Arhive pe etichete: URSS

ARMEANCA

S-a petrecut  la Moscova …

 În căminul mixt de aspiranţi şi studenţi. Ambii, eram aspiranţi. Ca orice brunetă exotică, exploda de energie. Mică de talie, în timpul dansului, respiraţia ei pasională, îmi dogorea cămaşa, în  dreptul sternului, de unde se răspândea în torace, aprinzându-mi imaginaţia.

Când am simţit-o grea, lăsându-se parcă îmbrăţişată în ritmul ameţitor al valsului, am început să mă întreb, dacă e bine ce se întâmplă.

Fusesem prevenit, de prietena ei, că  doreşte să ne cunoaştem, pentru felul cum stâlceam limba rusă.

Motivaţia dorinţei ei, m-a ambiţionat, mai ales că voiam să vorbesc bine şi rapid, ruseşte. Începea să-mi placă perspectiva, dar, mă şi temeam, neştiind dacă, pe lângă consecinţa intimităţii, conturate în ritmul dansului, prin respiraţia ei, plină de promisiuni voluptoase, nu mă aşteaptă complicaţii, pe care oricum, nu le doream,  atâta timp, cât scopul meu era obţinerea titlului ştiinţific.Cu toată prudenţa impusă, m-am trezit alături de ea, învăluit  de aburul îmbietor al unei cafele atât de tari, încât am uitat de reproşurile ce le meritam. Clipele petrecute în intimitatea eternului feminin, au savoarea lor specială. Nu poţi descrie starea de bine profund afectuos, care te cuprinde, şi care te îndeamnă la reciprocitatea retrăirii.

În clipele pasionale ale magnetismului, sufletesc,deseori, ca bărbat, te pierzi, fără să sesisezi, aspectele ludice.

Acum, când scriu, îmi amintesc momentul  revenirii mele, la realitate.

Într-o zi, o cunoştinţă, îmi spune, zâmbind strâmb: tu când te mai pregăteşti, dacă te ţii mereu de concerte?

Deseori,  când te amuză inadvertenţa curiozităţii unora, o dai pe glumă, neluînd în serios , cele auzite.

– Ce să fac şi eu, am obosit de atîta  muncă!

-Aaa, deci are dreptate Armeanca?

Am ciulit urechile, ca atunci când strigătul cucuvelei, prevestitor de moarte, îţi îngheaţă fiinţa.

-Ţi-a spus ea asta?

-Da, zâmbeşte triumfătoare , aşa zisa prietenă.

Mi-am luat rapid la revedere, simţind nevoia să mă reculeg, ca în faţa iminenţei unui pericol.

M-am frământat toată noaptea, dacă să mai continui o relaţie, care căpăta aspecte maniacale, mai ales într-o ţară, precum URSS.

A doua zi, când a venit la mine, i-am explicat totul, şi că, dacă nu reuşeşte să se  abţină de la asemenea extravaganţe, nu mai putem continua, oricât de dragă mi-ar fi prietenia ei.

Cu ochi trişti şi demni, m-a privit, spunându-mi:

-Nu cred că voi reuşi!  Prezenţa ta, înseamnă o lume a imaginaţiei mele, în care mă simt eu însămi.

Dar am reuşit, amândoi, aşa ca, multe luni, după…, să ne minunăm, de exagerările rătăcirilor clipei.

Madi şi Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Diverse ...

Profesoara …

Motto: ”Iubirea învinge toate piedicile, deci să ne supunem ei” – Vergilius

Vizavi de sensibilitatea feminină, o cunoştinţă, mi-a relatat următoarea întâmplare personală …

Faptul s-a petrecut pe meleaguri străine… în care feminitatea predomină, în ciuda vicisitidinilor sociale cărora a trebuit să le facă faţă. Iar povestea amicului meu nu lasă loc de tăgadă asupra veridicităţii ei. Este vorba despre un caracter exotic, în context slav. Prietenul meu tocmai plecase la studii, în străinătate.

