Destin

În timp ce mă rad, gândurile, îmi zboară la copilărie.
De fapt, la studenție, leagănul viitorului profesional.Așa, mi-am amintit de colegul și prietenul meu,Michi Teodorescu. Și nu întâmplător, ci, pentru că, primul meu bărbierit, l-am făcut la el acasă, sub hohotele amuzate de râs ale mamei sale: –vezi urechea, atenție la nas, atenție la gură! Și tot așa, că tot nu aveam ce îndepărta, a trecut o minunată după amiază, la Michi, acasă. De el, mă leagă multe amintiri.
Dar cea mai categorică, este aceea despre destin.
Despre așa zisul destin, sunt păreri împărțite. Că și-l face omul, că sunt forțe supranaturale, pe care omul nu le poate stăvili, și multe altele.
Dar, povestea Olguței, soția lui Michi, de fapt , tot colegă cu noi, infirmă incontestabil, orice apreciere optimistă, despre destin. Era o fată mignonă, foarte frumoasă, cu un zâmbet blând și bun, care impunea o distanță respectuoasă.
În ciuda acestor înzestrări, dăruite de Univers, cineva , tot de acolo, i-a pus gând rău. I-a răpit fericirea căsniciei minunate, luându-i fericirea a două căsnicii.
Prima, cu un ofițer de marină, s-a sfârșit cu înecarea soțului, la un banal exercițiu de scufundări, specific, marinei militare.
Șocul, pentru noi, colegii și prietenii, a fost devastator. Dar și o dovadă de colegialitate exemplară, exprimată printr-o protejare aproape maternă, a Olguței. Anii, au trecut, durerea s-a estompat firesc, și Olguța s-a recăsătorit cu Michi. Căsnicie fericită, dar cine știe ce o fi fost în sufletul Olguței, când o veste, ca un trăznet, ne-a făcut să medităm cu toții, asupra destinului. Michi, în urma unei peritonite galopante, a părăsit-o , lăsând-o fără nici o speranță. Acum, privind evoluția căsniciei Olguței, șocant de brutală, în fața acestor atrocități , cum poate fi considerată?
Nu Destin imbecil?
Nu o imixtiune afurisită,căreia, biata Olguța, nu i s-a putut opune?
Cum , s-ar putea explica necruțarea vieții, față de ea?
Dar , despre Michi, prietenul meu de liceu și de facultate, voi continua, într-o notă mai opimistă, cred la următorul bărbierit. Oare, al câtelea o fi, de la primul, de la Michi acasă?
În hohotele de râs grijuliu ale mamei sale?
Onu

Ros de invidie

Nu ascund că mă roade invidia, deși, nu prea știu ce înseamnă. Dar pot spune cum o trăiesc eu.
Și anume, mă irită umorul lui Mircea Badea.
Se spune că au umor, cei norocoși, înzestrați de natură. Nu contest. O simt pe propria-mi piele. Dar, nu cedez. Sfidez Cerul, care nu m-a hăruit cu darul umorului simpatic.
Îi sunt recunoscător de a-mi fi dăruit o soție minunată, dar îl desfid, pentru că mi-a luat-o prea devreme.
Sau, că nu ne-a luat împreună, să nu suferim durerea.De fapt, nu despre asta voiam să scriu, ci despre hazul forțat deseori,al umorului lui Mircea Badea.
Un haz de necaz, sau chiar de infatuare. Uneori, parcă ține, dar, de regulă, mă enervează tupeul, și ranchiunoșenia lui.De fapt, el, ca și toți ai lui Voiculescu, au o marotă:Băsescu, și opera lui, Laura Codruța Coveși. În postări, o voi franțuzi.
Îi voi spune, Lora.
Fără nici o maliție, pentru că nu am nimic comun cu Mircea Badea, prietenul lui Mihai Gâdea.
O prietenie temeinică, în care nu știu, dacă motivul nu este audiența adusă de Mircică.
La inteligență, compar frunțile celor doi. A lui Mihai, este lată și înaltă.
Parcă ar fi a lui Lenin.
A lui Mircea, este mai umană, mai sensibilă, și mai meditativă.
Mă zgândăre, descurajant, netezimea de oglindă, a frunții lui Mișu.
Mă consolează însă o informație fiziognomică. Anume, că o frunte senină, liniștită, nu ar fi frământată de gânduri.
Ea se învolburează, numai în momente de frământare, străină celorlalți.
Fruntea lui Badea, ca dimensiune, intră într-a lui Gâdea. Așa că încerc să înțeleg prietenia lor. Badea, aduce și audiență.
Mai mult, după îndelugi observații, asupra celor doi, am mai remarcat ceva.
Uneori, Mihai, nu surprinde subtilitățile lui Mircea, și atunci, conform legilor firii, fruntea i se ridează, armonios, ca o frunte de șef, sigur de poziția sa.
Așa că, privindu-le frunțile, destinsă a lui Mircea, când bate câmpii, sigur de sine, și învolburată de riduri elegante, a Șefului, când nu s-a prins la poantele ratingistului, pentru mine, este foarte amuzant. Constituie clipele de picanterie, ale finalului emisiunii Sinteza zilei.
PS:Scris din lipsă de idei!
Onu

