Arhive lunare: Iunie 2010

Viitura şi Piaţa

– Şefu, îmi permiteţi ?
– Da.
– Mergem ?


– Unde mă, nu vezi că mai am de lucru ? Şi arată spre sticla în parte golită, aflată pe un teanc de hârtii, pline de cifre.
Şefu, mă gândeam la o baie de sinistraţi ! 😀 Ar fi ca la  Piaţa Universităţii. Aţi văzut , le-aţi promis într-o veselie, că vă mai întâlniţi, şi după o jumătate  de an, tot vă credeau, şi vă aşteptau.
– Cine mă, sindicalistu’ ăla de la învăţământ ? Păi îl compari p’ăla cu disperaţii, care şi-au pierdut casele şi agoniseala de-o viaţă ? N-ai văzut ce-a păţit Emiluţ, în Dorohoi, când i-au cerut slujbe ? Îmi pare rău, de băiatul ăsta. Iar vor spune că l-am lăsat, după ce l-am folosit !
Şefu, prea s-a hazardat; cine l-a pus să intre în gura lupului, pe o vreme ca asta ?
– Hă, hă, hă, păi n-avea ce face, m-a ascultat săracul.

Păi, şi de ce mă trimiţi pe mine acolo, mă ? Apropo, mai ai lista aia  de reduceri, la Palat ? Ia pune şi la tine semnul întrebării !
Şefu, glumiţi ?!?! Păi dacă plec eu, cine vă mai laudă şi vă apără ?
– Mă, tu ai dreptate, mai ales la linguşeli, dar crezi că eşti singurul poltron, din jurul meu ?  Să-ţi mai spun un nume, care te-ar putea înlocui ?
– Nu Şefu, vă cred !
– Atunci, lasă-mă să-mi termin treaba începută, în linişte. Pleacă, şi trage uşa după tine. Când îs gata, te  strig !

Ba nu…, mai stai; ia fredonează-mi o manea, aşa cum  te pricepi tu. Da manea să fie, mă, să-mi amintească de ecourile ritmurilor exotice, din porturile prin care-am acostat.

– Da Şefu, da m-aţi speriat rău, cu semnul de întrebare, de pe listă; pot să-mi torn şi io, un păhărel, să-mi revin ?

– Bine mă, da mai aduci una, că nu-mi iese deloc deficitu’ ăsta bugetar. O golim amândoi.

– Da…, nu-i prea mult, că ştiţi, eu mai am şi ficatu’ umflat, de la stres ?!

Bine, mai vedem. Ia stai colea jos, lângă mine să discutăm serios problema. Şi luându-l de umeri, pe speriat, îi spune… Măi, eu aş merge, dar mi-e frică… tu n-ai văzut , ce-au făcut împuţiţii ăia, la Cotroceni, fără nici un respect, pentru autoritate ? Păi ce vrei: 1907 ? Înduioşat de îmbrăţişarea şefului, fără să uite de semnul întrebării de pe listă, sfetnicul de taină, spune prudent: aşa-i, Dumneavoastră, aveţi întotdeauna dreptate. Abia acum văd, la ce necaz, vă îndemnam ! Poate să mai încercăm …Piaţa Universităţii !?

Şeful, îl privi cu ochi galeş, zâmbi, şi aruncă sticla inutilă, la coş !

31 comentarii

Din categoria Politică

O, tempora ! O, mores !

În ziarul  Gândul, de azi, am …DOVADA !

Preşedintele s-a amestecat în treburile guvernării, dezinteresat, prin sugestii patriotice. O fi încălcare de Constituţie ? O fi …infracţiune  periculoasă de genocid, prin imprudenţă ?

 

Odată scăpat, nu se mai bagă, lasă totul pe …Premierul Boc. Acesta, ca o insectă neputincioasă, se zbate, fără rezultat. Dar, mă bucur. Din aceeaşi sursă, aflu, că principalul vinovat pentru situaţia  în care ne aflăm, este tot BOC, după cum îl apelează predecesorul său, domnul Tăriceanu. Despre ce-ar fi vorba ?  

