Nerozie

În timp ce-mi beau maceratul de pătrunjel uscat, citesc despre degringolada liberală.
Prin liberali, trăiesc varii sentimente.
La început, îmi era milă de Ludovic Orban, crezând că este persecutat de statul așa-zis paralel.
Acum, îmi este milă de PNL, purtat în derivă, de compătimitul de mai sus.
Oricum, nu cred că insidiosul PSD, să-i fi încețoșat mintea de s-a apucat să delireze inepții despre Premierul României.
Foarte interesantă și instabilitatea psihică, față de interesul personal.
Am în vedere faptul, că măscăriciul protagonist din Lumea lui Banciu, de la B1tv, în dorința de rating, a pierdut orice urmă de respect față de bunul simț,
obligatoriu în prezența publică.
Pentru acest individ scabros, nu există, pare-se noțiunea de respect social.
Unitatea lui de măsură, este cota de rating, asigurată de insinuările-i leproase.
Tragicomic, este faptul, că și eu însumi, îl ascult ca un neisprăvit.
Iar dacă i se păstrează formatul, înseamnă că aduce destul rating, de la neisprăviții ca mine, incapabili de a-și stăpâni nevoia de amuzament grotesc.
Ei, asta-i situația. Viața curge implacabil, urmând năravul neroziei umane.
Ghinionul Pușei, care-mi suportă flămândă, neavând ce face, pierderea cretină a timpului, firoscofând ca mai sus.
Bine înțeles, flămândă!
Onu

Jean

Este omul nostru de serviciu. Foarte prietenos, de nu mai scăpam de el. Până ieri, cred, când am refuzat, să-i dau de-un suc.
Dar nu cred că avea gusturi de copil. Omul este diplomat prin seminție. Știe, că dacă mergem la butic, eu nu mă limitez doar la un suc, ci așa, cum obișnuiam imediat după decesul soției, în memoria acesteia,îi ofeream câte o porție de șuncă de Praga, și o bere.
Îmi spunea omul, cuviincios bodaproste, și eu eram fericit, știind vorba, că de pomana bine primită,se bucură și decedatul.
De fapt, regulile creștine, nu cred că trebuie supuse îndoielii.
Dar, nu mi-a trebuit mult, să mă trezesc cu Jean, abonat la pomană, după câteva ori pe săptămână. Între timp, fiind plecat, Jean, nemaipomenindu-se cu mine, credeam că a uitat datina creștinească.
Așa, câte-o berică, după vorba lui Jean,la întâlniri întâmplătoare, se mai dădea pe gât, fără să mă deranjeze. Dar, am observat, că prietenul meu mustăciosul, începuse să-mi ațină iar zâmbitor calea, la plimbarea de seară.
Am început să cred, că se reînnoiește abonamentul la pomană. Dar, după ceva timp,i am devenit suspicios.
Într-o zi, mi-am spus relativ iritat.
Cred că mustăciosul acesta, a început să mă ia de fraier.
Cum să scap de el?
I-am povestit vecinei, care, cu voce tremurândă, mi-a spus!Nu vă mai lăsați șantajat! Atunci, încurajat de îndemnul vecinei, am decis să pun piciorul în prag.
Ieri, ca din senin, mustăciosul. Jimbat, și mieros ca de obicei, mi-a spus că i-e poftă de un suc.
– Păi, de ce nu-ți cumperi?
-Păi costă vreo doi-trei lui, și nu vreau să-i iau de la gura copiilor.
-Adică să-i iau eu, de la ai mei?
– Ei, da, dar ai dv. sunt mari!
-Dar și tu ești mare, mă, ai copii. Ia mai lasă-te de suc, să nu-ți strice dinții. Prea mult dulce, zilnic, strică!
A mai găsit câteva justificări, printre care, și faptul că va pleca la o plată mai bună.
Prea bine crescut, ca să nu-i pufnesc în nas, la insinuarea plecării lui, i-am răspuns îngrijorat
.-Bine, dar, fii atent, să nu pleci la mai puțini bani, că din câte știu, oamenii din cartier, beau cam mult suc, și nu cred, să renunțe la el, pentru tine.
Nu m-a mojicit, dar cred că pentru un timp, i-a pierit gândul de suc, de la mine.
Mie, însă, îmi va lipsi zâmbetul lui exotic.
Onu

