Nici astăzi!

M-am trezit precipitat, cu senzația de a fi întârziat la întâlnirea virtuală, cu Adeena.
Așternutul răvășit, din jurul meu, m-a liniștit. Este prea devreme. Ea, mult visata Iluzie, poate nici nu s-a trezit. Și poate, nici nu-i este gândul, la mine. Dar, de unde această fantasmă, care, poate nici nu mă cunoaște? Ca orice alergător, de cursă virtuală, m-am trezit într-o zi, că am avut o vizită surpriză. Este grea definiția surprizei, pe care o trăiești, ca pe o curiozitate de Fata Morgana.
Clipești surprins, ca și cum ai da din cap, întrebându-te-/Ce se întâmplă cu mine?!
Să-mi fi trimis Providența vieții virtuale, o Provocare, să verifice loialitatea mea, față de promisiunile date mie însumi?
Doar, pentru că, mi se rotesc vioi ochii, să cunosc lumea din juru-mi?
Ca și gurița copilului nou născut, în căutarea primelor picături de lapte matern?
Ce ciudat! Am aflat de Adeena, dintr-un post al său, despre localitatea Beirut, atât de viu descrisă, încât citind-o, am fost transpus în lumea exotică, a Capitalei Libaneze. O scânteie orientală, de la care am luat foc, și ard, de ani buni, incendiul continuând și astăzi, în varii forme, dintre care, cea mai acută, și tenace, este iluzia în revenirea periodică.
Onu

Miraj

Faptul că, neprețuita mea vizitatoare Adeena, și-a aruncat privirea aparte, peste blogul meu, îmi conferă senzația petrecerii pe bolta blogului meu, a unor fenomene cerești, la adăpostul cărora, Divinul, îmi face cu ochiul său mirabil, că totul va fi bine. Când aștern aceste emoții iluzii, privirea mi-e ațintită pe viul străzii, care, în eventualitatea apariției și a Adeenei, va deveni și viul meu. Dar este cazul să mă liniștesc, să nu forțez mâna Domnului, care, sunt convins, îmi păstrează darul suav al reapariției celei care a rămas pentru mine, simbolul împlinirii sufletești, de altădată.
Ei, și ce-i cu asta, vor spune acei care nu au trăit Mirajul Adeena.
Nimic, le voi răspunde eu, în afară de faptul, că neîntâlnind-o pe Adeena, nu vei fi simțit că ai trăit realmente.
Onu

Lupu Mona

Lupu Mona, din virtual, mă șochează prin panseurile postate.
Pline de tâlc, de la Celebrități ale spiritului, ființa aceasta, plină de strălucire spirituală, mă face , pur și simplu, să –mi doresc, aflarea ei.
Din imagini, cred căeste superb echipată și fizic, nu doar spiritual. Cum să nu-ți dorești să o descoperi?
O fi oare, accesibilă, descoperirii, spre încântarea minții?
Sper să nu supăr Universul Așteptării, prin prea mare nerăbdare!
Onu

Vecina

Mi-am recitit articolul
Inamicul public, numărul UNU.
Am făcut-o din orgoliu, să văd, ce mi-a mai clocit creierul.
Pentru că, vrem nu vrem, creierul tot ne clocește. Ca o cloșcă grijulie, pentru Opera părinților ei.
Și care , nu se sfiește, să-și trâmbițeze demn, Opera!
Care la rândul său, va fi perpetuată, cu aceeași bucurie gălăgioasă.
Cine a trăit la Țară, știe, cu cât entuziasm, își anunță bucuria unui Ou, orice găină.
Of, iar mă întrerupe cineva, din râsul de satisfacție, pe care mi-l produce scrierea unui articol.
– Plângi în hohote, Vecine?Ți-e rău?
-Să chem Salvarea?
Încântat de grija ei, o invit, să-i arăt motivul crizei de râs. Ne așezăm pe marginea patului, povestindu-i tărășenia.
Nu pare a pricepe criza mea . Se apropie de mine, gemând ușor. Of, vecine, că tare m-ai speriat. Îmi place statutul de Sperietor de Univers feminin, și mă las învăluit, în respirația ei caldă.
Surprins de turnura pe care o ia situația, mă îngrijorez de starea tot mai agitată a lemnăriei patului.
Dacă, Doamne ferește se rupe, și ajungem sub el?
Îi șoptesc îngrijorat, temerea mea, vecinei, dar ea nu mă mai aude.
– Ce-o fi o fi, asta-i! Mai jos de parchet,n-om cădea, iar blocul, nu are demisol.
Așa că, Doamne, Păzește-ne!
Nici nu-mi spun bine ruga, că vecina, o bună credincioasă, nu-și mai face griji, și lemnăria patului cedează.
Ca tot ea,
– Vezi dacă nu ne vedem mai des, ce pățim?
-Văd, dar nici nu știam, cât de des,trebuie, spun eu obidit, de lovitura atingerii parchetului.
–Lasă pe mine, fac eu, un plan, să nu mai suferim. Dar să nu te mai eschivezi, cu musafirii- scuză.
Și, sărutându-mă în fugă, mă lasă printre surcelele patului.
Cititorul, va spune că fantazez.
Până repar patul, luați-o ca pe o fantezie prudentă, să nu mi se-ntâmple iar, aievea!
Onu