La începutul anului, Preşedintele, i-ar fi cerut lui BOC, să facă reduceri de cheltuieli, la nivelul cabinetului; dar acesta, nu l-ar fi ascultat, să-şi preseze oamenii, să acţioneze în consecinţă ! Mira-m-aş ! Adevărul este că BOC s-a înţeles cu miniştrii să reducă, dar molima clientelismului PDL-ist, şi-a spus însă cuvântul, în teritoriu, unde reducerea de 20%, aferentă cabinetului, revenea la 80% din administraţia publică locală.

Ce să facă bietul om ? A lăsat-o moartă, cum se zice, banii s-au dus şi azi suferim toţi, iar el, BOC este practic, un muribund politic; un fel de ”mortul din trăsura goală”, cum era cândva o vorbă. Acu, ce vină o avea şi domnul Boc, dacă şi-a apărat scaunul de viitor preşedinte PDL-ist ? Dar, ei drăcie, ce gând chisnovat, mi-a venit: dacă ”Preşedintele mare”, în felul acesta, îi săpa groapa ”preşedintelui mic” ?

Încurcate, mai sunt Doamne, căile PDL-ului ! La început, de stânga (FSN-ist), apoi, nu se ştie (democrat, înscris în Internaţionala  socialistă), apoi, iar ceaţă (prin invazia liberală), azi …feroce de dreapta (la putere).

15 comentarii

Din categoria Politică

Viaţă ratată

Doi singuratici…

S-au cunoscut întâmplător, în oraşul natal plimbându-se pe Regală. El, cu un prieten, sau poate un coleg de solitudine. Ea, probabil, nu departe. O privire de-o clipă, a fost scânteia dramei, ce i-a urmat. Un zâmbet sfios de vino-ncoace, i-a oprit din mers, uitând de însoţitorii lor. Mâinile se îndreaptă spontan şi se strâng.

Mi-ai spus ceva ?
– Nu, am crezut că tu ai vrut s-o faci !

Ochi în ochi, se retrag la marginea trotuarului, nedumeriţi, de ce se petrece cu ei. Prietenii, au înţeles însă, şi au dispărut discret. Era prea frumos, ca să spulbere farmecul clipei. Mai curajoasă, îl trage de mână:

– Hai să ne plimbam, vrei? Numele meu, este Marina, al tău ?
– Al meuuu, al meuuu, spune el, prelungind intenţionat sunetele, parcă spre a –şi aminti cum se numeşte. De fapt, destul de timid, încearcă să înţeleagă ce se petrece: ce s-a întâmplat oare ?
– Ei, cum să-ţi spun, îl trage ea vioi de mână ?
– A, da, mă numesc Călin.
-Bine, Căline, am să te alint Nucu. Din câţiva paşi, s-au cunoscut mai bine: el, elev în ultima clasă de liceu, după care speră să dea la facultate; ea, mai mare cu un an, dăduse deja la Facultate, dar din cauza timidităţii, de fapt necazul ei, nu a reuşit. Va da din nou, anul acesta. Într-o glumă copilărească, hotărăsc, sa dea , la aceeaşi facultate; să fie mereu împreună!

Marinei, ii place să picteze. Îl invită în camera ei de lucru; îl recomandă părinţilor. Aceştia, îl plac, iar el devine aproape de-al casei. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu ai lui, unde mama , din gelozie maternă, n-o place; teama că-i va răpi odrasla, se transformă într-o ostilitate, încet, încet, potrivnică vizitelor Marinei, la ei acasă. Părinţii acesteia, le înţeleg drama, şi devin pentru Călin, o a doua familie. Împreună, cei doi, se pregătesc asiduu, pentru o facultate din Galaţi. Marina progresează mai mult, decât Călin, la pregătire. Dar cinismul vieţii, îşi pune iar amprenta.

