Anul Nou

Pentru mine, de când mă știu, Anul Nou era un prilej de bucurie, de năzuințe și de speranță.
Anul acesta, de când am rămas singur, a fost un prilej de ceață sufletească. Înțeleg mai cu sens, tristețea, și durerea insidioasă, care copleșește pe cei cărora, li s-au dus cei dragi. Durerea nu poate fi redată în cuvinte care să o exprime, să-i suplinească lipsa.
De la pierderea vieții dragi, de lângă tine, hăul existenței, devine năucitor și buimac. Ceva îți lipsește, nu-ți dai seama ce, iar viața este parcă fără conținut.
Mă învârt singur, prin casa pustie, fără să știu, dacă eu însumi, nu sunt o nălucă!
Peste 12 ore, sosește momentul, în care anual, ciocneam cu Viorica, pentru sănătate ,bucurii și viață lungă. și scoteam darurile, de prin frunzișul bradului, de pe unde le pitise , Moșul simbolic.
Pentru că, sufletul omului, rămâne mereu copilăros, spre a se bucura de clipa vieții.
Iar Viorica, avea un fel elegant, de a oferi darurile Moșului.
Era o bucurie, să o privești cum se înclină îndatoritor, spre a-și îndeplini parcă pios, misiunea transmiterii mesajului divin, al Darului de Crăciun.
Un fel ceremonios, și omagial, pe care nu-l mai văzusem, dar pe care l-am remarcat din prima, până în ultima clipă.
Este tare trist, fără Viorica.
Ce rost ar mai avea, pentru mine, urarea de La Mulți Ani?
Onu

Sărutul

Sațietatea este în Legea Firii! Dar, de ce eu nu mă mai satur oare, de sărut?
Ce să fie tremurul care mă cuprinde la dorul lui?
La început, o atracție irezistibilă, te îndreaptă către păcat. Apoi, odată prins în mrejele lui, uiți de tine, și trăiești iluzia că euforia care te-a cuprins, este universală, că trăirea este reciprocă.
Și în încleștarea plăcută a dorinței, tu nu mai ești tu.Ești un simțământ de plăcere și de dăruire, fără control de sine, dominat, de parcă ai intrat în transă. Oare și sărutul să fie o taină a divinității? Oare, ciocnirea astrelor, să fie un sărut cosmic?
Nemărginită este taina ta, Doamne!
Onu

Andreea Sava

Tocmai ce am scris câteva rânduri apreciative, despre această longilină și suplă vedetă, încât, te temi să nu-ți alunece din brațe. Cu ochii mijiți, te întrebi, aproape sperios, ce perle ar putea scoate, prin zâmbetul al căror licăr, te ține permanent, în alertă.
Ce i-o mai trăzni prin minte?
Încerc un fior de emoție, că m-aș putea afla în conversație, cu acest argint viu al ecranului tv. Dar, am gândit o strategie, pentru eventualitatea întâlnirii cu această energică provocare.
O spun curajos, în fața monitorului, însă, cine știe, dacă voi mai avea grai, în fața ei.
Ei, și ce atâta problemă, în fața unei puștoaice cu ochii scăpărători de vioiciune.
Aparent,nimic, dar meritul meu este de a fi permanent obiectiv, și să nu cedez închipuirilor aparențelor.
De aceea, am omenești emoții, în perspectiva întâlnirii ocazionale cu Andreea Sava.
Onu

Colinde

Îmi ronțăi liniștit, cerealele, ca o rumegătoare, și aud colindătorii, pe holul blocului.
Îi las puțin, pentru suspans, apoi, le deschid, zâmbitor, cu mâna strânsă. Privirile, se ațintesc asupra mâinii mele, cu speranță. Continuă să-mi colinde. Unul din ei, se apropie cu o coală de hârtie, pe care o tot face și desface, într-un cornet pușculiță. În timp ce colindă inimos, de parcă apăruse Mesia.
Îmi place inimoșenia lui, dar mă fac a nu-l observa.
Sunt trei. O fată mai măricică și doi băieți, cam pirpirii. Ochii vioi și strălucitori, mă înviorează subit.Îi ascult atent, ca pe o rugă, și brusc, le zâmbesc promițător, întinzându-le o bancnotă de zece lei. La Mulți Ani, și vouă, copii minunați!
La Mulți Ani și vouă, Prieteni virtuali!
Onu

Vis

La mine în bloc, pe scară,
Zilnic, urcă și coboară,
Un chip serafic, ce mă îmbie,
La trăiri intense, din copilărie.
Lumea spune că e dansatoare.
După suplețea taliei și voluptoasele picioare,
Îi dau crezare, fără a o privi, în piruiete amețitoare.
Alții, că-i o supărată,
De invidia soțului, mult torturată.
Căci adesea, vecinii o aud plângând,
După certuri zgomotoase.
O simt alături, cu gânduri bune,
Purtate parcă de genune.
Aș vrea în grații, să îi intru,
Dar motivul suveran, ce mă reține.
Este ca soțul, gelos probabil,
Să nu îi facă, necugetat,
Traiul , mai greu respirabil.
Onu