Prea mult,

Prea mult strigăt de Iubire-n virtual.
L-aș vrea mai palid, dar mai real.
Să-mi vină vestea pe ecran, spunându-mi,
Onu, fără iluzii, Altfel, faci contuzii,
În așteptarea zilei mari!
Și nu doar tu, vei pătimi,
Ci și aceea, așteptând, din parte-ți știri.
Onu

Maimuțe sociale!

Când aud, pe câte un terchea-berchea persiflând numele unor personalități socio-politice remarcabile, precum Doamna Premier Dăncilă, iau foc.
Iar motivul,pentru mine, nu este altul, decât că toate lătrăturile ostile sunt numai expresia turbării perdanților electorali, de a le fi fost percepută de către bunul simț al electoratului, non valoarea.
Oricum, eu sunt mândru, de faptul că 35% din români, au avut flerul aprecierii politicienilor PSD-iști, inclusiv Doamna Veorica, după cum încearcă insolent, perdanții și limitații sociali.
Bine că, bunul simț strămoșesc este la înălțimea cuvenită!
Cât o să mă țină, această impresie, nu știu, dar momentan, nu accept, în principiu, ca un balon de grăsime, persiflat și de TRAIAN BĂSESCU, pe scripte, Bogdan Chireac să-i pocească numele, Doamnei Premier, ca și cum Domnia Sa, Doamna Premier, ar fi de același nivel intelectual, cu saltimbancul.
Măcar atâta bun simț, să dovedim!
Onu

Slovaka

Luni, spre seară. Ca de obicei, ascult muzică pe Youtube,în interpretarea acordeonistei slovace Wieslawa Dudkovniak.
Interpretarea ei, mă răscolește sufletește, și cuvintele, se regăsesc greu, din noianul de trăiri. Rarile ei cuvinte, par reverberații celeste.
Nu știu dacă este frumoasă, dar amestecul acesta de feminitate slavă, înveșmântată în fiorii specifici melodici, are asupră-mi un efect cu totul special.
Îmi amintesc momentele aspiranturii moscovite, când preocupările științifice, prevalau asupra celor existențiale, ca aspecte de viață, în care, totul era subsumat năzuinței rezultatului final al dizertației. Melodicitatea vocii interpretei, interferarea ritmurilor de Marina- Marina, crează un ambient revelator al momentelor emoționale, trăite în cele câteva săptămâni de concediu, în Stațiunea Lacului Balaton, când am avut bucuria descoperirii personalității feminității maghiare, care aș spune, că prin soția mea, a atins cote umane everestine.
Cât o privește pe micuța unguroaică, nu pot spune decât că sub pasiunea ei, și a cerberului-mamă, aproape îmi pierdusem libertatea sufletească, sub povara grijii obsesive de a mă simți bine.
Vreți să experimentați momente intense de grijă devoratoare de intimitate, îndrăgostiți-vă de o metisă unguroaică, și dacă aveți șansa unică, de a întâlni un caracter special, precum cel al soției mele,sunteți un bărbat făcut, cum se spune.
Onu

