Nu mă laud, cu multă perspicacitate, dar uneori, îmi este imposibil de înțeles mentalitatea unora.Sau eu, doar mă laud?
Spre pildă, Elena.
Nu de Troia, ci de Șincai.
Adică, buticărița de la intersecția Cantemir, cu Șincai.
O ființă oropsită de Soarta Căsniciei. Și care, îmi căzuse cu tronc.
Un tronc de genul compasiunii.
Pentru că îmi părea o mămică rezonabilă, dăruită creșterii fiicei sale, în spiritul reușitei prin muncă perseverentă, și dedicată.
Îmi plăcea, să mă gândesc periodic la ea, și chiar să o văd la câteva zile.Nu aveam alte gânduri, dar pentru o socializare efemeră, făceam câte o plimbare până la butic, unde ,câteva zâmbete, și aprecieri complezente,parcă înseninau ziua Elenei,
chiar dacă mai util pentru ea, era gestul cumpărării unor cărți.
Însemna un procent de venit ,la valoarea cărților vândute. Am înlocuit plimbarea, cu un telefon. Mare mi-a fost mirarea, să aflu că este în concediul de odihnă, la Stațiunea Neptun. Am rămas atât de perplex, încât mi-am pierdut graiul. Cum a rezolvat cu banii pentru meditațiile fiicei, cum stă fata cu pregătirea, cum…cum…!
Îi povestesc unei cunoștințe, nedumerirea, ca să primesc o altă lecție, când îmi spune
-Tot fraier, ai rămas. Tu chiar îi credeai văicărerile?
-Știu eu? Dacă noi, nu ne respectăm unii pe alții, măcar înțelegându-ne, atunci, cine s-o facă?
-Mai maturizează-te, băiețică! Altfel, te trezești, că-ți golesc traista, câinii!
M-am resimțit, după această lecție! Dar nu cred că m-am învățat minte.
Pentru că, la primul apel al telefonului, am tresărit, sperând, că este Elena.
Onu
Madi şi Onu Blog 