P 27, Cu albine

Dedicaţie geleidumi, Călăraşi
Adică, o păţanie cu albine.
De ce cu albine? Pentru că geladumi se ocupă de albinărit. În pastoral sau păstorit, în locuri bogate în floare pentru albine.Acum, când scriu, încerc să psihologizez. Mă întreb, de ce nostalgia după stupărit. Cred că ştiu. Se confirmă teoria că impresiile puternice, din copilărie, plăcute sau nu, lasă urme pe viaţă în subconştientul nostru. Probabil un gen al reflexului pavlovian .

Şi ştiu, de ce. Eu am crescut şi în Galaţi. Pe strada unde locuiam, erau lipoveni crescători de albine. Atunci, am trăit intens, primii fiori ai farmecului universului feminin slav. Surorile mele aveau o colegă lipoveancă. Aşa am cunoscut-o eu, în joaca noastră de copii. Se numea Olguţa. O răpitoare frumuseţe slavă. Emoţia rămasă este atât de puternică, încât parcă şi tastele se resimt.
Dar întâlnirea mea cu Universul feminin slav, s-a produs mai devreme, când prin transferul părinţilor în Basarabia, am şcolărit cu aliajul moldovencelor noastre poate cu gena slavă, despre care nu se poate spune, că nu este de o sensibilitate irezistibilă. Dar, de ce albina şi rusoaica? Pentru că privind ochii mari şi expresivi ai Gelei, mă înfioară amintirile, ca atunci când fascinat, nu mă puteam desprinde de gălăţeanca Olga. Să revin însă la păţania cumplită cu albinele. Dirigintele nostru, din clasa a XI-a LVA ne-a organizat o excursie, la Mânăstirea Cocoş, din judeţul Tulcea. De pe colina unde era amplasată prisaca mânăstirii, se vedeau ca în vis, împrejurimile de basm ale peisajului natural dobrogean. Toate bune, dacă unul dintre noi, şi nu sunt sigur că nu chiar eu, nu s-ar fi speriat de o albină care-i intrase pe sub gulerul hainei.
Încercând să o îndepărtez am lovit din neatenţie, cu piciorul, un stup alăturat.
Albinele au ieşit speriate din stup şi au tăbărît pe noi.
În zadar alergam pe colina pe care era amplasată prisaca. Cei mai apropiaţi de locul incidentului, aveam în jurul capului, câte o aureolă de albine, care ne înţepau instinctiv, fără nici o şansă de a scăpa. În câteva minute, poate împuţinate, albinele ne-au lăsat în plata Domnului. Câtorva dintre noi, ni s-a făcut rău.

Vomam, aveam ameţeli şi necesitam îngrijiri medicale.
Excursia s-a întrerupt . Eu aveam zeci de ace în păr. Pielea capului era umflată, de împingeai cu degetul în ea, ca într-un material elastic, iar pleoapele atât de afectate, că pentru a vedea le deschideam cu degetele. Ajuns acasă, părinţii s-au îngrozit. Greaţa şi ameţeala îmi trecuseră. Mama cu o pensetă medicală, mi-a extras zeci de ace de albine din scalp.
În câteva zile, cred că mi-am revenit.
Interesantă însă a fost reacţia organismului. Zeci de ani, nu m-am putut atinge de mierea de albine. Geleidumi, în comentariu, îi spuneam despre o păţanie cumplită. Acum , mă gândesc îngrozit, că puteam să fi făcut un şoc anafilactic.
Dar toţi, am scăpat teferi!
Onu

P 23, Ciripituri

Luni dimineaţă. Mă trezesc, deschid fereastra, şi mă culc din nou. Aerul răcoros mă învăluie plăcut, înfiorându-mă. Este ca o atingere diafană.
O dată cu aerul proaspăt, pătrunde ciripitul vrăbiuţelor gureşe. Îmi place atât de mult, încât simt imboldul să fredonez nişte ciripituri.
Închid ochii şi îngân:cip, cirip, cirip, cip. Ca o mantră. Soţia mă aude, şi-mi atinge fruntea. Poate am febră şi delirez. Tresar!
–S-a întâmplat ceva? Întreb eu speriat.
–Nu! te-am auzit ciripind şi nu ştiam ce să cred.
–Aaaa, răspundeam vrăbiuţelor. Auzi ce zglobiu ciripesc?
–Probabil este buna dispoziţie a iubirii matinale.O fi la fel de plăcut ca la oameni?
–Nu ştiu, dar după vioiciunea ciripitului, pare să fie ceva extatic.
O umbră ameninţătoare pe boltă şi stolul de vrăbiuţe îşi ia prudent, zborul.Mantra mea se transformă subit într-o sudalmă.