Marina, pierde, din nou, admiterea la facultate. Timiditatea maladivă, şi-a spus implacabil cuvântul. Călin, o cere în căsătorie, dar gelozia mamei lui, scoate iar colţii. Nu o impresionează nici faptul că Marina este însărcinată cu Călin. Profită de slăbiciunea odraslei sale, şi le distruge celor doi, viaţa, despărţindu-i. Marina este zdrobită. Vrea să păstreze sarcina, dovada iubirii ei pentru Călin. Părinţii, pentru binele ei, insistă să o întrerupă. Strivită, între povara pierderii lui Călin, şi a îndepărtării sarcinii, Marina devine tot mai tăcută, şi absentă, faţă de viaţă. Renunţă la a mai merge la facultate. Îşi va dezvolta talentul plastic, urmând o Şcoală populară de artă. Începe să creadă, că părinţii, au dreptate. Merge la spital, şi întrerupe sarcina. Aparent, toate sunt bune, dar ceva nedefinit, îi străbate întreaga fiinţă.Suferă o cădere nervoasă. Tratamentul pornit din timp, sub grija atentă, pe care părinţii sau cei dragi, o pot dărui, o ajută să depăşească încercarea bolii. Îşi recapătă încrederea şi bucuria vieţii. Cu precauţii, pentru evitarea unui şoc, părinţii îi spun, că fostul ei prieten, s-a prăpadit, chiar de mâna mamei lui. Aceasta, în gelozia ei stupidă, l-a oprit de la o nouă căsătorie. Slab, şi disperat, Călin se sinucide, luând otravă …

Cu sarcasmul neîndurării, i-a lăsat un bilet: “Mamă, de acum, nu mă va mai răpi nimeni, de lângă tine!”. Clipind agitat din pleoape, Marina, nu scoate un sunet. Pentru ea, Călin murise odată cu pierderea copilului. Pentru consolidarea sănătăţii recăpătate, medicii, îi recomandă o preocupare permanentă, sub forma unui activităţi organizate. Printr-o prietenă a mamei, directoare la Biblioteca centrală din oraş este angajată pe postul de bibliotecară.

Părinţii şi cunoştinţele, observară bucuroşi, revirimentul în sănătatea Marinei. Devenită mai cochetă, începe să aprecieze plăcerile emancipate ale vieţii. Fericiţi, părinţii ei, nu se întreabă de unde vin banii pentru cheltuielile suplimentare. Până când, viaţa acestei fiinţe lipsită de şansă, datorită traumei timidităţii, se frânge iar, brutal ! Un inventar la fondul de carte veche, cu valoare de tezaur, descoperă lipsa unor volume preţioase, cu mare căutare, în comerţul de contrabandă. Principalul suspect, Marina.

Fără reţineri, ea mărturiseşte frauda. Starea sănătăţii precare, îi acordă circumstanţe atenuante. Părinţii, acoperă daunele financiare, dar ea, rămane pe drumuri. Într-o tentativă de liniştire, reia activitatea plastică, şi după câteva luni are loc primul vernisaj. La expoziţie, forfota stârnită de atractivitatea lucrărilor, se linişteşte destul de târziu. Într-o seară, un vizitator, i se adresează, neutru:

– La câteva tablouri, am senzaţia că percep o apropiere evidentă, de unele dintre lucrările neexpuse încă, ale pictoriţei Tina ! O cunoaşteţi ?

-Pe Tina ? Cum să nu ! Chiar mi-a dăruit câteva tablouri de-ale ei, când eram bolnavă. Într-adevăr, am încercat nişte reproduceri, după ele, pe teme marine. Poate la ele, vă referiţi !
– Şi la ele, răspunde încurajat, vizitatorul.

Brusc, Marina îşi aminteşte de o întâlnire programată, cu un cumpărător.Se scuză faţă de interlocutor, închide sala de expoziţie, şi pleacă. În drum spre casă, întâmplător, cu un zâmbet larg, apare Tina, care o felicită, pentru expoziţia de care aflase abia atunci, fiind plecată din localitate. Apoi, direct…

-De ce-ai expus şi lucrările mele, chiar sub semnătura ta ?
– Ale tale ? După ce, pentru ele, am prăduit Fondul de Carte veche din bibliotecă ? Crezi, că mai pot fi ale tale ? Sau, că te pot scuti, de acuzaţia de instigare la fraudarea, de obiecte de tezaur ?