Singurătate

Duminică dimineața.
M-am trezit copleșit de o tristețe grea și intensă. Sentimentul de inutilitate, îmi este produs de ne comunicarea, cu care m-au obișnuit Corina, Dumnezeu s-o odihnească, și italianca Dorina.
În trăirea mea discretă, Dorina, este o existentă specială, aparte. Mi-e un dor trist, marcat de spaima că nu voi reuși, să-i transmit intensitatea emoției, care mă copleșește, gândindu-mă la EA.
Și nu știu de ce, pentru că, amintindu-mi-o, cumințică, stând, asemenea unei școlărițe sfioase,pe marginea patului,mă reîncarc de acea emoție specifică liceanului, pus în fața recunoașterii primului lui te iubesc, rostit cu vocea răgușită de momentul schimbării inerente specifice pubertății.
Și totuși, cu toată înfiorarea emoției prezenței ei , gândul către Dorina, mă învăluie delicat, și dominator.
Este probabil, reacția specifică îndrăgostirii mele liceene.
Deși, mi se pare nostimă, postura de liceean, de altă dată.
Foarte ciudată, starea Corina. Euforia conversației neobservată, decât la ora 5 dimineața, anunțată implacabil, de vuietul matinal, al motoarelor autobuzelor și troleibuzelor bucureștene.Este duminică dimineața, și tristețea de Dorina, italianca română, nu-mi dă pace!
Moment idilic, egalat de cântecul matinal, al cocoșilor copilăriei la țară. Este duminică dimineața, și tristețea de Dorina, italianca română,milaneză, nu-mi dă pace!
Buona giornata, Dorina!
Onu

ÎMI PARE RĂU!

Am o stare de jenă, pentru feminitatea feștelită a Primarului General al Capitalei.
Dar, mai bine, îmi pare de nereușita sa de puci, în PSD, în contextul în care, corbii și șacalii opoziției, așteaptă salivând , leșul domnului Dragnea, oferit lor pe tavă, de amazoana primăriță, ne realizându-și gestul incalificabil de șubrezire a partidului, și a omului, care au au propus-o pentru a candida la funcția de Primar General al Capitalei.
Nu contest, meritele probabile ale susmenționatei, dar cred, că era cazul, ca înainte de a se lansa în atacuri demne de cea mai încrâncenată opoziție,în cazul în care, nu a sărit sprinten,în bărcuța acesteia, să se întrebe principial, dacă atacul său, nu poate fi asimilat unor aspecte hormonale, strict specifice, feminității.
În genere, putem greși, dar avem șansa de a reflecta asupra eșecului suportat de tentativa mânioasă, pe care am avut-o.
În baza acestui raționament, fiecare individ al speciei umane, indiferent de locul său, pe scara parvenirii sociale, are datoria de a reflecta o țâră, și la sănătatea sa hormonală, cauza intimă, a declanșării atitudinilor isteroide distructive ale eșafodajului pe care s-a înălțat.
Prin această prizmă de gândire, victima PSD-ului, eroina ultimilor cancanuri ale presei de scandal, își merită, fără nici o compasiune, soarta pe care și-a provocat-o.
Privind-o înfrântă, la aprecierile mimat înțelegătoare ale unor mari colegi ai săi, autovictima Primăriei Capitalei, nu cred că mai are sorți de izbândă, politică, și va trebui să -și ducă povârnișul.
Pildă magistrală, celor care se vor fi înfoiat în ei înșiși, că pot influiența Ordinea socială de drept, care i-a făcut ceea ce sunt!
Cu alte cuvinte, să te împotrivești Sorții, care te-a făcut om!

Onu

Stare

Astăzi, am o stare tâmpită. Un fel de prostrație, provocată de osanalele aduse fără pic de talent, excelentei mostre de talent scenic, Stela Popescu. Nu mă pot lăuda că am fost fanul său, dar nici indiferent nu am fost, față de prestația sa scenică.Printr-o analogie politică, m-am gândit la Mirabeau, tribunul revoluției franceze, a cărui voce puternică, fie melodioasă, fie de stentor, ridica sălile Parisului revoluționar, împotriva oprimării monarhiste contemporane. În acele vremuri sângeroase, tânărul sublocotenent Bonaparte Napoleon, i-a spus colegului său, cu un ton disprețuitor:
– Hai să-i urmăm pe golanii aceștia, să vedem ce vor face!
Vorbe rămase de pomină, în biografia Napoleoniană, și poate, și în Istoria Franței!
Așternând aceste impresii, încep a pricepe, entuziasmul nedisimulat al unora, în privința trezirii spiritului democratic la Români.
Și, îmi adresez sie-și întrebarea:
-dar autoreproșuri, își face vreunul dintre ei?
Mă întreb, așa cum o fac asupră-mi, că și io mi-s român sadea.
Dar, de fapt, ce contează?
Că Opoziția, tot veghează!
Onu