mi le-a dat şi a plecat. La ieşire însă, răsuceşte cheia-n broască, se întoarce, şi-mi sare de gât.

Vreau să-ţi mulţumesc, şi să mă răzbun ! Iar în clipele care au urmat, amândoi, am recuperat tot năduful strâns în timp, de doruri neîmplinite. Într-o descătuşare, ce nu ar fi decât vulgarizată, descriind-o.

Atunci, am realizat, că uneori, femeia, are nobleţea ei sufletească, stranie, căreia, mă înclin, cu pioşenie !

? Ioan Ionescu      

49 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

Necunoscuta din tren

Motto: ”Când scrii despre femei, trebuie să-ţi înmoi pana în culorile curcubeului şi să presari rândurile cu pulberea de pe aripile fluturilor” – Diderot

Auzisem de amărăciunile provocate de dragoste, dar nu văzusem niciodată urmările ei palpabile în sănătatea oamenilor… Până într-o seară …

Mergeam spre Iaşi, cu un tren care avea vagoane de dormit. Nu-mi era somn, aşa că mă plimbam pe culoar, de-a lungul trenului. La un moment dat, văd controlorul de bilete, discutând aprins, cu o călătoare; o tânără frumoasă, ce părea trecută de anii facultăţii. Îmi văd netulburat de plimbare, când o aud: “am întârziat, n-am reuşit să-mi cumpar bilet, iar banii care mi-i cereţi, nu-mi ajung”. După ton şi felul ales, în care vorbea, mi-am dat seama că nu este o persoană obişnuită, şi că nu poate fi o blatistă. Chipul plăcut, şi felul îngrijit în care era îmbrăcată, m-au făcut curios …

M-am oprit în dreptul lor, ca orice gură-cască; de fapt, pe conductorul de tren îl cunoşteam, pot spune chiar că eram prieteni de-o bere… Călătoream de la Bucureşti la Iaşi, destul de des, şi cam de fiecare dată, tăifăsuiam la câte o halbă de bere, repetată după caz, la înflăcărarea discuţiilor, ca să ne stingem entuziasmul, care nu mai reţin, la ce aspecte, lua parcă foc. Prietenul meu de bere, când m-am oprit, îmi spune amuzat tărăşenia, din care, mi-am dat seama că nu credea o iotă. Convins de adevărul călătoarei, l-am întrebat, ca într-o doară, care ar fi diferenţa de plătit, şi i-am dat-o fără ezitare. Problema, odată lămurită, i-am invitat la o bere, la mine în cuşetă. În timpul discuţiilor, doamna, s-a recomandat a fi medic pediatru în Galaţi, şi că merge la Iaşi, pentru o problemă personală. Mi-a cerut adresa unde mă poate găsi, să-mi restituie banii. Institutul de proiectări, unde lucram se afla într-un bloc, lângă hotelul Lido.

Aproape uitasem povestea, iar la bani, nu mă mai gândeam; de obicei, când împrumut bani, îi consider aprioric dăruiţi. Într-o zi, la servici, mă anunţă de la poartă, că sunt aşteptat la intrare. Nedumerit, cobor, dar…., surpriză. Doamna Doctor din tren;  jovială, dezinvoltă, dupa scuzele de întârziere, mă invită la Lido, la o cafea. Ca la cafea…, banalităţi. Printre altele, mi-a spus că va mai sta câteva zile în Bucureşti, şi dacă doresc, ne mai întâlnim, tot aşa, la o cafea. Parcă am reţinut, că mai are câteva probleme de rezolvat, după care, dacă voi dori, ne putem vedea din nou, la ea în Galaţi …şi că mă va anunţa din timp. Îmi spunea totul, cu o anumită strălucire în privire, încât credeam că în ceaşcă, avea alcool în loc de cafea. Ne-am mai văzut o zi, sau două , apoi, a dispărut, tot aşa cum apăruse.
Aproape uitasem de Doamna Doctor… Peste mai mult de un an, eram în Galaţi, în delegaţie de serviciu. Pe Calea Domnească, mă intersectez cu cineva…, o doamnă. Încetinim derutaţi, întrebându-ne din ochi, de unde ne cunoaştem. Îmi pare o fantasmă, din abisurile sufletului. Mă opresc brusc, sau poate amândoi am făcut-o, şi îmi spune: da, eu sunt; ne-am cunoscut în trenul de Iaşi, m-ai salvat din mâinile controlorului. Mi-am revenit, brusc; dar nu-mi venea să cred; portretul strălucind de sănătate şi frumuseţe, dispăruse; aveam în faţă un chip obosit, puternic marcat de semnele unei suferinţe răscolitoare. Nu i-am arătat, dar într-un gest duios, i-am mângâiat mâna, şi i-am spus, ca un reproş blând: la ultima noastră cafea, mi-ai promis, că ne vom revedea aici, în Galaţi, de câte ori voi dori. Ştiu, mi-a răspuns ea la mângâiere, dar s-a întâmplat ceva: eu nu ţi-am spus, că sunt căsătorită, şi că soţul meu, concomitent, şeful secţiei unde lucram şi eu, era un bărbat gelos şi violent; iar sub pretextul geloziei mi-a intentat divorţ şi a început să trăiască în concubinaj cu o colegă; mă batea, să-l părăsesc, să aibă cale liberă; întâmplarea, m-a afectat puternic.