Şi natura îşi are vitregiile ei.
Dar ce descoperire, ce plăcere, veselia viului.
Onu

P 22, Cicoarea

O superbă dimineaţă bucureşteană. În timp ce-mi savurez gândind la meritele ei sanogene, băutura verde din pătrunjel cu portocală, căutând să o însalivez cât mai bine, soţia numai zâmbet conjugal, îmi întinde lista de cumpătături, cu, precizarea:

„ e urgent, vin copiii la noi„.
Urgenţa mă alertează şi însalivez mai puţin smoothie-ul amintit. Spre piaţă, trec pe lângă chioşcul de presă.
Vânzătorul, ştiindu-mă încântat de flori, îmi oferă o cicoare. Sub ea, cu un scris comercial, sunt prevenit:

”cicoarea, are grijă de inima ta”

Îi mulţumesc , zâmbindu-i cu 2,5 lei, costul revistei „Click! Sănătate”, şi-mi văd de gândurile orientate de noua provocare. Trebuie să caut în blogosferă o bloggeriţă cu nume de Cicoarea pentru inima mea virtuală. Întors de la cumpărături, şi asigurat că soţia nu mi-a prevăzut şi alte însărcinări, mă aşez la calculator, cu gândul că spaţiul meu emoţional s-a îmbogăţit cu o nouă culoare:”albastru de cicoare”.
Nu ştiu dacă Dove s-a gândit la aşa ceva. Privesc în mediul meu cotidian, strada.
Prin faţă îmi defilează capete : blonde, brune, şatene,roşcate, bălţate(o nouă modă Dove, presupun), livide, basedowiene, mai rar, rubensiene presupun, legănate tentant, de covorul de florile proaspete de nalbă, abia deschise.
E sublim acest spectacol aşternut pe norul fermecat al imaginaţiei.
Închipuite în şalvari, în unduiri ameţitoare, toate aceste apariţii trecătoare, sunt atât de acaparatoare, încât nu aud când soţia mă strigă pentru noi însărcinări.
O supăr şi mirajul Orientului dispare.
Spăsit, încerc o dezvinovăţire, fără efect.
Are dreptate, prea m-am lăsat furat de unduirile cadânelor.
Curând, deveneam Mircea invitat de Paşa Dan Negru.
Achitat exemplar de misiune, soţia, mă sărută şi  înţeleg că pot să mă aiuresc în continuare în lumea închipuirii.
Între timp, tonusul străzii a scăzut şi, o dată cu el, entuziasmul de”cicoare”.

Poate un nou smoothie, în nuanţe de curcubeu, să mă perind la braţul Şeherezadei, pe bolta Orientului.

Poate!

Onu 

PASIUNI 17.1, PRĂPĂSTIOS!

N-am să ascund faptul că sunt un ciudat. Cred orice.

Spune-mi că mă iubeşti, şi gata, mi-ai furat liniştea.

