Remember BASARABIA!

Ahh, kakaia Baba, ciort vazimi!
Este de fapt, un viers, dintr-un cântecel al formației artistice slovace, Odessa.
Din el, transpare melodicitatea slavă, în toată senzualitatea sa româno-slavă.
Aceasta, mă face să cred că feminitatea româno-slavă, poartă în ea, esența germenului iubirii.
În copilăria preșcolară, am trăit în Basarabia, unde părinții mei, prin natura profesiei-mama- moașă, iar
tatăl învățător, au fost transferați, unde era nevoie de ei.
Acolo, la grădiniță și la școală, am cunoscut-o pe Calinca, fata care mi-a dat foc, printr-un bilețel provocator.
În care spunea/ Pe băncuța mea de brad,/ Stau cu capul rezemat,/ Și la tine, mă gândesc,/ Cum să-ți spun că te iubesc. /.
Strecurat, cu sfioșenia vârstei,
Calinca, autoarea, nu avea să știe, că a deschis barajul unor frământări sufletești,sensibile,
pe care numai înțelegerea maternă, avea să le tempereze.Dar, pentru adevărul istoric-literar, trebuie să mai adaug, faptul, că imboldul liric, mi-a fost dat de provocările tachinatorii ale Ludmilei…. Naaa! că ea, tachinatoarea, a devenit și a rămas deja, doar Ludmila. Să mai însemne și altceva?
Remember Basarabia?
Onu

Bowtech, 3…

Mă îndrept grăbit la întâlnirea săptămânală cu terapeuta.Nu văd pe lângă cine trec. Brusc, o voce:

–„Alo, Domnu, un moment vă rog! Mă întorc, fermitatea vocii mă obligă. Un tânăr, înalt, lipsit de complexe,cu privirea fixă şi sticloasă, mă roagă să-i dau un leu pentru un covrig.

Stări contradictorii mă îndeamnă să-l refuz. Strecor mâna în buzunar şi instinctiv, pipăi banii. Scot o bancnotă de 1 leu şi i-o întind.

Îmi mulţumeşte, şi fiind în dreptul unei patiserii, şi-a cumpărat un covrig.

Interesante gândurile care ne străbat îm asemenea momente.

La început, m-am speriat. Am crezut că e un nebun pornit să mă atace. Leul din buzunar însă, mi-a conferit starea de siguranţă. Având nevoie de el, tipul n-ar fi riscat să-l piardă.

Terapeuta, am să-i spun Miha, mi-a dat o veste bună. Am aţipit pe masa de tratament.Dovadă certă a producerii relaxării organismului, pe fondul căreia „Doctorul interior” îşi va face nestingherit, treaba.

Uşor sceptic, am conchis că mi-o spune nu din complezenţă, ci pe bune. Până să vină pacientul următor, am mai sporovăit despre credinţă, tema mea predilectă.

I-am spus că eu nu sunt un fan Divin dintr-un scepticism egotic.

Mama mea suferea de cancer pulmonar.

Şi atunci, într-o devoţiune filială supremă, disperată, am făcut un jurământ.

–„Doamne, te implor, ajută-o pe mama. Şi voi deveni Apostolul tău pentru totdeauna!” N-a ajutat-o. Nu i-am devenit Apostol. Şi n-am mai crezut în puterea rugăciunii, în minunea ei vindecătoare.

Miha mă ascultă înţelegător. Îmi realizează dilema, şi nu mă contrazice.

Mirabil lucru să ai un interlocutor care să te înţeleagă şi să te accepte îngăduitor în clipele dificile.

Picior peste picior, cu bărbia sprijinită în pumnul parcă gândind la rându-i, Miha îmi spune:

–„Dumnezeu există totuşi!”

Nu o contrazic, şi îmi reevaluez aprecierile, cu voce tare:

–„Posibil, dar într-o formă care mă depăşeşte.

Probabil în acea formă inaccesibilă imaginaţiei mele. Cert este că deşi inaccesibilă imaginaţiei mele, nu o pot contesta cu tărie.

Şi am ca argument vindecările miraculoase prin rugăciune, prin aşa zisa putere a credinţei.

Dar în care nu cred că Divinul şi-a spus cuvântul.

Ci, mai degrabă, convingerea în vindecare. Asta mă face să înclin către ideea că Divinul este de fapt în noi, în energia noastră sufletească.

Că însăşi energia este Divinul.

Delicată, Miha mă ascultă în tăcere. Nu mă contrazice, nu mă aprobă. Este un semn, că şi ea priveşte la fel de grav problema. Nu pot abuza de delicateţea ei de gazdă deosebită. Mă ridic să plec. Sărutându-i mâna, îi spun:

–„Poate un alt Max Planck, sau Albert Einştein, vor răspunde frământărilor mele, descoperind „particula-Dumnezeu!”

Mergând agale spre casă, întâlnesc un bătrân fumând pe o bancă.

Îl salut, şi îl întreb dacă ştie ce se ascunde după obloanele imense de la parterul Blocului pe lângă care trec.

–„Sunt spaţii comerciale special destinate magazinelor pentru uzul locatarilor din blocurile, din zonă. Aşa a dispus Ceauşescu. „N-a gândit prost „nenorocitul!”

–Da, nenorocitul!”,îl îngân eu, şi totul îmi sună ca o apreciere.

Gândurile, puse în mişcare de terapia Mihăi, se întreabă de ce, „ne-nenorociţii” de anticeauşişti / de dreapta (adică), de astăzi, nu valorifică aceste resurse ale comunismului!

Sunt construite tot de noi, românii. Tot „prin noi înşine”, neafectat vorbind.

E drept, sub biciul comunismului.

De ce nu ne-am face atunci, un bici al propriului interes antreprenorial?

Acasă. Viorica, soţia, mă întâmpină cu tandreţea care o caracterizează. Uit de toate.

Ce Univers sublim, Căminul familial!

Onu