Vise

Două persoane din Iași, îmi țin nerăbdarea pe jar.
Prima, pe numele Sorina, învăluită de taină, îmi dă senzația, că poate va trece pe la mine.
Alta, probabil, căsătorită, cu familia Chirilă,îmi demonstrează surdo-muțește, că pudoarea este o caracteristică a familiei, și mă ține departe.
Iar eu, naiv, aștept să ajungă prin Bucureștii de altădată, să ne bucurăm de cunoștință.
Și mai sper, să nu coincidă cu Taifunul din Timișoara, pentru că, după o vorbă înțeleaptă,
/Om sunt, și nimic din ce-i omenesc, nu mi-e străin/.
Dar, cine știe, poate nici Sorina, nici taifunul, nu vor trece prin București! Conform proverbului:
/Vrabia, mălai visează, iar flămândul, praznicul!/
Onu

Sărutul

Mă gândesc la mâncarea mea preferată, și sunt bulversat efectiv, pentru că nu știu care este.
De fapt, nici nu știu ce este preferința. Adică ceva care-mi place? Atunci, preferința mea, pe gustul ființei mele este sărutul. Dar nu de orice fel, ci acela, în care te pierzi,acela în care, tu, nu mai ești tu! Se poate face, orice, cu tine. Ești, ca sub o stare de vrajă, simți că divinitatea te stăpânește, și ai face totul, pentru momentul acela.
Rememorând acest așa zis sărut, mă cuprinde o ușoară stare de amețeală, și de nesiguranță.
Intensă, și sublimă, instituția divină a sărutului!
Onu

Oare, de ce?

Am observat, la mine, și nu doar, multă frământare sufletească a oamenilor, pereche,a unuia, pentru celălalt. Frust spus, s-ar crede, că atracția sexuală.
Pentru a fi sigur de ipoteză, m-am observat pe mine însumi, cu toată degajarea. Și nu am observat, pentru persoanele care-mi plac, o stare specială, în acest sens.
Dar foarte ciudat, după ce a trecut ca o boare, pe lângă tine, o femeie, îți preocupă un timp mintea.
Dacă este plăcută, o asemeni unor emoții estetice, dacă-i urâtă, trăiești o dezamăgire, dacă este umilă, compasiune, dacă, și mereu, alte funcții de dacă. Aceasta mă face să cred, că indisolubil, suntem legați sufletește, de noțiune de feminitate, și că nu putem trăi fără ea, spre a –i căuta oricând, pretexte. Oricât de stupide, dar esențiale pentru respirația noastră.
A mea, cel puțin!
Onu

Orient și Occident

Oscilez între aceste zări ale lumii. Între cadână și zână. Și totuși, în sinea mea, mă simt atras fără să pot opune rezistență, de privirea curioasă a cadânei, de mișcările ei molatece, în care presimt arșița încinsului deșert saharian.Mă atrage privirea ei iscoditoare, de după gluga întunecată ca și misterul pe care îl acoperă. Nu cred că beduinii și-au obligat soțiile să-și acopere fața.
Înclin să cred că ele, saharienele, au decis intuitiv, să tulbure curiozitatea bărbaților , prin discreția provocatoare, în complicitate cu finețea nisipului dunelor încinse.
Nu știu, de ce, Occidentul îmi pare a fi creator de blonde. Poate unde, peregrinările mele prin Transilvania, prin Polonia și prin Ucraina, mi-au imprimat ireversibil, chipul blond, cu ochii cuprinzând în abisul lor irezistibil, imagini ale unor stări de plăceri îmbietor răcoroase. Privesc pe fereastra mea, chipuri cu ochii albaștri și verzi,iar senzația devine irezistibil interesantă.
Geamurile parcă își pierd materialitatea, la întâlnirea privirilor celeste, iar șansa integrității lor, nu rămâne decât nasul, care în curiozitatea lui, termină prin a se turti de ele.
În timp ce, blondele, dispar, în trecerea lor fantomatică.
Onu

Greață

Hoinărind pe Internet, fără o țintă anume, am citit despre drama unei jurnaliste românce, având copilul bolnav de cancer.Dar, dacă bine am înțeles, și sper să nu, statul român ar fi revoltător de indiferent.
Și asta, pentru că, starea sărmanului copil, nu s-a ameliorat, sub nici un tratament.
Plecată în Italia, sub auspiciile calității de jurnalist, reușește să-l interneze pe copil, și starea acestuia merge, Doamne ajută!, spre bine. Dar aci, începe dramatismul copilului.Mama, care nu știu ce o fi făcut la studii,/deoarece pregătirea cuiva pentru presă, incumbă perceperea interlocutorului, printr-o empatie creată ad hoc,/riscă să-și intoxice copilul, cu otrava urii ei, împotriva statului român, incapabil de a-i fi ajutat fiica.
Un gen de ne înțelepciune a percepției interlocutorului.
Și apoi, se știe, prin numeroase experiențe psihologice, că nocivitatea gândului se transmite, și asupra celui care le emană, și asupra celor dragi lui.
Transcriu aceste impresii, în tendița de contracarare a prăpăstiozității rătăcirii acestei mame, crunt încercate, prin efect la distanță, a scânteii de ură patriotică, pentru că ea nu și-a învățat lecția de Psihologie aplicată.
Trist, dar specific adevărului :/unii trec prin școală, ca gâsca prin apă/.
Onu

PS:Recitind acest articol, impresia mea a fost de bun, dar prost. Bun, pentru ideea conținută,
Prost, pentru expunerea ei confuză.