Mândră că i-a zis-o, Marina, nu observă încruntarea Tinei, însoţită de o strângere ameninţătore din buze. Timiditatea şi-a spus, din nou, cuvântul.

Madi şi Onu

8 comentarii

Din categoria Onu, Poveşti

Viaţă ratată

Doi singuratici …

S-au cunoscut întâmplător, în oraşul natal plimbându-se pe Regală. El, cu un prieten,  sau poate un coleg de solitudine. Ea, probabil, nu departe. O privire de-o clipă, a fost scânteia dramei, ce i-a urmat. Un zâmbet sfios de vino-ncoace, i-a oprit  din mers, uitând de însoţitorii lor. Mâinile se îndreaptă spontan şi se strâng.

– Mi-ai spus ceva ?
– Nu, am crezut că tu ai vrut s-o faci !

Ochi în ochi, se retrag la marginea trotuarului, nedumeriţi, de ce se petrece cu ei. Prietenii, au înţeles însă, şi au dispărut discret. Era prea frumos, ca să spulbere farmecul clipei. Mai curajoasă, îl trage de mână:

– Hai să ne plimbam, vrei? Numele meu, este Marina, al tău ?
– Al meuuu, al meuuu, spune el, prelungind intenţionat sunetele, parcă spre a –şi aminti cum se numeşte. De fapt, destul de timid, încearcă să înţeleagă ce se petrece: ce s-a întâmplat oare ?
– Ei, cum să-ţi spun, îl trage ea vioi de mână ?
– A, da, mă numesc Călin.
-Bine, Căline, am să te alint Nucu. Din câţiva paşi, s-au cunoscut mai bine: el, elev în ultima clasă de liceu, după care speră să dea la facultate; ea, mai mare cu un an, dăduse deja la Facultate, dar din cauza timidităţii, de fapt necazul ei, nu a reuşit. Va da din nou, anul acesta. Într-o glumă copilărească, hotărăsc, sa dea , la aceeaşi facultate; să fie mereu împreună!

Marinei, ii place  să picteze. Îl invită în camera ei de lucru; îl recomandă părinţilor. Aceştia, îl plac, iar el devine aproape de-al casei. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu ai lui, unde mama , din gelozie maternă, n-o place; teama  că-i va răpi odrasla, se transformă într-o ostilitate, încet, încet,  potrivnică vizitelor Marinei, la ei acasă.  Părinţii acesteia, le  înţeleg drama, şi devin pentru Călin, o a doua familie. Împreună, cei doi, se pregătesc asiduu, pentru  o facultate din Galaţi. Marina progresează mai mult, decât Călin, la pregătire. Dar cinismul vieţii, îşi pune iar amprenta.

Marina, pierde, din nou, admiterea la facultate. Timiditatea maladivă, şi-a spus implacabil cuvântul. Călin, o cere în căsătorie, dar  gelozia mamei lui, scoate iar colţii. Nu o impresionează nici faptul că Marina este însărcinată cu Călin. Profită de slăbiciunea  odraslei sale, şi le distruge celor doi, viaţa,  despărţindu-i. Marina este zdrobită. Vrea să păstreze sarcina, dovada iubirii ei pentru Călin. Părinţii, pentru binele ei, insistă să o întrerupă. Strivită, între povara pierderii lui Călin, şi a îndepărtării  sarcinii, Marina devine tot mai tăcută, şi absentă, faţă de viaţă. Renunţă la a mai merge la facultate. Îşi va dezvolta talentul plastic, urmând o Şcoală  populară de artă. Începe să creadă, că părinţii, au dreptate. Merge la spital, şi întrerupe sarcina. Aparent, toate sunt bune, dar ceva nedefinit, îi străbate întreaga  fiinţă.Suferă o cădere nervoasă. Tratamentul pornit din timp, sub grija atentă, pe care părinţii sau cei dragi, o pot dărui, o ajută să depăşească încercarea bolii. Îşi recapătă încrederea şi bucuria vieţii. Cu precauţii, pentru evitarea unui şoc, părinţii îi spun, că fostul ei prieten, s-a prăpadit, chiar de mâna mamei lui. Aceasta, în gelozia ei stupidă, l-a oprit de la o nouă căsătorie. Slab, şi disperat, Călin se sinucide, luând otravă …

