Arhive pe categorii: Cronica dimineţii

Litere de tipar

Un chip, de-a dreptul plăcut, dacă nu de o frumusețe care m-a subjugat, prin seninătatea chipului său, a simțit nevoia să mă apostrofeze pentru gusturile mele de tv, și anume, posturile A3 și TVR.
Mai mult, a alunecat pe o pantă relativ insultătoare. Îmi pare rău că această Frumoasă, este lipsită de tactul cuvenit unei opere artistice a naturii, dar eu sunt un tip înțelegător, cu acei pe care, bunul Dumnezeu, i-a scăpat, de la înzestrarea cu simțul social necesar, chiar dacă, poate le-a dat cu nemiluita, frumusețe sau atractivitate.
Încerc aci, să-i explic frumoasei impertinente, că și a avea un prieten chiar și trei ani, nu este o virtute strict personală. Ci, mai degrabă , o exemplificare a proverbului, cu norocul pe care-l poți avea.
Și, apropo de /De gustibus……/,s-ar putea trezi cineva , să mă contrazică, în ceea ce privește frumusețea bloggeriței Litere de tipar, și să remarce, că am gusturi banale, rustice.
Ceea ce, nu ar fi exclus, pentru că după trecerea a doar câteva zile, Mona mea Lisa/Litere de tipar/,să-mi apară treptat, ca o femeie stresant de banală .
Onu

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Animaţie, Cronica dimineţii, Diverse ..., Proză scurtă

Frica, la copii

Este aproape de miezul zilei. Dimineață, după un mic dejun frugal, m-am mai întins în pat, și am ațipit.
Spre prânz, m-am trezit în țipetele de frică, ale unui copil.
Nu auzeam decât
–Mi-e frică!, Mi-e frică!
Și nici un murmur de alinare, din partea celui sau celei care-l însoțea.
Până să mă dezmeticesc, plânsetul s-a pierdut, în lungul străzii.
Știu, din copilărie, ce înseamnă frica de durere.
În satul unde am copilărit, am fost mușcat de câteva ori, de câini. Și, de fiecare dată, făceam tratament antirabic.
Niște injecții abdominale, care mi se păreau uriașe. La dispensar, asistam la diferite scene de groază, din partea copiilor.
Aparent liniștit, eram dat de exemplu, de curaj, față de înțepături.
Dar nimeni, nu bănuia,, cât mă costa sufletește, această bravură.
Fapt este, că de atunci, plânsetul unui copil, mă tulbură, și sufăr.
Acum, îmi amintesc, de un caz, pentru care am intervenit, și apoi, am regretat.
Protecția mea, s-a întors împotriva lui.
Veneam de la serviciu, pe Magheru.
Eram cu soția, și , bine dispuși, de câte o bere rece, servită la Lido, sporovăiam de-ale zilei.
În fața noastră, o femeie sărmană, cu un copil de mână, care plângea în hohote.Soția, suflet de mamă, a observat scena, și s-a întrebat
-Oare ce o avea cu bietul copilaș? M-am adresat femeii, cu admonestarea că nu-i bine să nu-i dea copilului ce și-a dorit.
-Ce te amesteci, vezi-ți de drum!
M-a mojicit scurt, femeia.
După care, copilașul, a început să sară de durere.
Atunci, am văzut, că urmare intervenției mele, ființa haină, îi strângea dureros, mânuța copilașului.
Viorica, impresionată de suferința copilului, mi-a spus
-Las-o în pace, nu vezi că este neom?
Povestind, mi-am amintit o scenă, petrecută cu colegul meu, Evreul.
Eram în Galați, la cinematograf, când în spatele nostru,o pereche de îndrăgostiți, s-au luat la ceartă.
Am intervenit verbal, să se liniștească.
Înțelept, colegul m-a calmat, cu sfatul
-Lasă-i în pace! Acu, tabără pe noi, că-i agresezi.
Într-adevăr, tânăra bruscată verbal de prietenul ei, ne-a și sărit în cap, că nu-i treaba nostră.
Prietenul meu Evreul, avusese dreptate.
De atunci,m-am vindecat, să mai comit asemenea gesturi pacifiste, în vulg.
Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Cronica dimineţii, Pagini de jurnal. Proza scurta.

Zi noroasă

M-am trezit cu mintea încețoșată. Amintiri difuze, regrete neînțelese, tristeți estompate. Pâcla să fie de vină?
Posibil!
Mi-am zis, că o pot înviora, cu niște șuncă de Praga,preferata mea dintotdeauna.
Nimic. Presiunea atmosferică continuă să mă apese nedefinit, să estompeze orice încercare deliberată de bucurie, la care mă gândesc.
Natura ne rămâne stăpână, volens nolens.
Dorm insuficient ,și asta îmi afectează plăcerea de a mă bucura de Universul feminin.
Nu mai provoc, și nu mai atrag zâmbete. Iar fără zâmbet,viața este ternă.
Aștept cu emoție, o apariție virtuală, la care să visez, plin de fiori.
Dar cum ea nu apare, o caut pe sticla televizorului, devenit și el, inert.
Nu știam, ce înseamnă apăsarea unui suflet îmbibat de ceața meteo.Este precum micșorarea vizibilității stradale.
Însuși spiritul se simte debusolat, lipsit de orice suport.
Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Cronica dimineţii, Pagini de jurnal. Proza scurta.