Spune-mi că nu mă mai iubeşti şi gata, m-ai adus în pragul disperării!
Spune-mi că… Dar mai bine să vă spun eu de ce acest post.
Mi se trage de la cel de ieri. Guraliv cum sunt, m-a pus păcatul să le spun: soţiei, surorilor, şi fiicei de la Mogoşoaia. Celei din Galaţi, şi celor din Austria  nu, pentru  că mă trezeam cu ele pe cap, panicate.
Reacţii:
–Sper că nu vrei să mă converteşti la această aiureală! Mi se întoarce stomacul pe dos, numai la ce văd în sticla pe care mi-o arăţi cu atâta entuziasm!
Cum pot reacţiona, decât cu tristeţe, că nu mi-a reuşit tactica?
Şi apoi, cel mai înţelept fapt în viaţă este să te ai bine cu soţia, nu?
Altfel, ajungi ca în filmul coşmar: ”În pat cu duşmanul!”
Deşi, cred că Julia Roberts, ar cam fi invidioasă pe soţia mea. Da, nici mie nu mi-ar displace, o asemenea duşmancă în pat!
Carmenuş, puştoaica mea, mă ia mai cu tact:
–”Mă, tată, şi te gândeşti să trăieşti numai cu verdeţuri?”
Îmi place delicateţea ei sufletească, şi încerc să-i urmez pilda.
–Măi tată, sincer să fiu, chiar mă bătea gândul să te convertesc şi pe tine, la metodă!
Clipeşte des,  şi-mi răspunde:
–Nu zău, măi tată, crezi că am rămas bebeluşul răsfăţat, care te dispera cu insistenţa să adoarmă legănat pe picioare?
Ce să-i mai răspund, dacă ţin la prestanţa mea de tată afectuos?
–Bine că mă anunţi din timp, să-mi pregătesc rochia de doliu!
Mă ia scurt , fără menajamente, sora mea.
E prea de tot. Trântesc receptorul în furcă. Apoi, îmi regret gestul. O sun, şi-i prezint scuze pentru ieşirea mea bolovănoasă.
Prea târziu! Printre sughiţuri de plâns, îmi spune:
–Eşti un nerecunoscător! Eu încerc să-ţi salvez viaţa, şi tu-mi trânteşti telefonul!”
Aci, m-am blocat. Nu rezist lacrimilor.  Şi dacă da, reacţionez, cedez, pur şi simplu.
Aşa că, de „greaţa soţiei”, de „rochia surorii” , dar mai ales de „nedumerirea plină de tact a Carmelei”,
azi nu mi-am mai preparat smoothie din varză creaţă, despre care citisem că ar fi plină de minerale şi vitamine.
Risc astfel, să devin osteoporotic, tiroidian, diabetic, depresiv.., şi Doamne păzeşte, dacă nu cumva, suicidar!
De fapt, ştiam, din păţania celui cu soba scoasă din casă, că
„dacă nu-ţi ţii gura, rişti gura lumii”.
Astfel, am riscat şi eu să-mi ratez şansa unei sănătăţi verde-ecologist.
Onu

PERLE 2

Părinţii Maiei, s-au gândit, că dacă la grădiniţă există posibilitatea  ca ea să înveţe să schieze, ar fi păcat, să nu valorifice oportunitatea respectivă.

Zis şi făcut, iar după ce au discutat şi cu Maia, au pornit la treabă.

Personal, am aplaudat gestul, în sinea mea. Sunt de părerea că orice facilitate a vieţii trebuie valorificată, mai ales dacă este vorba de dezvoltarea şi consolidarea personalităţii individuale.

O colectivitate alcătuită din indivizi cu personalitate, va fi indiscutabil, una puternică, de suces în viaţă.

Personal, n-am să ascund faptul, că părinţii, deşi crescut în domeniul Împărăţiei Apelor, nu m-au lăsat să învăţ să înot, inculcându-mi teama de moarte, prin înec.

Iar complexul de limitare, faţă de ceea ce pot face mulţi, este cumplit.

 Aşadar, prima lecţie. Totul normal, entuziasm, promisiuni de acţiune reuşită.  La lecţii, este misiunea tatălui, să o ducă.

Într-o zi însă, stop. Maia refuză să-şi mai pună schiurile.  Nici tatăl, nici instructoarea de schi, cu care se şi împrietenise, nici avertizmentele cu pedeapsa închisului în cameră, nu au avut vreun rezultat.

Întorşi acasă, urmează aplicarea pedepsei, încuierea în cameră.

Un gest simbolic, de fapt, pentru că, tatăl, se ascunde în cea mai îndepărtată cameră, să nu audă urletele de plâns, în rafale, ale Maiei, plângându-i de milă.Mama, suportă tot acest supliciu, de partea cealaltă a uşii, plângând la rându-i, în disperare.

 Dar regula e regulă, şi Maia trebuie să ştie că trebuie s-o respecte, chiar pentru binele ei personal.

Iar Maia, intuind parcă jalea de după uşă, îşi continuă recitalul de plâns spasmodic, nuanţat cu nişte acute,  că mama nu mai rezistă, şi-i propune tatălui, să   întrerupă „spectacolul”.

