Arhive lunare: Mai 2017

Japoneza

Năzuința mea de a cunoaște O FATĂ CU OCHI OBLICI, ERA CÂT PE CE, SĂ SE ÎMPLINEASCĂ , ACUM CÂTEVA ZILE. M-A ÎMPIEDECAT O ROMÂNCĂ. Vorba vine, pentru că după mine, era o mahalagioaică de cartier, pusă pe gâlceavă, cu orice preț.

Intru într-un magazin, să plătesc o factură . Trei case, trei cozi.

Mă așez cuminte, la  una din ele.  Alături, la altă coadă, un chip cu trăsături specific asiatice.

Intru nonșalant în vorbă, întrebând-o :

-Asia?

 Îmi răspunde prompt, cu zâmbetul specific orientului.

-Japonia!  Cu bruma schilodită de engleză, încerc înjghebarea unei conversații. Delicat, fata îmi răspunde, într-o română ca engleza mea. Eu renunțasem la coada  unde, înaintea mea,  era o așa zisă doamnă de cartier.

Locuitor de cartier și eu, comit eroarea fatală de a neglija prezența doamnei dinaintea mea, din rândul la care renunțasem, și merg la o casă unde se terminase rândul. Ghinion, așa zisa doamnă, credea că este dreptul dânsei, și după ce-mi servește o morală  specifică,  se înfige la casă, înaintea mea.

 Nu-i răspund, să nu fac o impresie neplăcută japonezei, și merg la casa unde așteptasem înainte. Plătesc, și mă gândesc revoltat, la stafidă. Revoltă atât de îndrăcită, încât am uitat de japoneză. Mi-am amintit câteva clipe după, dar m-am jenat să revin la magazinul respectiv, să reiau discuția distrusă de concetățeana mea simandicoasă.

 Și acum, îmi rod unghiile, de ciudă.

 Vă imaginați?

 O japoneză surâzătoare, încântată poate, de un exercițiu de conversație în limba română.

Onu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.

Miau

–Miau, îmi spune Pușa, pisica mea, în timp ce mănânc  niște brânză cu smântână.

-Ce vrei, dragă? Ți-am dat și ție!

Mă privește nedumerită, și continuă . Nedumerit, o mângâi pe cap. Ea mă împunge mulțumită cu urechile , și toarce ușor.

Am înțeles, mă ruga să o mângâi.

Mă gândesc, ce mult semănăm noi oamenii cu felinele, și cum ne influențează ele.

Simt nevoia să torc și eu ba, să o mai și împing drăgostos, cu capul. Îi place, și îmi răspunde, cu aceeași  candoare, torcând ușor. Ascultând-o, revăd momente de tandrețe, și cad pe gânduri. Simțindu-mă departe, miaună tors, a atragere de atenție.

O aud plăcut, din depărtarea visării, dar ea nu realizează. Mă atenționează delicat, printr-o mușcătură fără colți înfipți în piele. Tresar ușor, simte că am priceput, și se rostogolește vioi, în pat, pe spate.

Îi place răspunsul meu, și îmi mulțumește, printr-o somnolență fin toarsă, cuibărindu-se mulțumită, sub brațul meu.  Mă ridic ușor, să nu o trezesc, și privesc pe fereastră, trecătorii. Printre ei, niște domnișoare înalte, foarte vorbărețe la telefon.

Instinctiv, mă întreb dacă ele ar fi capabile de senzualitatea pisicii mele, dar nu resimt emoția afirmativă.

Într-adevăr, fetele înalte, au ceva băiețos în ele, nu transmit emoția intimității senzuale. De ce oare? Poate că în realitate, căldura lor sufletească, o generează, dar în trecerea pe stradă, lasă în urma lor, o briză ușor răcoroasă.

Să fiu subiectiv  dezavantajat?

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.

Invidie

Văd cu invidie, că mulți, repostează cu ușurință, ceea ce  scriu alții. Indiferent de scriitură.

Aș vrea și eu, dar mintea îndărătnică, spune:

– dar ce eu nu sunt în stare și singură?

Împăciuitor din fire, o las să scrie ce-i trece prin ea, dar nu-mi place, și, cu scuzele de rigoare, îi cer să se mai gândească.

Nu este încăpățânată, și se gândește molcom, cam o săptămână, timp în care gustă politică.

Îi atrag atenția că politica nu este pe înțelesul  tuturor , deși mulți o discută,  cu aer meditativ de rumegătoare.

Le privesc cu simpatie, prin sticla  televizorului, infatuarea.

Și, sincer, îi invidiez, pentru inocență.

Aș vrea să fiu în condiția lor, dar ceva din Universul numit destin, nu mă agreează în inepția sa.

Așa că, mă limitez la a visa în oglinda televizorului , feți frumoși , ca Mihai Gâdea, închipuit Cezar Borgia,  ca Radu Tudor, pe care, probabil, mama sa, purtându-l  în pântece, a avut un coșmar cu ruși, sau ca Mircea Badea, a cărui memorie unică, nu uită că a avut cândva un conflict, cu Laura Codruța Coveși.

Moment de falnică amintire, și pentru care îl apreciez.

Este probabil, un suflet sensibil, care nu poate să uite cicatricea afrontului  de a nu-i fi fost gustat pseudo umorul  insolent.

Obosit de luciul ecranului calculatorului, mă uit pe fereastră.

O doamnă bine, colectează grijulie, opera odraslei ei patrupede. Admir aceste suflete largi , iubitoare.

Apoi, un domn plin de prestanță, își plimbă potaia, cu grijă paternă. Probabil, și-a dorit un moștenitor, dar Natura ingrată, nu i-a îngăduit să adopte un copil orfan.