Cu sarcasmul neîndurării, i-a lăsat un bilet: “Mamă,  de acum, nu mă va mai răpi nimeni, de lângă tine!”. Clipind agitat din pleoape, Marina, nu scoate un sunet. Pentru ea, Călin murise odată cu  pierderea copilului. Pentru consolidarea sănătăţii recăpătate, medicii, îi recomandă o preocupare permanentă, sub forma unui activităţi organizate. Printr-o prietenă a mamei, directoare la Biblioteca centrală din oraş este angajată pe postul de bibliotecară.

Părinţii şi cunoştinţele, observară bucuroşi, revirimentul  în sănătatea Marinei. Devenită  mai cochetă, începe să aprecieze plăcerile emancipate ale vieţii. Fericiţi, părinţii  ei, nu se întreabă de unde vin banii pentru cheltuielile suplimentare. Până când, viaţa acestei fiinţe lipsită de şansă, datorită traumei timidităţii, se frânge iar, brutal ! Un inventar la fondul de carte veche, cu valoare de tezaur, descoperă lipsa unor volume preţioase, cu mare căutare, în comerţul de contrabandă. Principalul suspect, Marina.

Fără reţineri, ea mărturiseşte frauda. Starea sănătăţii precare, îi acordă circumstanţe atenuante. Părinţii, acoperă daunele financiare, dar ea, rămane pe drumuri. Într-o  tentativă de liniştire, reia activitatea plastică, şi după câteva luni are loc primul vernisaj. La expoziţie, forfota stârnită de atractivitatea lucrărilor, se linişteşte  destul de târziu. Într-o seară, un vizitator,  i se adresează, neutru:

– La câteva tablouri, am senzaţia că percep o apropiere evidentă, de unele dintre lucrările neexpuse încă, ale pictoriţei Tina ! O cunoaşteţi ?

-Pe Tina ? Cum să nu ! Chiar mi-a dăruit  câteva tablouri de-ale ei, când eram bolnavă. Într-adevăr, am încercat nişte reproduceri, după ele, pe teme marine. Poate la ele, vă referiţi !
– Şi la ele, răspunde încurajat, vizitatorul.

Brusc, Marina îşi aminteşte de o întâlnire programată, cu un cumpărător.Se scuză faţă de interlocutor, închide sala de expoziţie, şi pleacă. În drum spre casă, întâmplător, cu un zâmbet larg, apare Tina, care o felicită, pentru expoziţia de care  aflase abia atunci, fiind plecată din localitate. Apoi, direct…

-De ce-ai  expus şi  lucrările mele, chiar  sub semnătura ta ?
– Ale tale ? După ce, pentru ele, am prăduit Fondul de Carte veche din bibliotecă ? Crezi, că mai pot fi ale tale ? Sau, că te pot scuti, de acuzaţia de instigare la fraudarea, de obiecte de tezaur ?

Mândră că i-a zis-o, Marina, nu observă încruntarea Tinei, însoţită  de o strângere ameninţătore din buze. Timiditatea şi-a spus, din nou, cuvântul.

Madi şi Onu

24 comentarii

Din categoria De pe bloguri ..., Univers feminin

Cui bono ?

La ce bun ?!  intenţiile noastre de a schimba paradigma caracterială românească,  folosind valenţele blogului ?! Care mentalităţi ?! 