Virtualul curaj de sine

Adică, de mulțumire iluzorie,de sine. Mie-mi pare destul de chinuitor, rațional privind lucrurile.
Pentru că, încercând să fiu sincer cu mine însumi, de multe ori, nu mă plac. Nu sunt mulțumit, de cum arăt, pentru că privesc prea mult, sculptura, și nu arăt nici Adonis, nici Hercules. Am încercat să-mi sculptez corpul, dar ca la mai toți nemulțumiții, am forțat, a pârâit ceva în abdomenul meu , am intrat în recuperare, și am renunțat, din prudența sugerată de alții, că nu am vocația de Adonis.
M-am retras discret, în sinele meu, știind că nu se vede realitatea, dacă o ajuți cu puțină pantomimă. Capul sus, pieptul umflat, burta retrasă, și gata, aerul atletic la care năzuiești. Dar nici lauda de sine, nu ajută prea mult, pentru că autocontrolul este un efort obositor, dacă nu ți l-a dăruit mama Natură. Așa că, mai bine haina, că ea sigur mă va transforma într-un Stallone. Și, dacă nu poți fi, măcar să pari, așa cum dacă taci, filozof rămâi.
Așa că, am ales tăcerea, ca să par și cu cap.
Până într-zi, când am auzit pe cineva întrebându-se dacă eu aș avea limbă. I-am arătat-o sfidător, și de atunci, merg ca un gură cască, pe stradă, să se vadă, că am și limbă.
Dar cum cu limba scoasă, păream a suferi de polipi nazali, am închis iar gura .
Așa, am înțeles, că nu poți fi, decât cum te-a lăsat natura, și că orice încercare de mistificare, nu te va ajuta.
Așa că, mai bine, ar fi un virtuos al conștiinței de sine.
Onu

Vecina

Vecina mea a fost cândva frumoasă
Dar, din păcate,de carte, deloc, atrasă
La care, vai, părinții ei au insistat ,
Până în mintea fetei, ceva s-a perturbat.

Zadarnice, târzii regrete
Căci fata lor, indiferentă-și face,
Aceleași ritualuri de gest, necontrolate.
Onu

Virtual

Gata,m-am plictisit de virtual! Vorbești, dar nimeni nu-ți răspunde, de parcă ar fi surdomuți.
La ce naiba se mai plimbă pe virtual?
Asta, îmi amintește de scena din copilăria la țară, când se întorcea șeptelul, de la păscut. Mă mai lua câte o cornută pe frunte, și mă arunca drept pe spate, de unde cădeam în colbul plin de trecerea lor. Dar copil fiind, gestul ei mă amuza, pentru că era urmat și de mustrarea îngăduitoare, maternă.
E frumoasă copilăria la țară, când ești prostuț, și crezi că tot ce zboară, se poate urma.
Sigur, cu condiția să nu locuiești pe malul Dunării, care când se revarsă, nu mai ține cont de pragul casei, și apa, dă buzna peste tine, șoarecii din curte, speriați, ți se urcă în pat, iar pisicilor, într-o înțelegere divină pentru ei, nici nu le mai pasă că au datoria să-i prindă.
Și, dacă-i prind, unde să-i ducă, dacă afară se află apă peste tot?
Este mirabilă îngăduința pisicimii pentru șoricime, în timpul revărsării apelor Dunării.
Percepi grația divină, ca pe un fior al uimirii .
Pușa mă vede zâmbind, și nepricepând nimic, mă împunge ușor cu capul. O privesc tăcut, neștiind cum să-i miaun, te iubesc. Dar sper să-mi treacă și nevoia de a mieuna cuiva, te iubesc, și să revin iar la politica de sticlă tv, antrenantă prin fanteziile ombilicale, ale unor închipuiți politicieni.
Este totuși amuzantă naivitatea unor jurnaliști, de a-și închipui că ar reprezenta o valoare mediatică!
Onu

Abătut

Este poate cel mai plin de of articol.
Și asta, nu din motive meteo, pentru că nu simt să am articulații, ceafă, frunte, ochi .
A, simt ceva pe față, și cred că am aflat. Oglinda îmi spune placid, să nu ies din casă,dacă nu mă rad.
– Privește-ți monstruozitatea de barbă, și dumirește-te.
Vrei să fii modern?
-Nu, răspund eu gândului!
Nu, pentru că nu pot minți lumea, cu iluziile mele. Nu mă pot prezenta lumii, fără respectul de sine și al ei, doar de dragul comodității de a arăta ca un sălbatic.
În junglă, sau în aristocrația străzii, ca un accident al civilizației, poate ar merge. Ar mai merge poate și în deșert, ca o protecție împotriva artileriei nisipurilor , declanșată de briza sahariană.
Și totuși, este ciudat, să nu-mi surâdă starea de excitare prin gâdilarea femeii, cu sărutul meu țepos. Ar fi ca un sadism, din parte-mi. Să fi crescut ca urzicile, numărul sadicilor inconștienți?
Brrrrrrrrrrrrrrrrr, ce idee nesocotită mi-a venit.
Dar dacă,cele scrise, ar avea efectul de suferință al sărutului unui mărăcinos? Deși, el ar fi dat cu toată afecțiunea?
Probabil, că modernitatea nerasă, impune și sacrificii!
Brrrrr!
Onu

Percepții

Nu știu cum la alții, dar pentru mine percepția este decisivă, indiferent sub ce formă s-ar exprima.
Este precum febra, care îi indică medicului, o neregulă în corp.
Seamănă cu o inundație de hormoni de fericire, pornind, fie și de la freamătul unui sărut.
Nu poți explica furtuna de fiori, care te învăluie, precum valurile înspumate, malul mării.
Cică, la bază, ar sta percepția neîmplinită, a dorinței creierului, de a trăi clipa respectivă. Probabil, starea, corespunde mult vehiculatei sintagme, de lipsă de discernământ.
Ei drăcie, iar nu pot să scriu. Pe stradă, în dreptul ferestrei mele, o jăvruță, dă târcoale pofticioase, unui ciobănesc, mare cât toate zilele.
Scena este delicioasă, văzând eforturile patetice ale jăvruței. Oare creierul meu, să funcționeze aidoma, celui al jăvruței?
Vaai, ce oribil arăt!
Nu voi mai face niciodată așa ceva!
Onu