S-a făcut deja de prânz, și mai este puțin  până la Te vreau lângă mine. Îmi place galeria de caractere,   într-o derulare naivă, meschină și ineptă. Probabil, tot o afacere media, pentru  de-alde mine.

De fapt, ce diferență poate fi  între un talk-show, cu politicieni de duzină, și  cei care își caută  la Gabriela Cristea, împlinirea?

Onu

14 comentarii

Din categoria Pagini de jurnal. Proza scurta.

Îmi place…

Îmi  place, să stau, și să strig,

Contra Dragnea și Sorin,

Deși, pe frig ,  eu i-am votat

Cu al gândului, păcat,

Să scăpăm de sărăcie.

Îmi  este atâta silă

De inconsecvența mea umilă.

Că m-am ținut de liberali,

Precum ciulinul de țăran,

Cutreierând, prin Bărăgan.

În zadar însă, iluzia

Că ei vor trage concluzia,

Împotriva sărăciei, și a umilinței,

Purtând Crezul Biruinței.

Am înțeles însă, vai…

Că unde nu este   putință,

Zadarnic  bruma de voință.

Așa că, neprețuită  Alina,

Mai lasă Ura cu pricină,

Căci  Liviu îți va fi mereu în față,

Cu statut de Cavaler,

Și  braț înmănușat, de fier.

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Diverse ..., Pagini de jurnal Pamflet.

Filozofare de Gâgâ

Nu putem acuza pe nimeni, pentru efervescența de a scrie. Este o nevoie a creierului uman, de a-și exprima personalitatea. Cred  că a nu simți această nevoie, este echivalent cu  dezastrul  inerției  la iubire.

Să nu ai sensibilitatea scrisului este de neacceaptat pentru mine, cititorul de mesaje risipite laborios pe pereții clădirilor. Și asta, cu cât sunt mai proaspăt curățate și îngrijite. Mie îmi infirmă teoria nu știu cui, că am proveni din maimuță. De fapt, traversând ocazional, jungla, nu am văzut trunchiuri de arbori, pictate.  Poate că maimuțele care se ițeau cu strigăte stridente, din spatele acestora,  nu erau încă maimuțe , ci doar păreau? Poate și mâzgălitorii de pereți, nu sunt oameni,  poate talentul acelor derbedei, irumpe, într-o criză de distrugere a curățeniei, poate  zace în ei, geniul derbedeismului netratat?

Aci însă, mă contrazic, și-mi spun: dar ce pot fi, că doar în Țară, nu avem maimuțe? Încerc, pentru a-mi aduce   oarecare credit, să accept , că sunt maimuțe și maimuțe, iar printre români, există oameni și zugravi. Și cum pe la țară, nu prea  am văzut asemenea manifestări artistice, încep să cred că totuși, orașul este mai evoluat ca satul. Sau, mai degrabă, în rural, există o altă etică?

O  problemă de filozofare de Gâgă, pentru mine.

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal. Pamflet

Mujicii moderni

Ieri, mi-au fost puse la îndoială, convingerile despre mine însumi.

Adică, eram convins de integritatea atitudinii mele . Nu mă las influențat decât de propriile convingeri.

Pentru nimic, nu m-ar scoate cineva în stradă, să strig ceva la comandă.

Poate doar sub spectrul groazei de a nu-mi  înfăptui  interesul.

Știu că nu e bine în concepția Interesul poartă fesul.

Dar în contextul unor strigăte bezmetice, care ar fi  rațiunea mea  umană de a fi?

Redevenirea  în patruped?

Accept manifestarea democratică, sub forma exprimării individuale raționale, spontan organizate,  și nu sub forma gloatei programate.

De altfel, observ cu strângere de inimă, că ne-am democratizat într-atât, că ajunge un șfichiuit de harapnic, să facem un miting de toată impresia.

Încă o dovadă, că eu, românul, prind foarte repede.

Poate mai repede, ca Mujicii lui Lenin.

Onu

Scrie un comentariu

Din categoria Pagini de jurnal. Pamflet

Protestatari

 

Aseară, printre umbrele  filmate în Piață, nu auzeam ce se strigă. M-a dumirit reporterul, că ar fi ceva de genul Jos Guvernul  PSD.

Că doar n-or striga cei organizați, împotriva organizatorilor. Abia atunci, am realizat, că în Decembrie, mulți au votat cu PSD-ul, și prea puțini cu PNL-ul, și că nu puteau puținii din stradă, să-i  reprezinte pe mulții de la vot.

Am încercat , fără mult succes, să înțeleg logica mulțimii minuscule,  din Piață, dar nereușind, m-am lăsat păgubaș, și am început articolul de faă,în timpul căruia, tot continui să mă întreb:

-Cine, împotriva cui, striga?

PSD-iștii împotriva lor înșiși?

Nu, că ar fi fost mulți.

Nepesediștii, împotriva nepesediștilor?

Nu, că era ilogic politic.

Mi-am întrebat paharul, care la început fiind singur, a ezitat să-mi răspundă.

După câteva, însă, a început să prindă curaj, și a încercat , destul de împleticit, să-mi spună, că după mintea lui, crede că nu se strigă  decât Jos Guvernul, care de fapt, politic,  nu  este al lor, deci Guvernul ălălalt, al PSD. M-am înclinat logicii paharului, și am decis să mai apelez la discernământul  său,  când voi mai avea dileme de vocea străzii.

Apoi, am închis televizorul, mulțumind în sinea mea, Antenei 3, că m-a ținut la curent, cu tot ce era mai  interesant, de văzut în Țară, aseară.

Și m-am decis, ca la viitoarele  evenimente de stradă, de asemenea anvergură, să apelez neapărat la logica paharului, spre  o mai rapidă dumirire.

Onu

2 comentarii

Din categoria Pagini de jurnal. Pamflet