Vorbe bune

În fața surâsului senin și blând al bloggeriței vorbe bune, mă simt copleșit. Nu pot crede în asemenea luminozitate dominatoare.
Îmi vine să zbor, dar, nu știu încotro, nu știu, dacă voi fi primit, odată ajuns la destinația năzuită, nu știu, dacă totul nu este o iluzie foto.
În zborul gândului către ea, retrăiesc lumi de basm, când îmi așezam sfios, capul vrăjit parcă, în poala unei Ilene Cosânzene, de care mi-a fost fericită copilăria, prin basmele măiestrit ticluite de o mătușică bârlădeancă. Ceva , mă incomodează însă la această virtuală mătușică, ale cărei viersuri vrăjite, îmi tulbură liniștea adultă, întorcându-mă la închipuiri ce nu mai speram să le retrăiesc.Ceva, ce, dacă aș întâlni-o, nu aș îndrăzni să-i mărturisesc.
Până atunci, dar pentru când va fi acela, nu-mi rămâne decât să-mi exprim îngândurat, această stare admirativă.
Ioi, Doamne,mai să spun un cuvânt greșit, departe de mine, ca intenție. Este, vai, starea în care m-a adus vorbe bune, privindu-i bunătatea chipului.
Onu

Adeena

Mi-e dor de numele acesta, iar el, cred că nici nu-și imaginează, ce stări sufletești, îmi provoacă.
Și, poate este mai bine, rezultanta acestor gânduri, riscând a bulversa nerăbdări periculoase.Pentru că, nu știm niciodată, ce poate aduce clipa.În mai bine, sau în mai rău. Dar, s-o las pe Adina, ea neavând nici o vină pentru firea mea vulcanică, și să trecem la Corupție, pentru că,reporterul Maria Coman, comentează la televizor,faptul că nu s-a ales încă procurorul șef al DNA.
În realitate, dacă nu mi-ar părea rău, de faptul că nu nu am știut, la timp, că există procurori, să mă fi făcut și eu, așa ceva, să văd, pe bune, acum, dacă sintagma/ România coruptă/, nu este cumva o expresie parazit, dușmănoasă, în limbajul celor care țin să-și denigreze Țara, ne mai mergându-le afacerile necurate. Mi-ar fi indiferent faptul.
Acum, oricât s-ar lătra, pe tema existenței corupției, cum se declamă de către așa zisa presă, cuprinsă de obsesia ratingului, mi-este, vorba unui coleg sictirist, față de asemenea manifestări, /inclusiv!/.
Totul, îmi pare similar mielului, rupt de la țâța oii, de la care, nu se mai sătura.
Onu

Retrospectivă

Mă plictisesc, citindu-mi posturile. E ca în vorba fotbalistică/eu șutez, eu dau cu capul, eu parez, eu apăr, eu dau gol/ sau cam așa ceva./De fapt, nu le am cu fotbalul! De aceea, mi-am deschis blogul.
Și din încă un motiv. Acela, care spune-/Folosește-l , sau îl pierzi!/
Și deși nu știu ce am de pierdut, urmez sfatul acestei vorbe de duh, pentru că îmi place.
Poate că, că toți ar trebui să o aplice, pentru-că nu cred că Bunul Dumnezeu să ne fi oropsit, fără harul său fundamental, acela al bucuriei creației!
Așa că, înzestrat sau nu, scriu, spre propria delectare, de a urma modelul divin, al creației.
Și, mai este încă un motiv.
Acela al al efectului repetării, de a ne conserva agoniseala minții. Că doar, nu în zadar vor fi declamat înțelepții timpului
-/Repetițio est mater studiorum/.
Mai mult, am observat și asupra fizicului, un efect benefic al mișcării. Spre exemplu, din motiv de lene, două zile, n-am ieșit din casă.
Așa, din lene, ca să-mi conserv energia.
Efectul?
Coborâtul și urcatul scărilor de la metrou, mi-au cerut parcă, un efort suplimentar. Am luat notă, și am decis, ca zilnic, să fac plimbări prin casă.
Exact ca acel condamnat la detenție pe viață, pentru crimă.
Și n-a fost rea, inspirația.Mișcându-mă, au ieșit la plimbare, și niște gânduri. Nu este exclus, ca și o parte din cele exprimate în acest post. Oricum, pentru mine, așternerea celor de mai sus, a fost un exercițiu de antrenare a minții. Personal, desigur.
Dar poate fi urmat, de toți acei care vor să practice zilnic, gimnastica minții.
Înainte de final, privind pe fereastră, văd că la majoritatea perechilor în plimbare, el, masculul, merge înaintea însoțitoarei.
Să fie o regulă de modernitate?
Eu m-aș simți mai bine, cât mai aproape de însoțitoare.

Onu

De-ale vieții!

