JAPONEZII,2. DATORIE

M-am trezit brusc, în strigătele „entuziaste”, 🙂 ale muncitorilor de pe schele.

Conform aprecierii unei prea elegante bloggeriţe, voiam să continui despre japonezi.

Hărmălaia de pe şantier, îmi oferă prilejul.

Spuneam ieri, că nu i-am cunoscut personal, exceptând tokyotul de la BIRD.

Deşi, mi-aş fi dorit, întrucât, nu ascund faptul, că am un cult, pentru acest popor.

Dar se pare că  gândul, are o puternică materialitate.

”For instance”, (ca s-o fac şi eu pe englezitul, că îmi vine  să strig,  de gemetele bloggosferei englezificate, de nu mai recunosc nimic, nici expresiile de ghid, scrise la „ocazie”), mi-am dorit mult, să călătoresc, dar n-am avut parte.

Nu din cauza comuniştilor feroci, ci a românilor, care azi, sunt anticomunişti mai feroci decât colegii de serviciu, care printr-o  turnătorie la Serviciul Cadre, pentru că verbul meu îi frigea la „interese” , îmi tăiau orice plecare în străinătate.

Văd că Oana Stancu, se supără pe nonreacţia, sau lentoarea la reacţia faţă de aberaţiile socio-actuale.

Nu ştie , drăguţa de ea, că turnătoria la români este polivalentă, că urmările ei sunt cronice, de efect terminal.

Nu ştie, că, de fapt, mă tem de lichelismul meu, incapabil de a nu avea o reacţie scorpionică, chiar dacă mâna întinsă, este de natură să –mi salveze viaţa.

 Aşadar, visul meu de a călători, s-a transmis, aproape mirabil , urmaşelor mele. Astfel, Gabi, într-un periplu prin lume,  a cunoscut şi s-a împrietenit cu o familie de japonezi: mama, tata şi o fetiţă , care spre încântarea Wandei, se adaptează neaşteptat de repede, noilor prieteni.

El, tatăl, este conferenţiar universitar.Ea, mama, n-am înţeles.

-Nu-s nişte sărăntoci, îmi spune Gabi, îşi permit  o viaţă lejeră, comodă, fără risipă alimentară şi extravaganţe de prost gust.

Şi totuşi,continuă ea, îi simt nerăbdători, să se termine vacanţa.

Într-o seară, el, Profesorul, îmi spune că îi este dor de casă, de programul lui.

Că abia aşteaptă să-şi reia viaţa intimă, organizată, după „dichisul lui japonez”

N-am prea înţeles ce înseamnă „dichisul lui japonez”, dar din delicateţe, nu l-am întrebat.

Am înţeles însă, că viaţa lui, are componente strictisim intime, în care meditaţia este nelipsită.

-Gabi, sunt altă educaţie, altă structură psihomentală, au altă viziune asupra vieţii, în a cărei componenţă, respectul de sine, prin sentimentul responsabilităţii îndeplinite, este o necesitate.

Nu ţi se pare meritoriu, dorul lui de catedră?

 Rămasă pe gânduri, Gabi continuă nesigur:

–„e ceva, ce nu înţeleg totuşi. Parcă o altă viziune asupra existenţei. Ceva impalpabil mie, prin care  percepţia bucuriei vieţii lor, pare lipsită de un suport material. Un ceva interior, pe care nu-l realizez”.

Cum Gabi este interlocutoarea mea predilectă, pe probleme ezoterice, o înţeleg, fără a fi în măsură, să-i răspund .

 Încerc, pur autohton, ieşirea printr-o glumă. ”Gabi, poate ăsta e şi motivul, pentru care tu nu-i consideri prea inteligenţi. Conform proverbului neaoş, că” tot ce el nu înţelege, este prostie.”

Madi şi Onu

JAPONEZII

Îi ştiu, din citite. Ca dealtfel, tot ce ştiu despre ei.

 Cu o singură excepţie. Eram cu delegaţia BIRD pe teren,  în vederea finanţării unui proiect de-al meu.

Din această delegaţie, făcea parte şi un economist japonez.Cum nu am probleme cu empatia comunicării, ne-am împrietenit dintr-un zâmbet.

Cu engleza mea handicapată, l-am întrebat ceva ce l-a surprins. Anume:

-”este adevărat, că miracolul economic japonez este consecinţa unui metabolism mai accelerat decât cel general uman?

Cu o uitătură surprinsă, mi-a răspuns:

-”tu ce crezi?”

–Dacă ştiam ceva, nu te întrebam!

– Nu m-am gândit, să-ţi spun drept, de asta m-a şi surprins întrebarea ta!

-Te superi, dacă încerc să te observ în comportare, şi să-mi povesteşti ceva despre tine?

-Nu, mi-a răspuns el vizibil flatat.

Dacă vrei, încep eu! Sunt, printre altele, asistent la o facultate de ştiinţe economice!

Presupun că vrei să ştii, cum decurge ziua mea de lucru!

-Da! am confirmat eu, înclinând afirmativ capul, încercând să continui.

-Cu un gest scurt, m-a oprit:

-Nu, dacă, vrei să înveţi ceva, învaţă mai întâi, să asculţi, întrerupându-ţi gândurile curiozităţii. I-am zâmbit recunoscător, pentru primul sfat. I-a plăcut, şi a continuat.

– După orele de la facultate, am viaţa mea personală obişnuită. Fac sport, sunt karateka,(practicant de karate-do), merg la spectacole, mă pregătesc, pentru ziua următoare de facultate.

-Cum? sar eu nerăbdător!

Îmi face iar, mustrător cu degetul, ca o atenţionare de a nu mă lăsa furat de zgenguiala gândurilor, şi continuă:

-completez materialul de laborator, cu lecturi le de actualitate, şi imaginez diferite exerciţii de specialitate, pentru fundamentarea aplicată a teoriei.

-Asta înseamnă că te sfătuieşti şi cu profesorul?

Nu zilnic, m-a mai atenţionat,  şi a continuat:

-discutăm săptămânal, despre aspectele aplicative ale teoriei predate!

N-am reuşit să-mi stăpânesc gândul românesc: iată deci, o taină a japonezului:

„aplicativitatea învăţăturii”.

Oprindu-se din povestit, am dedus, că lecţia s-a terminat.M-am înclinat, în semn de mulţumire.

Mi-a răspuns, la fel de ceremonios, ca la o întâlnire de arte marţiale.

Îmi amintesc şi un alt episod, „japonez”, cum îmi place mie să numesc prietenia mea cu japonezul.

 Înainte de masă, ne spălam pe mâini, când mi-am văzut prietenul, săpunindu-se, cu o mişcare accelerată, de parcă era în priză.

 Am izbucnit într-un hohot de râs, la care el, m-a privit uşor derutat.

Cu mâna udă, l-am bătut prieteneşte pe umăr, nestăpânindu-mi criza de râs. –„uite, „metabolismul vostru accelerat”, de care te-am întrebat!

Adineaori, când te spălai pe mâini, parcă erai băgat în priză.

S-a dumirit, şi într-un entuziasm inerent momentului, am început să ne stropim fără rezervă, ca doi copii, cu apă de la robinetul fiecăruia.

Şi eram oameni, în toată firea!

Într-un episod viitor, voi mai povesti despre japonezi.

Madi şi Onu

GELOZIE

În tot ce fac, tu vezi ”cuiva”- Iubire,

Prilej de suflet- pătimire.

Să fie oare bine

Că viaţa, ni se năruie-n „blestemul fricii”

De-a  pierde mirabila sămânţă

A-ncrederii în sine?

Aş vrea zălog, să îţi ofer,

Tot ce e mai bun în mine,

Să nu te mistuie durerea

De a te îndoi de tine.

Deşi, dacă lucid, încerc, să mă privesc

Nu  sunt  în drept, să sfătuiesc.

Când la rându-mi,

Coşmarul geloziei, îl trăiesc.

       Madi şi Onu

ANGOASĂ

Din ce în ce, trăit mai rar,

Cuvântul”senzualitate”, pare Har

Prin fiorii, ce în prezenţa-i  copleşesc

De uiţi şi graiul strămoşesc.

Mi se întâmplă rareori,

Până în noapte, chiar din zori

La taina-i ce n-o desluşesc,

Intens, viaţa, s-o trăiesc.

Cuvânt rarisim, prin inocenţa lui

Îi simt nevoia, clipă de clipă

Spre bucuria tandră, a sufletului.

Pornită ca din întâmplare

La întâlnirea-i copleşitoare

Liniştea, subit dispare

Ridicat în slăvi de stări

Oricum, în viaţă l-ai trăi

Prin teama de-a nu-l pierde, într-o zi,

Nedefinit,vei suferi.

 

Madi şi Onu

GÂDEA E TOTUŞI, UN DOMN!

Motto:”Servitorul pe care-l răsfeţi din copilărie, În urmă ajunge de se crede fiu.”-Proverbele29.21

Sau, mai pe ruseşte, „Dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan”.

Iar în interpretarea personală, de bun simţ,” angajatului prea lăudat, suportă-i mojicia, de-a ţi se urca în cap!”

Aseară, Mihai Gâdea a realizat o emisiune pro turism românesc, care ,de ce să nu recunosc, mi-a mers la inimă.

La finalul acesteia,  potrivit obiceiului său de a-l împinge în gura audienţei, benefic desigur, şi pentru A3, s-a adresat promotorului   penibilului spectacol „În gura presei”.

Păcat de a fi renunţat la  obiceiul  sănătos de a ne servi la final, o povestioară moralizatoare, bună de tradiţia unor lucrări valoroase, şi de a ne  plictisi cu pseudofilozofia insignifiantă a unui personaj, care, seară de seară, repetă ca un papagal dresat, despre IQ-ul, a cărui semnificaţie nu cred că a realizat-o, în atâta amar de ani, irosiţi sub acoperământul media audiovizuală.

Dar, să las fleacurile, şi să revin la Mihai Gâdea, a cărui prestaţie, în viziunea mea,  cu amendamentul unor entuziasme, care ne caracterizează, şi de care ne putem uşor lipsi, a urmărit să revitalizeze intern, virtuţile ecoturismului romnesc.

Şi a mers totul destul de bine, până la neinspiratul moment, ca de fiecare seară, de a-i da atenţia necuvenită, angajatului Badea.

Când, ca în Proverbele biblice sau cele ruseşti, protejatul-slugărică, şi-a suflat guturaiul, peste truda şefului.

Sub o formă nihilistă, demnă de Rusia sec. al XIX-lea. Cu alte cuvinte:”ce turism românesc”, când în lume, sunt splendori naturale incomparabile, cu deluşoarele noastre, „fără pericolul riscului vieţii din partea  ursului carpatin, care ţi-ar putea ieşi în cale”, idee susţinătoare a altui patriot român, Nils Sneckher.

Aşa că, în concluzie,” îmi închipui eu, Mihai  s-o lase  mai moale cu entuziasmul turistic românesc”.

Numai că Mihai, vizibil jenat,  şi-a dovedit iar superioritatea spirituală,  întorcându-i,  demn,  spatele, fără răspuns, angajatului- slugărică (penibil, cu IQ şi tupeu de  activist comunist), filozofând de nevoie:” de-aia este necesară uneori, democraţia, ca fiecare să poată avea o opinie, indiferent cum.

BRAVO Gâdea, se vede că ai primit de la părinţi, o educaţie frumoasă, căreia eu îi spun „Cei şapte ani, de la mama!”

                                                    Madi şi Onu

I-A CRESCUT INIMA!

În loc de motto:” „Mi-a crescut inima vazand cele doua culori. Astazi si intotdeauna, galben si albastru sunt niste culori dragi. Sunt uimit ca premierul, care pana nu demult parea a avea o mica alergie la portocaliu, astazi este rezervat fata de galben si albastru. Nu am nicio problema cu asta, dar am o problema cu dorinta domniei sale de mai mult rosu. Nu, rosu e destul„, a declarat liderul PNL.(conf. http://ro.stiri.yahoo.com/intepaturi-intre-ponta-si-antonescu-la-congresul-udmr-094600700.html)

Este evident, că pentru anumite animale, taurii spre exemplu, culoarea roşie, culoarea vieţii, produce reacţii furibunde.

Iar pentru altele, declanşează instincte criminale.

Nu ştiu ce simte animalul taur, când îl irită culoarea roşie,dar este ştiinţific dovedit, că la anumite vieţuitoare carnivore, culoarea roşie, culoarea sângelui, stârneşte oarbe porniri ucigaşe.

Pe Discovery sau pe Animal Planet, am văzut destule filme, cu această temă. Sper că individual “cu ochi de peşte fiert”, nu are asemenea porniri.

Altfel,  îmi dă de gândit, că nu întâmplător, a avut loc reacţia  cuiva, care a stârnit rumoare în USL.

Ba mai mult, nu cred că personajul respectiv, nu a fost asmuţit de cineva căruia, culoarea sângelui, îi inspiră asemenea afirmaţii.

Poate că puţină culoare de viu,de sănătos, n-ar strica nimănui.

I-ar oxigena un pic, un creier stătut în visceralităţi anti -viaţă.

            Madi şi Onu

ÎN DEVANS

  Am marea şansă, de a scrie, un post, fără interferenţa altor antene.

În curând, are loc Congresul UDMR, la care premierul, va participa, ca atare.

 Nu ştiu dacă însoţit de o delegaţie a USL, şi nici cum au reacţionat alţi vectori de putere din Ţară.

 Cert este, că faţă de veleităţile iredentiste ale unor exaltaţi, în planul aprecierilor româniste, UDMR, se află într-un con de umbră.

De aceea poate comentariile altor exaltaţi, de ultimă oră, sa nu fie favorabile deciziei lui Ponta, de a onora cu prezenţa sa, Lucrarile Congresului UDMR.

Mi s-ar părea inadmisibilă o asemenea reacţie.

În afara spiritului democratic, despre care salivează toţi neaveniţii din politica românească.

Nu se poate vorbi despre democraţie, despre civilizaţie, evitând dialogul.

Justificarea Premierului Ponta, asupra participării ca invitat la acest eveniment, ca şi când ar fi fost nevoie,  am apreciat-o ca un gest, demn de Richelieu, faţă de d’Artagnan , sau faţă de ambasada Spaniei.

Este cred  momentul comportării bipede,  momentul, să facem pasul către interrelaţia umană civilizată, renunţând la ifosele puritane, şi la gestica patrupedă originară.

Atitudinea vindicativă, sub orice justificare, nu poate fi decât  o întoarcere către origini.

Nu pot pretinde cuiva, să mă respecte, dacă eu nu cunosc gestul respectiv.

Decizia Premierului, prin această prizmă, apreciez că nu poate fi decât un model de responsabilitate politică.

Şi îl salut, cu convingerea, că este un act  pilduitor, de renunţare la reticenţele comportamentale, în democraţie.

E timpul, să învăţăm să dialogăm!

                    Madi şi Onu

GÂND LA GÂND……!

Oare meteosensibilitatea să ne influienţeze şi psihicul?

Să ne facă labili, irascibili, pur şi simplu iraţionali, în ciuda evidenţelor, că  derapăm?

Răspunsul, voi încerca să-l dau într-un post separat.

 Dar de ce titlul?

Poate dintr-o convingere copilărească!

Anume, provenit dintr-o familie în care preoţii nu au lipsit, în sensul că am avut doi unchi, din câte ştiu, preoţi, şi un unchi de-al tatălui, faţă bisericească proeminentă, (mi s-a spus că ar fi fost profesor universitar de teologie, chipurile, pe la Istambul), am ajuns la impresia că tagma preoţească, ortodoxă este cea mai cultă categorie profesională, din vârful Piramidei lui Maslow.

Alături de alte culmi ale spiritualităţii, cum ar fi geniile, medicii, artiştii, naturile nobile, făra alte acte de nobleţe, decât înzestrarea nativă.

Mi-au revenit aceste gânduri, aseară, urmărind-o pe Angela Gheorghiu, al cărei românism, mi-a mers nu doar la suflet, ci m-a făcut să mă gândesc  intens la Mihai Gâdea, autorul moral al acestei invitaţii prestigioase.

Şi atunci, mi-am amintit, că deşi nu creştin ortodoxă, are şi el, o educaţie teologică.

Gândul, l-am preluat ca pe o confirmare a ipotezei mele, susmenţionate.

Ştiu că după alte opinii, nu am dreptate.

Îmi amintesc, scepticismul cu care a fost primită opinia mea,  când m-am pronunţat, că el, după mine,  este cel puţin cu o clasă, mai sus, decât unii colaboratori.

 Şi am precizat, că nu mă refer la Oana Stancu, la Radu Tudor, şi la Carmen Avram, pe care îi consider cu vocaţie, în nobila profesie de jurnalist.

Cu aceste gânduri, azi, când mă uit la Statistici, printre vizitatori, cine credeţi?

Linkul….., dar mai bine, nu-l lipesc, nu-l cred.

Îmi depăşeşte puterea de imaginaţie, dar mă face să înţeleg ce mică e moralmente,uneori, e lumea.

              Madi şi Onu

NILS „SORCOVEIŞĂN”

Motto:”Nu-i pentru cine se potriveşte, ci pentru cine se nimereşte.”-proverb popular.

Pentru azi, simt cum demonul Sarcasmului, îmi dă târcoale.

Şi ca să nu-i dau satisfacţie, m-am hotărât să rebloghez postul lui Noemi, mult mai bun, decât ce aş fi sărcăsmuit eu.

Dar, conform mottou-lui, „n-a fost să fie”.

Soţia, m-a chemat la tv să ascult despre Becali. Zice ea, plină de compasiune: „cu toate păcatele lui, măcar e credincios!”

Nu ştiu, dacă am scris, că soţia mea are un demolator simţ al umorului:

te mângâie, aparent cu multă tandreţe, ca să te întrebe de fapt „de ce ai pielea aşa groasă!”

La tv, Ştiri. În prim plan, ca de obicei, la A3, Ponta, care ar fi zis despre cineva, „că e dusă cu sorcova!”

Nils, comentează:”hmm, acu ce să zic, poate ar fi necesară o discuţie mai amplă, despre „madam„sorcoveişăn!””, dar nu cred că merită să ne pierdem vremea. Să-i lăsăm pe cei de la Parlamentul European, care deja şi-au plecat urechea la turnătoriile ei!”Dar,înainte de „madam sorcoveişăn”, a mai făcut o apreciere pontoasă, vizavi de „simpatia credincioasă”, a soţiei, cum că, ar fi cazul , să nu ne mai penibilizăm, vorbind neîntrerupt despre crucile lui Becali.

Spune Nils, şi cred că are dreptate, că”tv-ul o să-l aducă în pragul nominalizării pentru Premiul Nobel”.

Mi se par la fel de valoroase, aprecierile de mai sus, aşa că nu mai rebloghez, dar vă recomand călduros, postul lui Noemi: http://pursuitofhappiness31.wordpress.com/2013/05/22/cu-drag-superstarurilor/#comments.Iar eu, mă rezum la aprecierile lui Nils, că dacă e mai în vervă, ar fi păcat, să ratăm, o vorbă de duh, din motive de invidie!

              Madi şi Onu

 

PREFER, MIROSUL DE CEAPĂ!

Aseară, după emisiunea  despre „barbarii” care ţin copii  nenorociţi de soartă, în condiţiile sclavilor de pe galere, mi-a venit, aşa subit, să încep să gândesc. M-am şi întrebat uimit, că eu nu prea le am cu gânditul, dacă nu mă pune cineva, s-o fac. Să-mi irosesc materia cerebrală, de ce i-o fi venit lui Carmen Avram s-o apuce jalea de nişte bolnavi incurabili, poate victime ale ceea ce numim soartă?

Sau dacă n-a fost compasiune la comandă, aşa cum îi apucase pe securiştii comunişti jalea pe sărmanii satelor, de au tăbărât pe „nenorociţii de burghezi”, a căror vină nu fusese decât „şansa iniţiativei economice inteligente personale”. Aşa dar, m-am apucat de gândit serios, prin analogie, că îmi oferă elemente de sprijin, fără echivoc.Mai mult, sunt ferit de ghinionul de a mă lăsa îndobitocit, de întrebările insidioase, cu ton securistic contemporan.Nu cred  să aibă vreo importanţă  nerozia gândurilor mele, de a nu se lăsa prostită, cu orice preţ.

Totuşi…, cine comanda securiştilor comunişti, ce să facă, pe cine să aresteze, şi să  tortureze în anchete fără noimă, pentru nişte oropsiţi ai sorţii, de a nu se fi îmbogăţit?

 Cine-i plătea aşa de bine, pentru zelul lor?

Să fi avut mentalităţi de slugoi, care se proliferează şi astăzi?

În sinea mea rezonabilă, n-am să accept nicicum, măscările  „Subiective ale unor nimeni!”, poate mai generos plătiţi, decât securiştii de care revoluţionarii ne-au salvat, în „1989”.

Pe când, un reportaj despre „barbaria” personalului medical, de a-i pune în cămaşă de forţă , sau de a-i ţine după gratii, pe pacienţii periculoşi? Şi, pe când interpelarea insidioasă a Premierului, de a nu fi dispus demiterea personalului medical„barbar”, cu asemenea comportament inuman? Sunt convins, că scenele ilogic filmate, cu bietele victime ale sorţii, nu sunt  diferite de raţionamentul cămăşilor de forţă, spre protejarea lor, de propria iraţionalitate.

Iar referirea la premier, mi se pare un abuz  mediatic. Cât priveşte pe participanţii la un asemenea abuz, nu îi văd , prea departe de foştii asesori populari comunişti, acceptând la comandă, ordinile securităţii.

De aceea, prefer mirosul îngrozitor de ceapă, vizionării unor asemenea scabrozităţi vindicative!

                         Madi şi Onu