Taină

Am o curiozitate copilărească.S-o văd pe 69, întreagă.
Să văd, cum m-aș putea cuibări în ființa Ei.
Așaa, prin jumătatea pe care mi-o arată, fabulez lumi de basm, în care Albă ca Zăpada a încremenit de fiorul apariției, sau nu, a lui Făt Frumos, iar freamătul frunzelor pare a spune:
-Vaai, cât de frumos poate fi!
Nu sunt nici Făt.., nici Albă….,dar mi-e așa de dor, să mă înfior iar, la gândul că ei există prin preajma mea.
Dulcea mireasmă a copilăriei, acum, la Sfârșit de vacanță.
Onu

Nedumerire

În general, nu sunt un tip prea curios, în ceea ce privește sexul. Mă conduc după vorba consacrată:
fiecare cu a lui.
De aceea sunt extrem de nedumerit:
Ce-o avea lumea, cu a părintelui Pomohaci? Eu cred că este o mâncătorie în sutană. Presupun…, nepricepând ce diavolească dihonie, a început în lumea sutanelor negre. Precis o pioasă mâncătorie de taină!
Ceva însă, cu toată ciudățenia, mă face să apreciez, dezmățul declanșat. Oamenii de bună credință, oamenii cu Domnul în Suflet, nu se lasă manipulați de Iudele care s-au strecurat insidios, în moralitatea noastră, blasfemiind-o, în toate aspectele socio-politice. Veniturile salariale, mari sau mici, ca în mult râvnitul Occident, nu vor fi așa cum explică Puterea, din motivul că Opoziția unora, nu pricepe, de ce, în sfârșit, un român, pe porecla sa, Dragnea, s-a decis, să rupă lanțurile năravului sărăciei.
Mi-e și frică, parcă de un blestem ranchiunos, să repet cuvântul sărăcie. Să nu-mi deranjez vre-un Prieten din Opoziție.
Deși, Doamne, Iartă-mă, îi văd cam pleoștiți de frumusețea argumentației Olguței Vasilescu, atunci când explică, asemenea bunicii mele, minunile Feților-frumoși din Basmele copilăriei.
Și aș asculta-o, până s-ar închide programul tv.
Oricum, nu în detrimentul judecății Înalt Smeritului for bisericesc, împotriva năravului bărbătesc.
Onu

Exercițiu de compunere

Vreau să mă simt din nou copil, iar dorința, îmi vine în urma unei întâmplări ciudate. Plătesc abonamentul RCS-RDS, și la înapoiere, îmi cumpăr un pateu. Nu ies bine din magazin, și cineva îmi zâmbește. O tânără care-mi pare cunoscută. Îi răspund nedumerit, cu același zâmbet larg, și mă opresc.
-N-ați mai trecut pe la noi. Presupun că este o doamnă asistentă, de la Policlinica de care aparțin.
-M-am simțit mai bine, și nu sunt un personaj agasant, dacă totul este la minimum acceptabil.
Fiind în apropierea blocului unde locuiesc, i-l arăt, dar nu-mi dă prin cap, să comit politețea unei invitații.
De fapt, nici nu eram sigur cu cine vorbesc. Presupuneam a fi o Doamnă Asistentă.
Am rămas , din respect și plăcere, până îi va sosi autobuzul .
Furați de plăcerea conversației, am zărit greu sosirea acestuia, care a avut inspirația să întârzie binișor. I-l arăt, și pleacă spre urcare.
Dar la plecare, a făcut un gest, care mi-a dat de reflectat, gestul fiindu-mi specific, față de persoanele care îmi stârnesc subit, simpatia.
În chip de salut, mi-a cuprins brațul din apropierea ei, într-un gest de efuziune amicală.
Cândva, cineva, a spus :
-Sunt om, și nimic din ce-i omenesc, nu mi-e străin.Vă imaginați starea mea?
-Oare semănăm într-atât?
Încă o bezea, de pe scara autobuzului, și creierul a început să-mi reproșeze.
De ce n-ai invitat-o, să mai conversați? Dar era prea târziu! În dorința de repararea greșelii, azi, m-am dus la Policlinică, în vederea unei minuni.
Natura însă, nu iartă.
–Cine-o fi fost? De ce n-am invitat-o la mine?
Azi, toată ziua m-am perpelit în mustrări de sine.
La final, m-am decis să merg la Policlinică, să mă programez, oriunde –ar fi.
Și am făcut-o!
La NEUROLOGIE!
Onu