Păi, lipsa de finalitate, spiritul glumeţ cu orice preţ, din nevoia de a fi inspirat, cum sententios sugera Eminescu ”’glume multe, bune, ce din coad-ar vrea sa sune”; cârtirea, spre amuzamentul mulţimii; că şi monarhul, este distrat uneori, de măscăriciul său banal. In scop de ”Nosce te ipsum”, cum tot moralizator, scrie pe frontispiciul templului lui Apollo din Delfi, am postat …

 ”Enya, o stea în devenire”; ”Ubi bene ibi patria”; ”Bancheri din UE, uniţi-vă !”; ”Economia subterană”; ”Iluzie”; ”De 1Mai”; ”Norocul prostului”; ”Miting şi putere”; ”Randamentul muncii şi veselia la români”; ”Miting şi petrecere”; ”Hai, că s-ar putea, totul este să vrem!” … şi alte câteva, în acelaşi scop: ieşirea din marasmul logoreic, în care ne complacem.

Că şi Cartea Sfântă, (cu citirea căreia, toţi, ariviştii se laudă), ne îndrumă foarte clar, spunând, că ”la fiecare behăit, oaia pierde o gură de iarbă”. Regretabil, că dintre cei mai vocali, putere şi opoziţie, niciunul, nu a luat din blogul nostru, măcar un sfat complet, privind măsuri radicale împotriva economiei subterane, renunţări deliberate, fie şi sugerate, la venituri exorbitante, incert decente umanitar sau politic.

În schimb, se blamează existenţa  bugetarilor, şi a majorităţii populaţiei, toţi suspectaţi tendenţios, de bugetofagi. Sau ca Media, să fi preluat sugestia persistării, în eficientizarea actelor sale, prin neabandonarea acestora până la finalizare. Şi, mai important, n-am auzit de renunţări/abdicări din funcţii,  pe motive de incompetenţă socio-politică, vizibilă medical, pe faciesul  unora.

 Madi şi Onu

16 comentarii

Din categoria Politică

Bancheri, din Uniunea Europeană, uniţi-vă !

Citesc în Gândul de azi, 21  iunie 2010, o ştire de-a dreptul comunistoidă …

Noul buget al Marii Britanii va prevedea şi taxarea băncilor, de la care se estimează că se vor strânge aproximativ 3,6 miliarde de euro, a anunţat   ministrul de finanţe, Osborne. Măsura, va fi luată, conform promisiunii electorale, ca toate elementele societăţii, să contribuie la reducerea deficitului public.”

Ce prosteală !

Le-ar trebui un domn Băsescu, să-i înveţe minte, să nu mai ia măsuri de persecutare comunistă, a bogaţilor ! Măsura, conform premierului britanic, David Cameron, va fi impusă, chiar în lipsa unui acord internaţional, asupra acestei probleme.

 O, tempora ! O, mores ! …să strângem rândurile anticomuniste !

Propunerea, pare însă, a surâde… Comisia Europeană, într-un studiu a arătat că o taxă pe bănci, la nivelul Uniunii Europene ar aduce venituri, de până la 50 de miliarde de euro.

Jos, David Cameron ! Jos, George Osborne !

40 comentarii

Din categoria Politică

ASIGURATA

Greu ne dăm seama, şi adeseori, destul de târziu, că aşa zisele neplăceri, din cauza cărora ne întunecăm viaţa, sunt doar urmarea  gândurilor, care ne frământă, ca şi cum, scenele pe care mintea, ni le înfăţişează, s-ar petrece aievea. De aici, suferinţe închipuite, nelinişti şi tulburări care ne îmbolnăvesc trupul şi sufletul.

M-a ferit Dumnezeu, de astfel de rătăciri ale minţii, cu toată firea mea sensibilă. Am văzut în viaţă, victime reale ale unor astfel de năluciri ale minţii, crezând că totul se reducea la ceea ce gândeau în momentele de necontrol ale acesteia, momente ce-şi spuneau nefast cuvântul asupra bietelor trupuri, în curând, epave în derivă, pe apele învolburate ale vieţii.

