Lupu Mona

Lupu Mona, din virtual, mă șochează prin panseurile postate.
Pline de tâlc, de la Celebrități ale spiritului, ființa aceasta, plină de strălucire spirituală, mă face , pur și simplu, să –mi doresc, aflarea ei.
Din imagini, cred căeste superb echipată și fizic, nu doar spiritual. Cum să nu-ți dorești să o descoperi?
O fi oare, accesibilă, descoperirii, spre încântarea minții?
Sper să nu supăr Universul Așteptării, prin prea mare nerăbdare!
Onu

Retrospectivă

Mă plictisesc, citindu-mi posturile. E ca în vorba fotbalistică/eu șutez, eu dau cu capul, eu parez, eu apăr, eu dau gol/ sau cam așa ceva./De fapt, nu le am cu fotbalul! De aceea, mi-am deschis blogul.
Și din încă un motiv. Acela, care spune-/Folosește-l , sau îl pierzi!/
Și deși nu știu ce am de pierdut, urmez sfatul acestei vorbe de duh, pentru că îmi place.
Poate că, că toți ar trebui să o aplice, pentru-că nu cred că Bunul Dumnezeu să ne fi oropsit, fără harul său fundamental, acela al bucuriei creației!
Așa că, înzestrat sau nu, scriu, spre propria delectare, de a urma modelul divin, al creației.
Și, mai este încă un motiv.
Acela al al efectului repetării, de a ne conserva agoniseala minții. Că doar, nu în zadar vor fi declamat înțelepții timpului
-/Repetițio est mater studiorum/.
Mai mult, am observat și asupra fizicului, un efect benefic al mișcării. Spre exemplu, din motiv de lene, două zile, n-am ieșit din casă.
Așa, din lene, ca să-mi conserv energia.
Efectul?
Coborâtul și urcatul scărilor de la metrou, mi-au cerut parcă, un efort suplimentar. Am luat notă, și am decis, ca zilnic, să fac plimbări prin casă.
Exact ca acel condamnat la detenție pe viață, pentru crimă.
Și n-a fost rea, inspirația.Mișcându-mă, au ieșit la plimbare, și niște gânduri. Nu este exclus, ca și o parte din cele exprimate în acest post. Oricum, pentru mine, așternerea celor de mai sus, a fost un exercițiu de antrenare a minții. Personal, desigur.
Dar poate fi urmat, de toți acei care vor să practice zilnic, gimnastica minții.
Înainte de final, privind pe fereastră, văd că la majoritatea perechilor în plimbare, el, masculul, merge înaintea însoțitoarei.
Să fie o regulă de modernitate?
Eu m-aș simți mai bine, cât mai aproape de însoțitoare.

Onu

Dor!

M-am săturat, să mai alerg pe Internet!
Văd,destule chipuri plăcute, dar poți să știi, ce caracter insuportabil ascund?
Nu de alta, dar o prietenie,dacă nu se desfășoară în liniște, devine un Iad suprateran.
Ori, și așa viața este destul de complicată.
La ce să-i mai adăugăm dificultăți suplimentare?
Am întâlnit un chip, potrivit mie, dar vai , trăiește în Italia, Și când vine în Țară, după ce pleacă, nu trece bine ziua, și un dor apăsător, mă copleșește.
La ce bun, deci, chiar dacă dorul, este poate , cea mai intensă emoție?
Onu

Varza

Nu știu, dacă prin varză, am șansa de a mă menține la cote energetice iepurești,
Dar sper și te provoc, să mi te- alături, să facem vitale sanogene experiențe omenești.
Ai admirat vreodată, salturile vioaie , iepurești,pe câmpul de varză, proaspăt recoltat?
Ai văzut cum viața-n ei pulsează,
De mirabile energii verzi, parcă supraomenești?
Făceam adesea, în copilărie,
Acest gen de experiență, în Galați, pe planul riveran local.
Și vedeam, entuziast, cum aievea, iepurii , peste câmp, parcă zburau.
Nu mi-am dorit, nicicând, iepure județean local, să ajung.
Dar energia și vigoarea lor, atât m-au fascinat,
Că înoptam pe câmp, iepurii, să îi fi admirat.
Spectacolul este de neegalat, Pe lăsat de seară, prin ceață, să fie observat..
Valențele copilăriei, intens astfel trăite,
Devin, irevocabil, aspect divin, de neratat.
Priviți, atent , la iepurime, varza savurând,
Și , retrăi-veți intens viața,
La cote everestine,curgând.
Onu