Nu mă laud, cu multă perspicacitate, dar uneori, îmi este imposibil de înțeles mentalitatea unora.Sau eu, doar mă laud?
Spre pildă, Elena.
Nu de Troia, ci de Șincai.
Adică, buticărița de la intersecția Cantemir, cu Șincai.
O ființă oropsită de Soarta Căsniciei. Și care, îmi căzuse cu tronc.
Un tronc de genul compasiunii.
Pentru că îmi părea o mămică rezonabilă, dăruită creșterii fiicei sale, în spiritul reușitei prin muncă perseverentă, și dedicată.
Îmi plăcea, să mă gândesc periodic la ea, și chiar să o văd la câteva zile.Nu aveam alte gânduri, dar pentru o socializare efemeră, făceam câte o plimbare până la butic, unde ,câteva zâmbete, și aprecieri complezente,parcă înseninau ziua Elenei,
chiar dacă mai util pentru ea, era gestul cumpărării unor cărți.
Însemna un procent de venit ,la valoarea cărților vândute. Am înlocuit plimbarea, cu un telefon. Mare mi-a fost mirarea, să aflu că este în concediul de odihnă, la Stațiunea Neptun. Am rămas atât de perplex, încât mi-am pierdut graiul. Cum a rezolvat cu banii pentru meditațiile fiicei, cum stă fata cu pregătirea, cum…cum…!
Îi povestesc unei cunoștințe, nedumerirea, ca să primesc o altă lecție, când îmi spune
-Tot fraier, ai rămas. Tu chiar îi credeai văicărerile?
-Știu eu? Dacă noi, nu ne respectăm unii pe alții, măcar înțelegându-ne, atunci, cine s-o facă?
-Mai maturizează-te, băiețică! Altfel, te trezești, că-ți golesc traista, câinii!
M-am resimțit, după această lecție! Dar nu cred că m-am învățat minte.
Pentru că, la primul apel al telefonului, am tresărit, sperând, că este Elena.

Onu

Castane,

Se mănâncă multe castane, despre DRAGNEA.
Eu, din compasiune pentru cei care o fac, îmi pierd vremea, citindu-i.
Un lucru însă, mă nedumerește.
Care proverb se va adeveri?
Cel cu
– /Câinii latră, caravana trece!/
Sau cel adaptat,cu
/ Latră,latră, ceva tot va prinde!/
Și, nefiind prea subtil, înclin să cred că Alaiul PSD-ist, tot va trece,
la fel cum, la cântecul cucuvelei, nu mai moare nimeni, nici în Spitale!
Că, la câte cucuvele, doinesc noaptea, în curtea spitalelor, pacienții aduși cu Salvarea, ar trebui spitalizați, direct la morga acestora!
Onu

Spaimă

Dimineață, când am intrat în bucătărie, am găsit masa, plină de roșu. Doamne, sânge? Dar de unde?Am dat să fug, speriat, dar m-am oprit. Sângele, cursese dintr-o pungă de plastic, ce părea că ar conține ceva.
O crimă la mine în bucătărie? Azi noapte?Am strâns instinctiv pumnii, să nu las, din curiozitate, urma vreunei amprente.
Dar demonul curiozității, nu mi-a dat pace. M-am trezit pipăind instinctiv, cu arătătorul drept, pata de sânge, și am mirosit-o. Roșii, am constatat, și atunci, plin de speranță, mi-am amintit, că am cumpărat niște roșii pe care nule-am consumat.M-am apucat înfrigurat,să șterg zeama de roșii, care se împrăștiase pe masă.Șocul gândului unei crime în apartamentul meu, în timpul nopții, s-a stins, dar o cicatrice de groază, tot a rămas.
M-am dus la vecină, să-mi caut de vorbă.
Ea, nedumerită, neștiindu-mă amator de vizite matinale, m-a invitat, tulburată, la o cafea. Încă sub imperiul spaimei, am ridicat ceașca de cafea, cu mâini tremurânde. Observând, ușor derutată,a înțeles, că se petrece ceva ciudat, cu mine.
–Vecine, ți-e rău?Să chem Salvarea?
-Nu, nu, vă rog!
Pentru mine, de la decesul soției, Mașina Salvării,înseamnă drumul sigur, către moarte.
Mai devreme, sau mai târziu. Întrebarea Ei, m-a tulburat și mai mult.
-Nu, vecină, nu! Despre altceva este vorba.Cred că în bucătăria mea, azi noapte, s-a comis o crimă.
Cu ceașca tremurând în mâna cu care bea cafeaua, vecina, mi-a privit sentențios, mâinile.
–Nu, vecină, nu, la ce Dumnezeu, te gândești?
– La nimic rău, vecine! La nimic!Mi-a alunecat privirea,spre arma crimei.
Că știi, la mânie, omul își pierde controlul mâinilor.
-Dar, nu vrei să sunăm la 112, și să-i rugăm să lămurească misterul?
– Știu eu, poate n-ar fi rău!
– Dar, vecine,ești sigur că nu s-a întâmplat ceva necugetat? M-a întrebat prevenitor vecina.
Cu mâini tremurânde, îi spun
-Doamne, vecină, privește unghiile mele!Vezi urme de sânge pe sub ele?
-Ei și tu, ce-ți trece prin minte?
Dar nu vrei să mă ajuți, să lămuresc misterul sângelui de pe masă?
Pentru că, pur și simplu,nu-mi vine să cred!
Parcă scoasă din minți, vecina, a răcnit
– Parșivule, vrei să mă faci părtașă la crimă?
Ieși afară,Prefăcutule, că anunț eu, Poliția!
Văzând-o cu ochii holbați de excitație, m-am întors în apartament.
De la intrare, am simțit un miros evident de roșii storcite.
M-am repezit plin de speranță, la urma de sânge, mi-am înmuiat degetul, și l-am gustat, tremurând.
Avea gust de roșii, storcite.
Nici nu mă bucur bine, că aud ciocănituri puternice, la intrare.
– Deschideți, Poliția!Am deschi
.-Am auzit că s-a săvârșit, azi noapte, o crimă, în acest apartament. Mâinile sus, și nici o mișcare!
Cu mâinile ridicate, în urma somației, am izbucnit în râs
.- Am înțeles, ați fost puși pe o pistă falsă!
Și le-am povestit pe scurt, tărășenia cu roșiile storcite, și vizita la vecină.
-Am înțeles, mi-a răspuns zâmbind, polițistul care coordona echipa.
Chiar vecina dvs ne-a anunțat!