El îi aminteşte regula, dar decid, că poate nu e bine să exagereze.  Se apropie de cameră, şi mama intră, cu lecţia moralizatoare.

Maia, i se aruncă în braţe, aşa că de emoţie, nu vede hainele împrăştiate peste tot. Îi vorbeşte despre faptul că nu a procedat corect,  la lecţie, când observă dezastrul din cameră, şi sare în sus:”măi mamă, ţie-ţi place ce mizerie ai făcut aici?” strânge imediat totul, altfel, mai stai pe atâta, încuiată!”

 -Mai stau!, după care:

”tataaaa, vino să te pup, ca să mă ierţi!”

Pufnind în râs, dezarmată, mama iese val-vârtej,  din cameră.

Mai târziu, cu ajutorul neprecupeţit al Maiei, a încercat puţină ordine, prin camera devastată.

Acu, după ce am încercat să redau povestirea părinţilor Maiei, mă gândesc, puţin invidios, la ce adevăr filozofic, a rostit Mala, în comentariul ei de ieri:

„Hehehehe…un cine-verite e viata cu Maia, bag sama ! Meritorie trebusoara pentru spectatorul la distanta!

Ca cel implicat direct in problema, siracu’, stie ce ponoase are de dus!”

 

Într-adevăr, ce ponoase sufleteşti,au de dus părinţii Maiei, din “pedepsirea” ei, este de neînchipuit.

Onu

PERLE

La trei anişori, de curând împliniţi, vărsătoarea Maia, manifestă deja, un început de personalitate europarlamentară.

Câteva argumente, care mie mi s-au părut evidente, când le-am auzit, sper să vă delecteze în aceeaşi măsură, şi să vă convingă de faptul, că  educaţia este un lucru dificil, şi cere o anumită statură părintească.

 Aşadar, ziua de naştere a Maiei. Mămica ei, Cristinel, se gândeşte să-i organizeze, atât ei, cât şi colegilor de grădiniţă, o mică bucurie. Vorbeşte cu educatoarea, pregăteşte evenimentul şi apoi, povesteşte. Trebuie să menţionez că acţiunea se desfăşoară în Austria, Maia, ca şi mămica ei, fiind la început de drum, în învăţarea  limbii germane.

 – Dar cum se înţelege ea cu copii?

-Ei, nu-ţi face tu griji, că ei se înţeleg şi din priviri.

-Asta, aşa este, mă gândesc eu. Şi concomitent, mă întreb, de ce noi, adulţii nu dovedim în relaţii, înţelepciunea  copiilor de grădiniţă.

Şi-mi răspund, că probabil poluarea subconştientului, cu tot soiul de prejudecăţi, ne afectează armonia comunicării socio-umane.

 Copiii, precum copiii, încântaţi de eveniment, stau roată în jurul Maiei, o felicită, o îmbrăţişează, şi o mângâie gingaşi cu priviri inocente.  Maia, impasibilă, mulţumeşte, parcă ar fi străină de eveniment.

-Mamă, dar tu nu te bucuri, de ce stai aşa, parcă nu ţi-ar place?

Trăgându-şi mama de mânecă pentru a-i răspunde, şi cu o mânuţă în dreptul inimii, Maia îi şopteşte la ureche:

-”Mama, sunt foarte emoţionată!”

 Acasă.., musafirii, încep să apară, dar Maia întârzie în baie. Cristinel, impacientată, intră peste ea, şi o găseşte cu mânuţa umedă plimbând-o prin păr.

–Ce faci mamă? Au venit musafirii, şi te aşteaptă cadourile.

Calmă, de parcă nu era problema ei, Maia, răspunde: „mă relaxez, mama; am fost foarte emoţionată!”

–Lasă mamă, când îi vei întâmpina, îţi va trece!”

–Crezi, mama?!

 Povestind cele de mai sus, mă gândesc, la cât de repede evoluează copiii. Mâine, alte perle de-ale vărsătoarei Maia.

Ca un „cine-verite”, pe care eu  vărsătorul , la vârsta Maiei, nu-mi amintesc, din povestirile părinţilor, să le fi produs.

 Înainte de final, o trăsătură, meritorie, cred, a pedagogiei austriece.