Restabilire

Câteva minute în urmă, am șters un articol propriu, care în analiză personală, mi s-a părut a include elemente nedorit, incriminatoare. Pentru acest aspect, voi invoca scuza hotărârii de sine, că mai bine să fi muncit degeaba, decât să fi debitat enormități.
Cu alte cuvinte, mai bine inexistent și curat, decât închipuit și autotolerat.Ideea îmi venise, după ce mâncasem niște varză crudă, pasată în lapte de soia. Dar, pentru că, întrezăream în textul respectiv, elemente de o maliție de prost gust, deși, neintenționate, dar, tendențios interpretabile, am renunțat la piesa respectivă.
Și mă felicit pentru aceasta.
Am fost eu însumi, de granit, în fața iluziei, de a părea cu orice preț, deștept.
Prezint scuze, cititorului, care a dat like acelui material.
Poate că, prin decizia luată, de a nu-mi fi tolerat un orgoliu deșănțat, vizitatorul, mă va înțelege, și scuza.
Fie ca aceste scrise, să –mi alcătuiască o imagine bloggerească, de a nu fi cu orice preț, propriul meu penibil.
Onu

VARII

 1.Un comentariu dichisit:cu dus şi întors.

Blogul.., nu ştiu a cui inspiraţie a fost, are un merit fundamental:antrenamentul cerebral, în reciprocitate:prin post şi prin comentariu.

Nu e uşor lucru să scrii un post, şi, de multe ori, tâlcuirea lui.

După cum, şi exprimarea emoţiei pe care ţi-a produs-o, printr-un comentariu. Vizavi de post, trebuie, din respect de sine, să mărturisesc faptul că uneori, sunt devastat de ermetismul pentru mine, al unor subtilităţi ale autorului.

Îndur  frecvent această stare, pe blogurile Alma nahe, Ancapotinteu şi Blog leneş rău.

Cât priveşte comentariul, în reciprocitate, vreau, la rândul meu, să mulţumesc autorului , uneori, pentru corola de emoţii pe care mi-a dăruit-o prin postul respectiv.

Nu ştiu cât reuşesc, dar mă străduiesc.

Asupra unui asemenea comentariu, care spiritual, mie mi-a mers la inimă,voi face referire, în continuare. Citindu-l, am tresărit, speriat, ca apoi, prin întorsătura făcută, să-mi revin, şi să respir, nu doar uşurat, ci şi recunoscător, în sinea mea. Este vorba de perla Aureliei „ecoarta”, la postul „Kuvinte” are dreptate”.

Ea, străluceşte cam aşa:”Sunt profund dezamăgită că trebuie să dau “like” pentru ceva ce, de fapt, nu-mi place!

Îmi place ce-ai scris, dar nu-mi place că ai dreptate!”-ecoarta.

În spirit extrem-oriental, aş spune că este gen:”de la suflet, la suflet!”

2.Nostalgii

Dacă unele bloguri sunt ermetice înţelegerii mele, altele,  în schimb, sunt o oază de emoţii. Dar înainte de a continua, aş vrea să spun, că de ieri, cam de la ora 16, sunt foarte trist. Iar cauza este tot un post: De Ce, Tinere? , de pe blogul Adeenei.

Conceput poetic, tematica sa, a avut darul să mă întoarcă în trecutul, în care entuziasmele tinereţii, se transformă în ingratitudinea indiferenţei faţă de cei dragi. Mama, desigur!

Plecat prin lume, şi inuman de neglijent, primeam scrisori, de la sora mea:

 “dacă ai vedea-o pe mama, cu câtă bucurie întâmpină factorul poştal, şi cît de tristă se întoarce, când  n-a primit  scrisoarea mult aşteptată de la tine! De ce? fecior ingrat !”

Timpul, implacabil în curgerea lui, a făcut  imposibilă, repararea răului.

Ajuns aci, nu mai pot continua. Sunt efectiv răvăşit!

Mamă, ştiu că e prea târziu, dar, te rog  mult, iartă-mă!

Onu

 

INTELECT ŞI INTERES

Sunt iute la mânie. Mi-a spus-o toată lumea. Şi partea proastă este că îmi pierd uzul raţiunii, devenind necruţător faţă de sursa conflictului sufletesc.

Cele scrise, o demonstrează …

Spre exemplu,  aseară, mă pune păcatul să mă uit la tv 😀

 

Deschid,  îl văd pe academicianul Dinu C. Giurăscu şi un domn, uscăţiv, ca o stafidă, pe nume, tot Dinu, dar Zamfirescu, mare funcţie în PNL.

Mă voi explica de la început şi veţi înţelege pe parcurs, DE CE !

Când am scris INTELECT, m-am gândit la Excelenţa Sa, Academicianul, iar INTERES, la al doilea invitat.