Onu

Un titlu veridic

Îmi place să citesc denumirea blogurilor care mă vizitează. Unele sunt pur și simplu filozofice. Spre pildă, am văzut unul, care sună astfel-
/Singură în doi/.
Este,cred, efectiv o filozofare despre nepotrivirea de caracter.
Ceva, ce s-ar putea numi și
/Singurătatea alergătorului, de cursă lungă/
Singură în doi, îmi sună ca o condamnare la tristețe pe viață.
O fi fost inspirat, de propriul statut al bloggerului respectiv?
Mi s-a părut atât de semnificativ, încât, m-am abținut să-l citesc, pentru a nu mă încărca de povara tristeții trăită de protagonistă.
Poate că autoarei, i-a decedat soțul, poate sunt incompatibili, poate își are fiecare lumea lui, inaccesibilă celuilalt.
Privesc pe fereastră, amurgul zilei, și nu mă pot proteja de sentimentul de tristețe, care m-a cuprins la lectura acestui nume de blog.
Simt, ca o nevoie de compasiune,să știu ce trăiri are autoarea, atât de inspirată, în a-și rezuma starea de spirit.
Sau, poate și-a pierdut pe cel drag, și pentru restul vieții de parcurs, totul este solitudine?!
Trist inspirat titlu de blog!
Și, deși nu l-am citit, deliberat, simt nevoia spirituală, să fiu cu gândul, alături de titulara lui.
Onu

Constatare,

Printre cititorii care mă onorează, am remarcat numele- Știri media online și Litere de tipar.
Litere de tipar,nu doar că mă citește, dar își și prezintă chipul printr-o foto, care dacă exprimă realitatea, posesoarea ei și cei apropiați posesoarei, pot fi foarte mândri.
Și nu ascund faptul,că m-ar onora anturajul respectiv.
În cazul în care, am locui pe aproape, cum ar fi municipiul București.
Dar cum, în viață,mai ales, în cea virtuală trăirile sunt numai iluzii, mă resemnez la a admira doar ce îmi oferă vizitatorul cititor.
Iar, dacă viața, împotrivindu-se virtualului, ne-ar face surpriza unei apropieri, atunci, farmecul, ar depăși poate imaginarul.
Deocamdată, mă limitez la a respira ce mi se oferă, de către vizitator.
Aș dori însă,o remarcă,demnă de apreciere.Și anume, să evidențiez spiritul solidar de echipă, de la Realitatea tv.
Care spirit?
Unul de solidaritate, de anturaj,care efectiv, m-a stupefiat.
Concret,o persoană TENDENȚIOASĂ,de la consoartele concurente,ar fi lansat zvonul murdar, că Oreste Teodorescu se droghează, și că ar fi plătit 1500 de lei, pe câteva nasuri (sau cum li s-o fi spunând dozelor de drog). Vestea m-a șocat, eu știindu-l pe individ,tot din auzite,ca pe un personaj decent, un model de prezență tv.
Ei bine, colegialitatea care mi-a impus, a venit ieri,din partea tovarășului său de muncă, Rareș Bogdan, care cu aer de fecioară ingenuă, și-a exprimat nedumerirea față de zvonul calomniator-impostor,cum că Oreste ar fi folosit nu știu ce prafuri.
Or fi fost prafuri de strănutat, că și eu, în copilărie,la țară,strănutam, cu plăcere,în colbul stârnit de trecerea vitelor întoarse seara, de la pășunat.
Onu