Viorica

Nu este vorba de Premier.
Este doar o coincidență de nume, prilej răscolitor de durere pentru mine.
Locuiam pe strada Complexului, la etajul 10, al unui bloc , unde liftul era instalat până la etajul nouă.
În câteva săptămâni, am primit repartiția. Tocmai venisem de la aspirantură, din Moscova.
Păi sigur, este spionul rușilor, altfel, de ce i s-a dat așa repede repartiția de locuință.
Apartamentul, cu două camere, probabil o rezervă în caz de urgență pentru fraieri, îmi convenea.
Eram necăsătorit, tânăr, și vârlav, cum spunea Zaharia Stancu, în romanul său, Desculț.
Pe deasupra, mai eram și manfișist.
Avea însă, un mare dezavantaj.
Unul foarte trist.
Ferestrele,erau în dreptul cimitirului Sfânta Vineri, fapt, ce îmi asigura concertul bocetelor fiecărei înmormântări.
Și, nu că mi s-ar fi rupt inima pentru asta, dar uneori simțeam nevoia acută, să mă bucur și eu,de momentele vesele, pe care le cere un bărbat tânăr.
Mai compensam cu câte un lichior , la Ambasador, unde un coleg, mi l-a arătat, prima dată, pe Dan Spătaru. Care, firesc, nu prezenta mare eveniment pentru mine.
Spre casă, mergeam cu tramvaiul, pe Calea Dudești, mereu cumplit de aglomerat. Într-o zi, stând pe scaun, am simțit căldură, în dreptul umărului. M-am uitat.
Lângă mine, în picioare, o Doamnă, cu poșeta pe umăr. I-am oferit zâmbind, locul.
L-a acceptat, mulțumindu-mi, tot cu un zâmbet.
În stația de sosire, coboară și Doamna.
Am intrat, civilizat, în discuție.
Din vorbă-n vorbă, am constatat, că suntem vecini de blocuri.
Așa, am cunoscut-o pe Viorica, viitoarea mea soție.
Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Cronica dimineţii, Pagini de jurnal. Proza scurta.

Uite-așa!

Vecina. Îi spun așa, pentru că, asta și este. Locuim pe aeeași scară de bloc, și suntem inerți, unul față de altul.
Într- zi, pe neașteptate, mi-a venit un gând.
– Mă, dar tu cu vecina, nu v-ați sărutat niciodată.
Și, m-am pomenit, în fața ușii apartamentului vecinei.
Zâmbitoare, ca un copil bun, fiica ei, îmi spune
-Mama nu este acasă. Face niște operații la gură, pentru dantură. Simt cum cade Cerul, pe mine. Tocmai la gură! Și mă podidesc lacrimile neputinței.
Întors în apartament, îmi reproșez
– Ai stat atâta timp, cu ea, și abia acum ți-a venit ideea, nepricopsitule!
Mâhnit, și plin de compasiune, îmi spun.
–Lasă, poate operația reușește, și atunci, vezi tu!
Dar întrebăciosul din mine, își spune.
-Oare cum o fi sărutul cu dinți noi? Neștiind ce să-mi răspund, privesc nedumerit pe fereastră. De pe stradă, un trecător, mă salută. Îi răspund, și dispar repede, în cameră. Poate vrea să mă întrebe, dacă nu am spațiu de închiriat.
– Nu am, uite-așa.
Îmi place singur, cuc.
Nu chiar, ci cu Pușa.
Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Cronica dimineţii, Diverse ..., Pagini de jurnal. Proza scurta.

Cronica diminetii 2

Nu este o vorbă goală, că în mintea noastră are loc o adevărată mişcare browniană de gânduri.

În timp ce, în bucătărie, aştept ca aburii să-şi facă efectul asupra rădăcinoaselor din vasul special pregătit, privesc pe fereastră la maidaneza neagră de pe pervazul acesteia cum îşi toaletează lăbuţele cu ghiarele bine ascunse, să nu se accidenteze.

Rapid, dar atent, să nu-şi zgârie bunătate de limbuţă, lăbuţele devin netede şi presupun curate precum podoaba capilară a doamnelor proaspăt ieşite de la coafor.

Atât de plăcută la privit, încât eziţi să o atingi în gestul firesc de mângâiere, gest despre care ştii că în zona dintre urechi, declanşează subtili fiori de plăcere specifică.

Privind-o fascinat, mă întreb dacă acest obicei este unul caracteristic de higienă sau o cochetărie. Mintea aiurită îmi fuge la cochetărie, gândindu-mă că în blocul nostru, există un cabinet de înfrumuseţare, niciodată gol. Nu-mi amintesc, dacă maimuţele mozambicane, din jungla subtropicală aveau acest obicei. Dar nu cred să nu-l fi avut.

Panseurile îmi sunt delicat întrerupte de Puşa, pisicuţa mea, probabil invidioasă pe direcţia privirii mele.

Ştie că nu-mi place întreruperea brutală de la gândurile mele.

Auzind-o, mintea nebună o ia iar razna.

Uită de manichiura pisicuţei de pe geam, şi se gândeşte să o mângâie pe Puşa.

Un adevărat ritual când îmi simte intenţia .

Cu un mieunat scurt, îşi dă capul pe spate şi nici nu o ating bine, că se şi trânteşte pe spate, arătându-mi prin rostogoliri de o parte şi de alta, că ar trebui să urmeze continuarea mângâierii de pe ceafă… pe burtică.

Eu, desigur, aştept momentul, şi într-un recital de mârâituri toarse pisiceşte, cum numai ele ştiu să o arate, în atmosferă se declanşează scânteieri de bucurie, care trebuie neapărat trăite spre a fi gustate.

Din păcate, euforia clipei este scurtcircuitată de apariţia soţiei, care îmi solicită ajutorul neprecupeţit. Cumpărăturile…

Dimineaţa mea s-a sfârşit.

Pe mâine…. sper!

Onu

4 comentarii

Din categoria Cronica dimineţii, Proză scurtă