Moderator, cine altcineva, decât Radu Tudor. Care, ca de atâtea ori, iar şi-a suflat nasul în fasole.Veţi vedea, de ce.

Foarte activ, preocupat de plitica guvernamentală a retrocedărilor, nu pentru că l-ar durea pe el undeva, ci pentru că e un nou pretext de   de a bălăcări  (că din asta creşte cota lui gazetărească), a prezentat un sondaj, privind părerea unora, asupra retrocedărilor. Răspunsurile erau în  majoritate  afirmative (probabil, întrebarea suna în genul:”nu-i aşa că pământul e rotund ?”), alţii parcă „poate”, pe locul doi, iar pe locul trei „nu ştiu”.

Ei, acu-i acu.

Răstălmăcirea pătimaşă, gazetărească. Cei mulţi, cu „da”, exprimau bunul simţ românesc, privind necesitatea imperioasă a retrocedării, cei nedecişi, cu „poate”, reprezentau nostalgicii comunişti iar cei cu „nu ştiu”,  nu mai reţin …

căci  după  interpretarea lui „poate”,de a fi fost cotat aprioric, de „nostalgic comunist”, am luat foc.

Calomniat de cine !? De  o minte gazetărească, blocată în fundătura prejudecăţii mercantile, (dă bine, la mulţime, să fii anticomunist; atrage audienţă).

Onorabilul academician, a încercat o corecţie, de bun simţ, dar nu cred că a fost înţeles.

În ceea ce mă priveşte, am apreciat rezultatul sondajului,  astfel: cei mulţi, cu „da”, exprimă papagalicismul unora, din graba de a se da cu orice preţ deştepţi, cei cu „poate”, exprimă încercarea de a gândi, neacceptând manipularea, iar ce cu „nu ştiu”, puţinii, din categoria lui „poate”, echilibraţii, care-şi rezervă marja de a discerne, conştienţi de responsabilitatea lor spirituală.

Vă întrebaţi probabil, de ce m-a încins, aprecierea polilogului !

Ei bine, faptul că aş fi fost cotat de „nostalgic comunist”, în condiţiile în care  răspundeam poate, tot cu „poate”.

Concret, regimul comunist, mi-a terorizat politic, familia din partea mamei, (doi unchi ai săi),  prin temniţă specifică şi chiar domiciliu forţat, după ispăşirea condamnării. Mai mult, li s-au luat un imobil cu aer aristocratic, (despre care puţini din flencăii de astăzi or fi avut habar) şi terenuri (inclusiv clădirea-conac aferentă), a căror fertilitate a îngăduit înfiinţarea unei staţiuni de cercetări agricole.

Iar mama, unică  moştenitoare, nu a catadixit, să solicite vreo retrocedare …

Şi nici noi copii, aşa cum îl auzeam pe domnul liberal Dinu Zamfirescu decis să recupereze nu ştiu ce imobil.

Poate.., caractere şi caractere, părinţii mei… şi onorabilul menţionat.

Oricum, după victoria USL,  întrevăd o preocupare liberală certă: RETROCEDAREA !

Să te ţii atunci, masacru, că va fi conform legii !

Madi şi Onu

ÎNTRE NOI, CA PORTOCALIII(sâc)!

Wanda,nepoţica mea:

”Eu şi Bunu, suntemVărsători, şi de aceea, suntem frumoşi şi deştepţi.

 A se vedea şi postul ei, pe acest blog :

Bunu – Bunicul meu din partea mamei

                           Madi şi Onu

NATURĂ

Voi fi deschis !

Nu cred că sunt făcut după chipul şi asemănarea Domnului. Să fie Domnul atât de neînduplecat politic, aşa cum simt eu ? Nici la animale, teritorial, n-am văzut această trăsătură.

 

Deunăzi, am trăit o scenă, pe care sper s-o credeţi, deşi pare de domeniul fabulaţiei. Dar vă asigur, este strict autentică.

Ieri după masă, îmi bate cineva în uşă. Să-i dau cheia de la spaţiul îngrădit al blocului, unde i-a căzut puiul de porumbel. Mă uit la ea, femeie de peste opt zeci de ani, gârbovită. Mai mult intrigat despre ce porumbel ar putea avea ea grijă, mergem în spatele blocului, unde asist la o scenă, de nu-mi venea să cred.

Într-adevăr, pe sol, înconjurat de două pisici, mirosindu-l grijulii parcă să nu îl sperie, un porumbel voiajor. Cred că mai mult mort de frică decât nepăsător, cum părea, când ele-şi întindeau gâtul să fie sigure că nu li se pare, la vederea bătrânei, a pornit ţanţoş spre ea sărindu-i pe umăr şi  ciugulind-o de degetele mâinii cu care îl mângâia  fericită.