În tren, unde ne-am cunoscut, urcasem întâmplător, fără un scop anume. Voiam numai să uit…., să uit…, toate necazurile. Intrasem într-o stare de depresie gravă; la înapoiere, am fost internată mult timp. El a fost destituit, concubina l-a părăsit pentru noul şef, cu care s-a şi căsătorit… A trecut şi el, prin clipe grele. Ascultându-i vocea plină de compasiune, cu care parcă-l căina pe cel care-i produsese atâta suferinţă, m-am întrebat, aproape revoltat, de ce suflete nobile, precum al interlocutoarei mele, sunt atât de nedrept, supuse unor astfel de încercări absurde ale vieţii.
Impresionat, am uitat să-i cer un număr de telefon, să ne mai auzim din când în când. Şi anii s-au scuuuurs, s-au duuuus, şi n-am mai întâlnit-o, în ciuda plimbărilor îndelungi, pe Calea Domnească, din Galaţi.

În speranţa că va apărea ca atunci, din seninul clipei întâmplării… Daaar…, n-a mai apărut ! Chiar şi acum, când povestesc, sunt foaarte, foaaarte trist …

? Onu Ionescu

58 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

Oara

Motto:  “Respectarea promisiunii făcute este criteriul  demnităţii” –  Madi

I-am promis Oanei Clara, cu ocazia botezării ei în Oara, istoria acestui nume. În cunoştinţa mea, desigur, el fiind de sorginte greacă, şi probabil cu un trecut apropiat. Eram un tânăr proiectant, cu tabieturi, împrumutate de la nişte unchi de-ai mamei, oameni cu vază; unul, Şeful Baroului Avocaţilor din Bârlad, fost militant anticomunist, motiv implacabil de puşcărie politică, urmată de domiciliu forţat, într-o localitate din împrejurimi; altul, tot avocat, tot deţinut politic pentru vederile sale promonarhiste. De la ambii, mi-au rămas amintiri interesante …

De la primul… monumentalitatea Marii Enciclopedii Franceze, a cărei valoare spirituală, nu eram pregătit să o înţeleg, decât peste ani; freamătul zilnic, al vieţii unei gazete, el fiind şi patronul unui ziar local, de la care i s-a tras probabil, întemniţarea; ca şi nobleţea sentimentului de prietenie, dincolo de meschinăria politicii (pe scurt, în localitatea de domiciliu forţat, a fost văzut întâmplător, plimbându-se, de către un demnitar comunist, fost coleg şi prieten de facultate). Nu cunosc amănuntele, dar după ce i-a povestit respectivului, istoria domiciliului actual, unchiul s-a trezit rechemat în Bârlad, la zdreanţa ce-i mai rămăsese din viaţă.