La Moscova  …

Ca toţi cei plecaţi  în pripă, nu avea cunoştinţe consolidate de limba rusă. La plecare a fost sfătuit de către unii care trăiseră momentul, să se împrietenească, imediat ce ajunge, cu o rusoaică, pentru primele deprinderi practice  în vorbirea limbii ruse. Dar, să aibă grijă, să nu se îndrăgostească. Uşor de zis, greu de aplicat, la vârsta tentaţiilor irezistibile, pentru un bărbat în   deplină vigoare. Dar ce nu face omul, când “s-a hotărât să subordoneze totul, scopului propus?”. Şi-a spus pur şi simplu: ”sau uit că sunt bărbat, sau renunţ la   studii!”. Zis şi făcut. Ajunşi la Moscova, noii ”aspiranţi la cercetarea ştiinţifică”, au devenit centrul curiozităţii feminine, mult mai sensibilă la comunicare.

În schimbul inerent de zâmbete, spune prietenul, am observat o privire uşor umbrită poate  de gândurile care i se perindau în spatele ochilor mari şi profunzi. M-a frapat curiozitatea caldă, cu care mă învăluiau. În glumă, mi-am zis că trebuie să fie tocmai sufletul de profesoară la care visasem înaintea plecării la Moscova. N-am rezistat să nu-i zâmbesc uşor amuzat, de ce repede mi s-a ivit în cale; şi poate intr-un gest de recunoştinţă, de a mă fi remarcat. Brusc, faţa  i s-a înseninat, ca la primirea unei veşti bune. Legătura sufletească  a fost instantanee. Fiind sâmbătă, seara era  organizată o întâlnire pentru recuperarea  după efortul din săptămâna care trecuse: se dansa, bufetul rece organizat ad-hoc de fete, asezonat cu  povestirea momentelor recent petrecute şi încălzit cu păhărelele de vodcă, era urmat de dans, care continua până spre miezul nopţii, când, grupate pe afinităţi, perechile se retrăgeau discret, spre dormitoare, unde după caz, efuziunile sentimentale se desfăşurau nestingherite de orice indiscreţie.

 Se statornicise o regulă, devenită obişnuinţă: produsele erau procurate de băieţi, prepararea şi organizarea, erau apanajul fetelor. Sosirea noastră, fiind un moment special, noi eram invitaţi de onoare, centrul atenţiei generale. Trebuie să-ţi spun că ruşii sunt gazde foarte primitoare, momentul oricărei întâlniri fiind prilej de bucurie reciprocă, atât pentru gazde, cât şi pentru musafiri.

Ca din întâmplare, la bufetul rece, vecina mea de masă era tocmai stăpâna privirii despre care ţi-am vorbit. Ne-am salutat destul de călduros, în ciuda stângăciei limbajului. Învăţasem câteva expresii, dar când să le folosesc, memoria, de frică, m-a părăsit. Salvarea, au fost păhărelele cu vodcă, date peste cap, obligatoriu, conform unei tradiţii ruseşti, în care, după fiecare toast, trebuiau  băute complet.

Şi toasturile n-au lipsit: de la urările de bun venit, la cele de succes şi prietenie, până când nu mai ştiai ce să născoceşti în entuziasmul efectelor alcoolului care, recunosc, ne înlănţuiseră, volens nolens, fără reproş. Mi-am descleştat maxilarele şi am turuit de parcă eram la concurs. Vecina mea, pe nume Ghelia – dezmierdat, după cum am aflat curând Ghelca, îmi ţinea discret isonul, protejându-mă de penibilul în care mă împingea entuziasmul bahic. Când  s- a simţit depăşită în bunăvoinţa ei, m-a invitat fără nici un protocol: ”Să dansăm, poate  te potoleşti!”. N-am să neg faptul că mi-a plăcut autoritarismul ei şi m-am lăsat  învăluit în îmbrăţişarea caldă a braţelor care  cu aceeaşi energie, m-au purtat în vârtejul dansatorilor, la adăpostul mişcării cărora, mi-a dat de înţeles că soarta mea  era pecetluită. Strângeri delicate de mână, unduiri calde ale corpului în ritmul frenetic al valsului, clipiri  dese, după priviri intense ce, chipurile nu se vor surprinse, melodia entuziast  îngânată  în iureşul ameţitor al dansului, m-au surprins plăcut.