Educatoarea, de la grădiniţă, a insistat la  părinţii Maiei, să nu încerce ei, s-o înveţe germana. Motivul, unul logic:

i-ar putea induce deprinderi lingvistice greşite, care ar fi mult mai greu de corectat, ulterior.

Onu

ŞOBOLANUL

Farmecul lumii copilăriei, a basmului, este de neimaginat.

Sclipirile jucăuşe ale gândului,  fac totul posibil . Lumea basmului, reînvie, zburdăm fermecaţi de şotiile imaginaţiei.

Acum câteva zile, am trăit cele de mai sus, într-o euforie, de-a dreptul incredibilă.

Puşa, pisica mea, îndrăgostită pur şi simplu patetic de mine, în imaginaţia ei felină,mi-a făcut o demonstraţie de DISCOVERY.

Stau absorbit la calculator, când aud un chiţăit răguşit de şobolan speriat.

Tresar, la rându-mi, când o văd pe Puşa, la picioarele mele, cu coşcogeamitea şobolanul în gură. O întreb ce-i cu el, încearcă să-mi răspundă, dar şmecherul profită de slăbirea strânsorii şi o şterge.

A vrut să intre tiptil, pe geamul deschis de la  bucătărie, îmi spune Puşa, în timp ce sare ca un arc, în urmărirea lui. După câteva ture, ca-n poveste, reuşeşte să-l înhaţe.

Mi-au trecut, primii fiori de spaimă îngreţoşată.

Îmi pun nişte mănuşi de piele vechi, şi prudent, îl prind de ceafă. Disperat, se zbate, de mai, mai  să-mi scape. Îi spun:

-dacă nu te potoleşti, te înec, în cadă. Şi iar îl mai strâng puţin.

-Nu, dacă mă laşi, îţi voi spune de ce am vrut să intru, şi tot ce-mi vei mai cere.

-Fii atent, îi spun, în timp ce deschid robinetul la cada din baie, la jet maxim. Te ţin sub apă, până-ţi încarc plămânii cu ea.

Îi simt fiorul ce-i străbate trupul, când îl apropii de cada în care, deja, aburii fierbinţi, pluteau ca  o ceaţă groasă.

Începe să –mi fie milă, dar ştiu, că odată copleşit de duioşie, risc şansa de a afla, ce voia de la mine.

Iar îl apropii de apa învolburată, când brusc, corpul i se destinde.

A leşinat.

Îl aşez într-o cursă veche, de şoareci, şi aştept să-şi revină.  Când de-odată, începe :

 -vin din apartamentul de vizavi, ca să te spionez.

Cum ? mimez eu surpriza, dându-mă un pas înapoi.

-Da, la bătrâna Covaci, s-a organizat un centru duşmănos, împotriva doamnei preşedinte, şi a doamnei administrator,ca să le schimbe cu Dănescu şi Creţu.

Dar eu cred că sunt nişte borfaşi fricoşi,  amândoi. De aceea,  sunt neliniştiţi de tăcerea ta, şi m-au trimis să trag cu urechea.

Tot ei m-au  învăţat să sar pe geamul din bucătărie. Mi-au spus că e deschis, spre seară.

Aflasem despre niscaiva bârfe, din partea celor doi, aşa că am astfel, o oarecare confirmare.

Bine dispus, îi zgâlţâi cursa

.-„mă, dacă mă minţi, aci ţi-e sfârşitul!” şi zâmbind, continui:

-Uite cum facem: la noapte dormi aci, te ciufulim puţin, şi mâine, când , cu chiu cu vai, scapi, te întorci la ei, şi îi sfătuieşti, să mai aştepte, că eu am aflat deja, şi am de gând să chem Primăria.

m-ai şi auzit, vorbind la telefon, după care, eram  foarte mulţumit. Mai spune-le şi că Primarul  m-a invitat la el,  sâmbăta viitoare, să-l ajut la un material pentru un drept la replică, pentru A3.

– Da ce-i aia reppp…?

-Lasă, că nici ei nu ştiu, şi asta-i sperie, îi potoleşte!

-Da şefu, îmi mulţumi chiorţanul.

-Ce Şefu, că schimb foaia! Mă faci pe mine şobolan?

Puşa, relaxată, stă în braţele mele şi toarce fericită.

Simte, din mângâierea mea, că a făcut o lucrare deosebită.