Lucram la Consiliul Judeţean Galaţi, pe atunci, Sfatul Popular. Biroul meu se afla într-o clădire anexă a acestei instituţii. Sub acelaşi acoperiş, îşi avea sediul, Comisia de expertiză medicală a pensionarilor. Doar cu o asemenea vecinătate, poţi vedea câtă suferinţă există lângă tine, fără să-ţi dai seama, că totuşi, eşti un caz fericit, cu toate grijile şi frământările pe care ţi le născoceşti singur. Deseori, pacienţii acestei comisii ne vizitau, pentru un pahar cu apă, sau un loc de repaus, până să le ajungă rândul.

Într-o zi, cu aceleaşi doleanţe, ne-a vizitat o tânără, pe care n-ai fi bănuit-o, un pacient, printre ceilalţi. Văzând-o nehotărâtă în uşă, i-am zâmbit, şi am invitat-o să–şi spună păsul. Observasem de mult, cât contează un zâmbet adresat cuiva, sau chiar ţie, într-un moment de cumpănă. Încurajată, s-a apropiat de biroul meu, şi mi-a cerut o coală albă, pe care să scrie o cerere. Am servit-o şi i-am oferit biroul liber al unui coleg, plecat în delegaţie.  S-a aşezat, a început să scrie, a greşit, mi-a cerut altă hârtie,  pe care la fel, a aruncat-o la coş şi nervoasă, cu vorbele: nu pot să-i scriu nici două rânduri, a plecat, la fel de enigmatică, precum apăruse. Aproape ne împrietenisem, prin micile ajutorări pe care i le puteam oferi: o coală de hârtie şi pix de scris, un scaun, un zâmbet şi întrebarea banală: “ce mai faceţi ?”. Venea la colţul biroului meu, de care se sprijinea cu coapsele strânse, de parcă le-ar fi etalat rotunjimea. Mi-a observat privirea lacomă, cu care apreciam armonia formelor, şi într-o zi, mi-a spus direct: “ dacă-ţi plac, putem să ne plimbăm  prin oraş,când  eşti liber ! ”

Am evitat un răspuns clar…  Adevărul, este că, nu mi-ar fi displăcut o plimbare cu o făptură, care în afară de stările de agitaţie, din momentul când încerca să scrie, nu părea a fi pacienta Comisiei amintite. Puţin mai scundă decât mine, plinuţă, cu figura foarte blândă şi graiul pe măsură, nu o refuzam, dacă nu i-aş fi aflat drama sufletească, de la o cunoştină ocazională, aşteptând, la aceeaşi comisie.

Fata, învăţătoare într-o localitate nu departe de Galaţi, se îndrăgostise pe tren de un tânăr, care nu merita o asemenea şansă. Relaţia lor a durat, până când acesta, i-a spus că nu mai pot fi prieteni, el urmând să se căsătorească, în curând. Şi politicos, convins că s-a achitat onorabil de obligaţie, şi-a luat la revedere, chiar în sala de aşteptare a Gării din Galaţi unde, pare-se pornise marea ei pasiune,  pentru el …

 Era într-o după amiază, când înserarea, se lasă curând. Tulburată de brutalitatea despărţirii, ea nu-şi mai aminteşte ce s-a întâmplat. Au găsit-o a doua zi,  în preajma Gării, umblând şi vorbind, fără noimă, despre cel care o părăsise. A fost pensionată vremelnic, medical, părinţii, tot învăţători, sperând că se va produce o minune, cu odrasla lor.

Nu m-am simţit în stare să-i accept invitaţia … Starea sănătăţii ei, iluziile care şi le-ar fi făcut, nesiguranţa unei ameliorări, mi-au produs un moment de laşitate, şi am declinat invitaţia. De altfel, în curând, şi eu m-am căsătorit, apoi m-am mutat la un alt serviciu. Nu am mai aflat nimic despre ea, dar ca o lecţie, mi-o amintesc, ori de câte ori, mintea mea, o ia razna, în probleme mai mult, sau mai puţin sufleteşti !

Ioan Ionescu – 21.09.2009

14 comentarii

Din categoria De sănătate ..., Din lume ..., Univers feminin