De la al doilea… am reţinut modul protocolar de viaţă; ca să-l vizitez, deşi era singur, trebuia să mă anunţ cu 1-2 zile înainte, să mă primească, “de casă mare”, cum se justifica el şăgalnic. De la ambii, tabietul respectului de sine, după serviciu, cu o cafea, aromizată cu un coniac. Aşa se face, că în timp ce-mi savuram cele două licori, mă simt fixat de o privire intensă, surâzătoare, parcă. Cu nonşalanţa tupeului tinereţii, m-am şi autoinvitat  la masa de unde eram  cercetat. O brunetă, surâzătoare, mi-a acceptat scuzele, şi privindu-mă cercetător, m-a întrebat, dacă aşa procedez mereu. I-am raspuns sincer, că doar în situaţiile irezistibile percepţiei mele de plăcut. Au urmat recomandările de rigoare, să nu mai fim stânjeniţi, de pudoarea care, chipurile, ne incomoda oarecum.

Necăjită de singurătate, Oara, după ce ne-am mai respectat cu câte un coniac şi o cafea, nu mi-a refuzat invitaţia de a-mi face o vizită, să continuăm, într-o notă de discreţie, momente plăcute, ale căror germeni, deja dăduseră semnalul apariţiei. Ne-am cunoscut, în toate ! Ea ştia deja, despre mine, că sunt Onu, inginer proiectant, solitar ca şi ea. Mezina familiei, din cele două fiice, nu avea chef de carte; dar nici nu-i simţea nevoia; tatăl ei, grec, era Şef  Secţie Minorităţi din CC al PCR, veste, la care m-am crispat usor. O ascultam amuzat, crezând că mă ia de prostuţ. Îmi ştia telefonul de la serviciu, pe-al ei de acasa, nu mi l-a dat, pe motivul funcţiei tatălui.

Într-o zi, prima surpriză… îmi propune să ne căsătorim, cu perspectiva devenirii mele, în funcţia de ambasador, în oricare tară mi-aş fi dorit. Concomitent, au început să apară nişte ciudăţenii: ba la uşă, găseam nişte scame, ba administratorul, care ştia cine sunt, îmi face o vizită, şi cu un aer obedient, mă roagă să-i fac rost de un medicament, aflat sigur la Farmacia CC. Îl refuz, obiectiv, neavând cum. Mi-o retează scurt, muncitoreşte: ”haideţi, că ştim că lucraţi la Comitetul Central; că ne-a spus tovarăşul colonel, care s-a interesat de dumneavoastra’…”. Perplex, o ţin pe-a mea, el pe-a lui, şi ne despărţim oarecum afectat. Îi povestesc totul Oarei, care izbucneşte, satisfăcut …acum mă crezi că poţi deveni ambasador, după căsătorie ?

Nu văd legătura, îi întorc vorba repede. Are ! Înseamnă, că Ministerul de Interne, a început verificarea ta, în vederea căsătoriei noastre. Ştii, că suntem prieteni de familie cu…, şi-mi spune, spre groaza mea, numele Şefului Internelor (nu-l scriu, dintr-o discreţie, ce mi-e specifică), despre care se ştia că este un dur încuiat. Mă gândesc să rup legătura, dar nu sunt în stare, când ajutorul îmi vine tot din partea Oarei. Îmi spune că a sunat-o doctorul X, s-o anunţe că medicamentul cerut de administatorul blocului, nu se găseşte în depozit. În glumă, iî răpund: adică-ai sunat tu !? Doar mi-ai spus ca n-ai dat telefonul nimănui, când m-ai refuzat ! A luat cum se zice plasă. Mi-am dat seama că m-a minţit, şi n-am mai avut încredere. Am spus la revedere: eu diplomaţiei, ea, căsătoriei; poate s-a măritat cu medicul căruia-i dăduse telefonul ! Eu am fost însă mulţumit, să fi ieşit de sub spectrul minciunii.

Peste câtva timp, am întâlnit-o întâmplător, pe stradă; aproape să n-o recunosc; slăbise, parcă se ofilise. Deseori, m-am întrebat, dacă am procedat înţelept. Din clipele de intimitate, păream a  fi compatibili, dar cine poate şti ? Începusem să-i cunosc familia: sora, cumnatul; urma să mă prezinte părinţilor. Presupun că ne-am fi înţeles. Prin bunica mamei, am câteva molecule de sânge grecesc.

PS: A fost odată, o fată grecoaică, pe nume Oara !
Dar s-a pierdut, dintr-o îndârjire, ca în latinescul, ”perseverare, diabolicum !”

Onu Ionescu

30 comentarii

Din categoria Din lume ..., Politică, Univers feminin