Clipeşte languros, după care, sare  şi îşi mulează corpul, în jurul piciorului meu.

Onu

FLEACURI

Adică, diverse, încropite la o cafea matinală.

Am auzit, fără să cred,  că Internetul  crează  o dependenţă specifică, cronică. Este şi cazul meu. În timp ce-mi beau delicioasa cafea “cu aromă de suflet” preparată de soţia mea, călduţă, numai bună să alunece pe gât, fără să-l ardă, sau să-mi lezeze mucoasa gastrică, alerg “năuc”, vorba lui Mugur Ciuvică, pe internet, în satisfacerea viciului curiozităţii.

 Se pare, că după diagnosticul Sorinei, iar voi începe „să dau din casă.”

Dar nici nu-mi pasă, e plin de viu, ce mi-am amintit.

Şi cui, nu-i place viul?

Interesant însă, cum se leagă ideile.

Ieri, am citit o poezie, (VIS, parcă). La care am vibrat atât de puternic, încât, mi-a trezit amintiri erotice.

 Deşi, ce voi spune, nu are nici o legătură cu erosul, noţiune pe care nu o pot defini, aşa cum mi-ar fi imposibil, să explic emoţiile orgasmului.

 Este , mai degrabă, ceva ce poate fi asimilat fulgerului.

 Şi acum, mă cutremur, când îmi amintesc….

Eram în centrul vechi al capitalei sub o copertină a unui  gen de butic.

Ploua şi fulgera puternic.

 Mie, mi-e o teamă cumplită de fulgere.

Urmare a trăirilor copilăriei. Voi povesti despre asta, într-un post următor. Este instructiv, pentru baza educării curajului în viaţă.

Eram deci, pe scară , încercând să  mă feresc de fulgerele care brăzdau nestingherit cerul.

Fără voie însă, împingeam o doamnă, pe care, de frică nici nu o observasem.

Ca să scape,  involuntar, sau poate intuitiv, (cred mult, în intuiţie, şi rolul ei în şansa omului), m-a atins  cu gura, în dreptul gâtului.

 Doamneee, atunci, s-a produs declicul.

 M-am simţit cutremurat de un fulger, ce mi s-a scurs parcă pe şira spinării.

Groaza instinctului de apărare,  m-a împins nepoliticos, în doamna din faţă, care fiind cred o cunoscătoare într-ale limbajului corpului, mi-a citit spaima, şi nu s-a supărat pe mine.

De fapt, din acel moment, poate din compasiune, am plecat prieteni, după rafala de furtună, în urma căreia, ne-am descoperit.

Spun ne-am…, pentru că până atunci nu aflasem, despre ce ce “tezaur  erogen” este gâtul meu.

Am fost prieteni mulţi ani.

 Nu puteam renunţa la fulgerele care- mi străbăteau măduva spinării, la fiecare atingere a buzelor sale.

Dacă n-ar fi plecat în America, poate ne şi căsătoream, deşi, mereu am fost adeptul libertăţii păcatului intim.

Ahhh…, Sorino, ce bine m-ai intuit…, când mi-ai vorbit despre “datul din mine!”

Onu

PRO DOMO

Pizmuitorii mă acuză de senzualitate.

Nu-i contrazic. Ba, dimpotrivă, îmi confirm trăsătura, şi le sugerez, să încerce să fie şi ei ca atare.

Îi asigur chiar de multe momente speciale, nebănuite, pur şi simplu.

Însă, dacă mi s-ar fi cerut până azi, o descriere a stărilor mele de senzualitate, n-aş fi ştiut  să răspund decât prin: bucurie sau fiorul trăirii ei.

Fără alte conotaţii care pentru alţiii, căutate şi fabulate,  trăirile mele, nu ar fi decât atavisme. Dar înainte de a da cuvântul unui om într-adevăr de spirit, OSHO, vă relatez succinct, o mică istorioară, petrecută ieri.

. Merg să cumpăr hrană pentru Puşa, pisica mea, a cărei senzualitate faţă de mine,este debordantă. Voi încerca, să povestesc, într-un post, despre exteriorizarea ei, atât de entuziastă, încât, soţia impresionată, îmi reproşează:

”hai, măi, mângâi-o şi tu puţin,nu vezi cât de frumos te roagă.!?”