Planurile  mele de acasă se năruiau fără nicio rezistenţă. Sub efectul covârşitor al alcoolului, am cedat farmecelor dansante ale partenerei; mi-am propus ca în seara respectivă, măcar să rezist  tentaţiilor afrodiziace. Şi, pe scurt, ne-am despărţit cu promisiunea că ne vom revedea a doua zi, după ce ne vom fi odihnit puţin. Ce să spun, până  a doua zi, timpul mi s-a părut imposibil; parcă se oprise. Nerăbdarea mea de a începe lecţiile, crescuse în urma impactului destul de dur cu necunoşterea limbii ruse. Din cauza nerăbdării, nu mă recunoşteam. Eram altul …    

Lecţiile …

Întâlnirea, lipsită de entuziasmul primei zile, mi-a îngăduit să-i spun că doresc să-mi fie profesoara de rusă, în condiţiile pe care mi le impune ea, spre a nu-i deranja activitatea, ea fiind tot doctorand. Am decis  să ne întâlnim o oră-două, seara, la fiecare dintre noi, după cum ne permitea spaţiul disponibil, ca să nu deranjăm colegii de cameră.

Lecţiile au început chiar în seara  în care am discutat şi au decurs astfel, încât după şase luni de prezenţă în Moscova, am reuşit să devin translatorul unei delegaţii de specialişti din domeniul meu profesional, lăsând o impresie foarte bună. Eşti cu siguranţă nerăbdător să ştii cum ne-am comportat în plan emoţional. Te asigur că la fel de bine, timp de trei sau patru săptămâni, până într-o seară când, colegul meu de cameră  m-a anunţat că pleacă în delegaţie pentru două săptămâni, aşa că o să  pot învăţa nestingherit, cât voi dori. Viaţa organizată şi perseverenţa de până atunci, mi-au  îngăduit progrese care să-mi pemită să lucrez lejer cu dicţionarul, fără să o mai deranjez pe Ghelca.

I-am comunicat şi ei vestea, la aflarea căreia, chipul i-a   a redevenit preocupat, ca în prima zi. Seara ne-am întâlnit ca de obicei, dar ceva nu mergea. Nedumerit, i-am luat mâna şi am întrebat-o ce se întâmplă, dacă am supărat-o cu ceva. “Nu, nu-i nimic, la mine-i problema!”  Şi, până să mai  spun ceva, a izbucnit în hohote de plâns, sprijinindu-şi  braţele şi capul pe umărul meu. “Aşa de mult, am aşteptat clipa asta!”. M-a durut cumplit, indiferenţa ta din prima seară!”,  ”nici nu stiu, de ce am acceptat să te ajut”.

Copleşit de dramatismul clipei, m-am desprins cu grijă din strânsoarea braţelor Ghelcăi, încercând să mă ridic de pe scaun. Crezând probabil că vreau să plec, reacţia ei nu poate fi descrisă. Cu vocea sugrumată de emoţie, s-a năpustit asupra mea, cu o nouă încleştare, aproape strigând: “nu, nu pleca , nu vreau să te pierd din nou!”. Ce a urmat, nu-mi mai amintesc. Reţin că la reluare, lecţia a mers greu, de parcă eu eram profesorul.

Am petrecut noaptea impreună; prima mea noapte mongoleză. Am uitat să-ţi spun că Ghelca era buriat-mongolă, o minoritară din fosta U.R. S. S. A doua zi, când să repet dupa caiet, gramatica nu avea nici o noimă. Minţile noastre  fuseseră  într-o rătăcire absolută. Am renunţat la lecţia respectivă. Am preferat să reflectez asupra a ceea ce am considerat a fi “demnitatea în suferinţă a fragilului suflet feminin”. Prietenia care ne-a legat atunci, seara, a fost  un   model pentru toţi. Nu ştiu: o mai trăi, oare ? După cum am cunoscut-o, doar un accident stupid, putea să-i ia viaţa !

Cu aceste cuvinte, colegul meu a tăcut, parcă aflat într-un moment de meditaţie. Povestea lui m-a copleşit. Ce viaţă interesantă a trăit ! Am simţit că vorbele sunt de prisos. Gândindu-mă la povestirea aflată, mi-am amintit începutul unei poezii, scrisă de Veronica Micle şi, în care mi se pare că întrezăresc acelaşi etern feminin. Strofa în cauză, sună aşa …

În cenuşă stă ascunsă,
Foarte adese o scânteie,
Şi-o iubire nepătrunsă,
Într-un suflet de femeie.

? Ioan Ionescu     

45 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin