Pupici,

De atâția, Pupici virtuali,

Simt cum viața mă cuprinde,

În alinturi nesperate.

Să mă las în voia lor?

Nu știu!

Dar…  , în farmecul unui  alint,

Clipei.., știi, tot  m-aș expune.

Să  pot veridic,  afirma,

Cât de intensă ,  este trăirea.

Onu

Dezvăluiri bombă

Nu din partea mea, ci a lui Mihai Gâdea. Nu-și  dă seama,  bietul,că audienții A3, nu sunt toți săraci cu duhul.

Ba, își dă el, dar asemenea  unui preot, care promite împărăția Cerului, fanaticului din fața lui, supralicitează  Atotputernicia Acestuia

Spun aceasta, din propria  nevoie de trăire a informației, și nu din nevoia de Gâdea. Acum, când încerc să scriu, îl văd pe Omar Haissam, făcându-și de vorbă, cu Ana-Maria Roman.

Cică dă un interviu. Posibil! Cu această ocazie, îmi amintesc,de o carte citită în liceu.

Era scrisă de un Arab, și se întitula :

/Arta de a te bucura de emoția Iubirii/.

Deci,  nu exclud că el, Omar Haisam, invocă pretextul unui interviu,  ca să se bucure  de prezența ziaristei.

Așa că, încerc a-l înțelege pe arab, în intenția sinceră, de a petrece câteva clipe, în fața jurnalistei.

Care, de ce să nu fim realiști, este de o frumusețe aristocratică..

Și, cui, nu i-ar  surâde tentația?

Poate greșesc, dar nu uit faptul că și evreii sunt arabi.

Așa că, de ce să nu-mi închipui că Omar Haisam  nu este vre-  un evreu  irakian, care nu și-ar face de râs , Reputația.

Iar, toată logoreea  lui Gâdea,  pentru audiență,  în ochii mei, se duce pe apa Iordanului.

Auzi,

/Dezvăluiri  bombă!/

Onu

Greață

Azi  noapte, nu prea am dormit,  întrucât am făcut o promisiune unui prieten bine intenționat , care m-a sfătuit să încerc să mă dezobișnuiesc de somnifere.

De aceea, orice atitudine, dezagreabilă simțământului meu patriotic, îmi produce greață!

Așa că, opinia ambasadorului american Hans Klemm, cum că:

/Ordonanța nr 13 din 2017 a fost una nefericită,/

a  suportat  în sinea mea,  greața cuvenită,  cu toată eleganța limbajului său diplomatic.

Mi se pare o impolitețe, să-ți bagi nasul, în treburile interne ale Țării mele, fie și ca  opinie, la întrebarea ineptă a cuiva, probabil, destul  de afectat  psihomental.

Așa că, eu i-aș ura un sincer /Go home/, acestui  închipuit  diplomat!

Doar n-o crede,  că se află  în misiune,   într-o țară colonială, unde  să-și permită  asemenea imprudențe?

Onu

Darul conversației

Românii  au vocația conversației.

Nu există îndoială. O demonstrează iar, zarva caselor lui Iohanis.

Chiar  începe să mă jeneze totul. Nu de alta, dar ce vor  zice străinii? Pentru că este vorba de Președintele României, de fapt.

Că dacă Dragnea, Președintele unui Partid, este penal,

Dragnea, nu ne reprezintă ca Țară.

Chiar dacă pentru mine, Dragnea, nu este un penal, tot așa cum nici Iohanis, nu e un penal.

În fapt, la timpul meu, am dat și eu meditații, și am cumărat copiilor câte ceva.

O căsuță- jucărie,  un dulce, o bicicletă păpușilor.

Dar pentru acele cadouri, tot așteptam salariul.

E drept, vă imaginați, el, salariul, nu era  prea mare, dacă abia acum, Dragnea ales cu cică peste 40 de procente,  a mai mărit cu puțin salariile.

Și asta pentru că, tot domnul  Iohannis, a fost prevăzător cu Bugetul,  și nu l-a lăsat pe Dragnea, să riște deficitul periculos, pe care nu-l observase, nici  Premierul Grindeanu.

Pare că-i greu, să conduci o Țară.

Așa că, mai bine prudența lui Dragnea, de a fi remaniat Guvernul.

De ce să-i mai răpească timpul prețios al domnului, Iohannis, care  cică este în pericol, de a i se mai lua o casă, din cele șase.

Ce Țară, Doamne, că oamenii nu mai au nici un pic de respect, pentru Onoarea  Funcției  Prezidențiale.

Dar conversează mereu, pe unde pot,  vrute și nevrute.

Să aibă de ce râde Putin, că Trump, e un Domn.

Onu

Nea Marin,

Nu este vorba, despre actorul miliardar, Mărin, ci de un fost colaborator de-al meu. Omul Șefului, și, bineînțeles, Șeful, eram eu. De felul său,  Nea Marin, era așa cum îl botezase Marx, în voluminosul său Capitalul:- proletar.

Și sigur căruia îi lansase

apelul de:

– Proletari,din toate țările,uniți-vă!

Și s-a unit Marin al meu, cu Șeful de Secție, căruia îi turna  în urechi tot, după convingerea că Informația  este nu doar sănătoasă, ci și benefică.

Odată devenit șeful  lui ,  Nea Marin, a încercat să-și schimbe adrisantul.

A făcut-o ușor, ca în Caragiale, fără nici un stres, dar n-a reușit.

Îl simpatizam, cu toată ticăloșia lui de turnător, dar doar atât.

Într-o zi, când beam și ne veseleam, de ziua unui coleg,   Nea  Mărin, se uita prelung la spatele armonios al soției mele,  și-i făcea cu ochiul , unui coleg , parcă  în genul:

-Ce zici? Tare, nu?!

L-am văzut,  l-am înțeles ,  și  brusc, mi-avenit poftă, să mai ciocnesc un pahar cu el.

Numai că, sub imperiul emoției, i-am cam trântit muchea fundului paharului, de țeastă,  încât , i-a sărit și puțină băutură, pe chelia insolentă.

–Hai noroc,  Nea Marine, și să fim deștepți,  i-am rânjit eu, amenințător,   dirijindu-i privirea, către posteriorul soției mele.  Mi-a dat de înțeles,  că – i  este clar,  ștergându-se precipitat,  de băutura, care-i căzuse din pahar, pe țeasta  indiscretă.

Din semnul mustrător, făcut cu arătătorul, pricepuse,  că respectul de sine,  este o permanență  și  în cazul unei agape aniversare, intime.

Onu

Șmirghel

În opinia mea, gradul de evoluție spirituală, în existența unei persoane este limbajul.Cu cât este mai lăbărțat, mai contondent, mai injurios și mai sentențios, cu atît, autorul  e mai deficitar umoral. Parcă ar avea în gură, în loc de limbă, o bucată de șmirghel.Și toate resturile șlefuite din propria-le gură, sunt aruncate pe facebook, precum  o mașină, cu  motor și defect , și fără ulei.

Iar dâra de fum poluant, este atrasă  miraculos, în pustiul cerebral, al celor care caută informații civilizate, pe Facebook.

Nu cred că există leac acestei maladii.

Orice existență  larvară, indiferent de starea de evoluție, simte nevoia, a-și facea simțită prezența.

Și cum altfel, decât cum nu poate .

Nu știu cât de evoluați sunt Estonienii.

Am fost coleg la Moscova,în cămin, și cu Campionul de box la categoria grea al Germaniei democrate, și  cu un estonian, al cărui coleg, tot estonian, îl vizita zilnic. Ei bine, pe durata a cel puțin doi ani, eu nu am auzit măcar o înjurătură de la ce doi prieteni.

Le-am și spus, la un phar de vin:

– Măi, dar voi,  nu simțiți măcar o dată,  nevoia unei  înjurături suculente, de să vă lase gura apă?

Mi-au răspuns că nu,  și , m-au  întrebat  nedumeriți,  la ce mă ajută !

Le-am urmat pilda, dar la înapoiere, mi-am refăcut limbajul variat al înjurăturilor, când nu-mi reușește ceva.

Dar nu în scris, și nici cu martori.

Poate cu vreo  înregistrare ambientală, de care nu știu.

Însă, ca o măsură de recunoaștere, că  în Lege,  recunoașterea păcatului, se iartă,  bat de câteva ori din palme.

Așa,  ca să  se înregistreze  că am recunoscut, și n-o s-o mai fac.

Este ceva, ca un soi de autodenunț, să pot înjura apoi, după placul inimii.

Onu

Radicalii liberi

Cică, neatenți ca și omul, unii atomi, își pierd un electron de pe orbită, și asta îi dezechilibrează.

Atunci, ei devin așa zișii radicali liberi.

Probabil, ca pe omul cu buzunarul gol ,  acești atomi, în suferință, fură , de la alt atom,  dezechilibrându-l  la rându-le,  pe acela.

Este ca și cum s-ar fura dintr-un buget, și atunci, balanța nu se închide și apare Fiscul.

Ei bine, treaba, nu este că apare fiscul, ci că electronul furat, la rândul lui,  fură pe altul.

Și tot așa, are loc o reacție în lanț, din care se produce o suferință atomică.

Asta, cică s-ar numi oxidare.

Când fenomenul acesta, se produce în creierul nostru, cică înceepem să ne tâmpim.

Nici asta n-ar  fi grav, că, de ce să nu recunoaștem,  tot mai suntem tâmpiței din fire.

Greul, se produce , când, de atâta hoție, creierul nostru nu mai știe ce estecu el, și intră într-o necomunicare, ca un fel de autism , hoția se generalizează , iar tu, te întrebi ca tâmpitul,  ce se întâmplă.

Americanii, probabil mai pățiți, au desoperit un mijloc  de autoapărare, pe care l-au numit antioxidant.

Un detașament intern de luptă, cu hoții de electroni, alcătuit din anumite alimente , cum ar fi de  pildă, Spanacul Probabil, de atunci, povestea cu Popeye.

Cică, mușchii lui, simbolizau creierul puternic, neafectat de radicalii liberi

.Citind această poveste, mi-am zis, că dacă tot luăm noi lumină, de la americani, să mă și apuc de mâncat spanac.

Ceea ce și fac de câteva zile  și…,  culmea,  neliniștea mea existențială, s-a mai ostoit.

 Dați naibiii, și Americanii ăștia!

Onu

De la bacterie,la om

Am citit, și cred că o mai am rătăcită, prin bibliotecă, o carte, întitulată:

De la bacterie, la om.

M-a cutremurat, în zelul meu religios.

Dar culmea, din alta, conținutul total, de circa 1,5 kg al intestinului, ar cuprinde 11 trilioane de bacterii.

Rezultă, după înțelegerea mea stradală, că s-au întors lucrurile pe dos.

Mâncăm mâncare, și producem bacterii.

Oare să aibă loc , același proces ,când auzim  dar nu citim?

Mare durdură democratică, ieșirea oamenilor  în stradă.

Pentru mine, este clar.

Uniii, trebuie să mai și citească! Altfel, spre binele lor, desigur, vor rămâne incapabili să urmeze legile evoluției bacteriei.

Altfel,  îi văd asemenea unui misogin  cronic, care continuă să se masturbeze, cu femeia lângă el, fără nici o emoție  participativă.

El, stradalul, în misoginismul său politic, nu știe decât Jos PSD, fără nici o vibrație ideologică.

Acum, în viziunea mea, într-un meci de box, terminat prin KO,  oricât de tâmpit ai fi,  nu poți cârti învingătorul.

A  fost,  și până la KO-ul următor, trebuie recunoscut, și respectat.

Tocmai de aceea, se caută gloria sportivă. Iar în politică, punctele atribuite învingătorului, sunt voturile primite în procesul alegerilor democratice,  implicit corecte.

Cine o fi încasat, cu mai mult de peste 40% din îmbrățișarea electoratului român?

Ei bine, dacă nu-mi convine, iau  un vomitiv, și merg la toaletă să mă descarc  sufletește.

Poate data viitoare, dacă voi fi rămas închistat în obtuzitatea mea bacteriană, nu voi fi primit nici pomana din decembrie trecut.

Conform proverbului cu nemulțumitul..

Sugestia mea ,  privind nemulțumirea străzii , este să meargă acasă, și să mai învețe, citind direct,  și nu aplecând urechea, la vuietul ignoranței.

Mi se pare mai moral, civic.

Dacă în intimitatea țestei mele, voi continua, să trăiesc  după ce aud strigat bezmetic,

vai de  IUBIREA  lui Dumnezeu, de a mă  fi creat.

Onu

Pudoarea

Atras, nu știu de ce, să privesc pe fereastră, am asistat la eforturile existențiale ale câinelui vecinilor mei, în spațiul verde din fața blocului.

Oarecum întristat de chinurile lui, aproape omenești, mă gândeam în acest timp, că Buffon, probabil , a asistat la multe asemenea scene, ca să-și fi scris Opera.

Vorbesc de Buffon, savantul francez, nu de Buffon,  fotbalistul francez.

Surprins,  cred,   de magnetismul privirii mele, bietul câine, și-a întors capul  către mine,  dar cum m-a  văzut,  a și tulit-o.

Mi-a părut foarte rău pentru el.

Cred că nu rezolvase prblema,  cu toată strădania lui, care mă impresionase.

Aunci, ca o compensare, ce nu cred că i-a folosit,  am înțeles esența legăturii strânse,  dintre câine și om.

Pudoarea!

Oricum, scările la blocuri, nu sunt la mari distanțe, între ele.

Onu

Curaj teribil

Când vezi pe câte  unul, mic și colțos, proptindu-se belicos , în fața ta, nu știi ce să crezi.

Să-l iei în serios, sau să-ți vezi de drum.  Personal, prefer să cred că mi s-a părut, și merg mai departe.

Pe stradă,  însă, am observat ceva, ce mi s-a părut demn, de tot interesul. Potaia,sau mai real, cățelușa din lesa câte unui bătrân sau bătrâne, la vederea tot a unei potăi, căreia, ca statură, abia îi ajunge la genunchi, se zbate și se agită în lesă, de-ai zice că l-ar face praf, dacă spre nenorocul dulăului respectiv, n-ar fi  în lesă.

Șansa dulăului, stă în înțelepciunea stăpânului potăii, de a fi scurtat prudent lesa, spre a evita masacrul. De fapt, nu trotuarul-scenă  a unor asemenea teribilisme, mă interesează, ci abilitatea moderatorului de talk-show politic , de a-l proteja de ridicol, pe cel din Opoziție, dezlănțuit  împotriva PSD-ului sau a lui Dragnea.

Când însă, moderatorul  nu reușește, încerc să o fac singur, trândind o sudalmă,  și lovind  cu palma, canapeaua pe care mă aflu.

Spre nenorocul său, Pușa, care se credea în siguranță, lângă mine, sare speriată, și miaună, ca și cum mi-ar spune:

– Ce ai, băi nene, ce ți-am făcut?

Înduioșat de spaima ei, o mângâi, și cu buzele țuguiate, îi transmit un sărut împăciuitor.

-Așa-i, draga mea, în politică. O mai dăm în canapea, ne mai trece, iar compătimim, iar ne trece!

Somnorasă,  Pușa  nu cred că m-a mai luat în seamă.

Onu