 De dragul soţiei, mă aplec, şi o mângâi . Entuziasmul manifestării, este de neimaginat.

Simt că nu aş avea harul, să-l descriu.

 Poate dacă eram Buffon, “naturalistul, şi nu fotbalistul”, cum cred, că tot senzual, mă corecta cineva, aş reuşi, documentat, să îi descriu efuziunile sufleteşti.

Pentru că, deşi nu sunt sigur de intelectul unor vieţuitoare, nu mă îndoiesc nici o clipă, de existenţa sufletului acestora.

Aşadar, cumpăr hrana Puşei, şi vorbăreţ cum sunt, îi spun vânzătoarei :

“- v-am văzut ieri, fumând.

–Pe mine? Nu cred. Şi cu un gest scurt, îşi desface halatul, de sub care, şi-a făcut apariţia ferm, un pepenaş de burtică. De când am aflat…, gata cu ţigările!

-Probabil era o însoţitoare de pacient; încerc eu evaziv.., o scuză.

V-am relatat cazul, tot ca pe o expresie a unei stări de senzualitate.

Aşadar, îl voi cita  pe OSHO.

Succint, că deja m-am cam întins la vorbă!

“Ce este senzualitatea? spune el.

Senzualitatea înseamnă că eşti deschis, că porţile tale sunt deschise, că eşti gata să palpiţi o dată cu existenţa.

 Dacă o pasăre începe să cânte, o persoană senzuală imediat simte cântecul rezonând în cel mai profund colţ al fiinţei sale.

Persoana lipsită de senzualitate nici măcar nu aude sau poate că percepe doar un zgomot venit de undeva; nu îi pătrunde în inimă.

Un cuc începe să-şi cânte chemarea-persoana senzuală, începe să se simtă ca şi cum cântecul nu ar veni dintr-un crâng îndepărtat, ci din profunzimea propriului suflet..

Devine propria chemare, propria tânjire după divin, propria tânjire după persoana iubită.

În acel moment, omul şi pasărea sunt una şi aceeaşi fiinţă.

Când vede o floare frumoasă înflorind, persoana senzuală înfloreşte o dată cu ea, devine o dată cu ea, floare.

Persoana senzuală este lichidă, curgătoare, fluidă.

Cu fiecare experienţă, devine chiar acea experienţă.

Văzând apusul soarelui, este apus.Văzând noapte, devine întuneric, Dimineaţa devine lumină.. Este tot ceea ce este şi viaţa.

Gustă viaţa din orice ungher şi colţişor. Astfel devine bogat; aceasta este adevărata bogăţie. Ascultând muzică este muzică; ascultând sunetul apei, devine acel sunet.

Iar atunci când vântul trece prin crengile copacilor şi prin trosnetele lor, nu este departe de ele.Se află în mijlocul lor, este unul  dintre ele-este o creangă.

Afi sensual, înseamnă a fi deschis la toate misterele vieţii.

Devino din ce în ce mai sensual şi renunţă la toate acuzaţiile.

Lasă-ţi corpul să devină o poartă.”

                 Onu

 

PUDOAREA PISICII

Ieri, în timp ce mă bărbieream la baie, Puşa, pisica mea, începe să miaune privindu-mă insistent.

Îi răspund, o întreb ce vrea, dar ea continuă, cu un ton parcă de alarmă.O rog să tacă, dar ea, miau şi miau. Mă enervez, bat cu piciorul ameninţător, se sperie şi fuge.  Soţia, mă ceartă, că nu mi-e milă de ea (de pisică).

Scena se repetă de câteva ori.

La ieşirea mea din baie, aud nisipul din cutia pisicii. Atunci, am înţeles. Ea  săraca, îmi spunea că are nevoie, şi să ies puţin.

Îi povestesc soţiei.Vezi, îţi spunea că îi este ruşine, şi te ruga s-o laşi să-şi facă nevoile. Da, măi, adaug eu, spre deosebire de unii nesimţiţi, depe stradă, care se rezolvă, pe sub ferestrele oamenilor, fără nici o jenă.

Într-un gest de regret, mă aplec spre pisică, şi o mângâi lăudând-o. Parcă înţelegând, toarce încetişor, şi mă împinge  uşor cu capul, fără nici o reticenţă.

Onu