S-a aciuat pe pervazul  ferestrei sale, de vreo săptămână,  are inel la picior, dar crede că  suferă de ceva, şi nu poate zbura. Nu mă pot rupe totuşi de  la gândul despre Creator. Îmi închipui, că  acesta i l-a trimis să o ajute. Şi îl văd  cum noaptea, dându-se peste cap, se transformă în Albă ca Zăpada, şi se ocupă, înger păzitor, de bătrânică.

PS: Răutatea mea în politică, de care vorbeam la început, mă împiedică să cred că  dacă porumbelul  ar  fi fost trimis de ministrul muncii, Lăzăroiu,  pisicile nu-i veneau de hac.

Madi şi Onu

PISICA VRACI

Zilnic, la ora 18, dau mâncare pisicilor maidaneze, din spatele blocului. S-au aciuat la noi, simţind şansa salvării. Acum, când scriu, gândul mă trimite la acea însuşire specială, cum  că ar avea calităţi vindecătoare.

Probabil un soi de glandă/chakră, prin care percep energiile aşa zis negative, din organismul suferinzilor, spre a le capta, ajutându-i astfel să se liniştească, iar ele rezolvând o carenţă specifică. Un soi de simbioză energetică ? Gest involuntar desigur, dintr-o nevoie naturală de astfel de vibraţii, altfel, neexplicându-se altruismul lor.

Citisem într-un mail transmis mie, persoana ştiindu-mă atent faţă de pisicile blocului, dar nu eram prea încrezător în cele relatate. Fantezii, mi-am spus amuzat ! Până zilele trecute, când cineva, observând cât de prietenos mă port cu pisicile, zâmbindu-mi, mi s-a adresat de parcă ne cunoaşteam din copilărie:

– Ştii, că au însuşiri vindecătoare, ca un fel de vraci ?
– Am citit, dar nu sunt convins !
– Ba să crezi, uită-te la mine ! Eu sufăr de inimă. Într-o zi, îmi era tare rău, mă durea în piept, respiram greu şi nu aveam nici o plăcere să ma uit la pisica mea, la care ţin mult, ca la un prieten de viaţă.
– Dar cum arată pisica dumneavoastră ? Întreb eu, complezent.
– Păi e tânără, o am din februarie, luată de pe stradă, din milă. Dar să vă spun, mai departe.
– Da, vă rog, răspund eu îndatoritor.
– Când a văzut că nu-i dau atenţie, pisicuţa mea, a început să tragă, torcând parcă rugător, pledul de pe mine şi s-a aşezat pe pietul meu, continuând să toarcă. Am adormit, liniştită de sunetul monoton şi blând, al torsului ei. Când m-am trezit, răul de la inimă, îmi trecuse.
– Şi credeţi, că a avut vreun amestec pisicuţa dumneavoastră ?
– Sunt sigură, că a  fost ceva. Mai întâi, faptul că a simţit că mi-e rău. Apoi, tragerea pledului şi aşezarea pe zona dureroasă.  În sfârşit, torsul liniştitor, parcă alinându-mă, urmat de dispariţia greutăţii dureroase din piept.

M-am uitat indulgent, şi, după ce a plecat, am avut o criză de ipohondrie. Oare, pisicuţele mele, mame sau copii, dacă simt nevoia să le mângâi, înainte de mâncare, sa perceapă vreun disconfort în organismul meu şi preluându-l prin intermediul mângâierilor respective, să-şi rezolve nişte carenţe energetice ?

Grija mi-a trecut , dar cazul auzit, părându-mi-se interesant, l-am povestit amuzat, unei vecine, împătimită aproape de grija faţă de pisici. Cu ochiii strălucind, mi-a spus că având reumatism la un genunchi, pisica ei, doarme  lângă acel genunchi, când la schimbări de vreme, are dureri chinuitoare,  care parcă se mai liniştesc. Incitat de coincidenţă, relatez cazurile, unei prietene, asupra obiectivităţii căreia, nu am nici un dubiu. Care, culmea, îmi spune că într-o seară, fiindu-i urât singură şi resimţindu-se din cauza unor dureri abdominale, a împrumutat pentru o noapte pisica vecinei. Ce credeţi, unde s-a cuibărit pisica ? Pe zona cu pricina, de unde, parcă  până dimineaţă, a absorbit, pur şi simplu, durerea.

PS: Aceste coincidenţe, să fie credinţe populare, placebo ? Să fie miracole nedesluşite ale Viului ? Divinul îşi face simţită prezenţa pretutindeni !

Madi şi Onu