Doi singuratici…
S-au cunoscut întâmplător, în oraşul natal plimbându-se pe Regală. El, cu un prieten, sau poate un coleg de solitudine. Ea, probabil, nu departe. O privire de-o clipă, a fost scânteia dramei, ce i-a urmat. Un zâmbet sfios de vino-ncoace, i-a oprit din mers, uitând de însoţitorii lor. Mâinile se îndreaptă spontan şi se strâng.
– Mi-ai spus ceva ?
– Nu, am crezut că tu ai vrut s-o faci !
Ochi în ochi, se retrag la marginea trotuarului, nedumeriţi, de ce se petrece cu ei. Prietenii, au înţeles însă, şi au dispărut discret. Era prea frumos, ca să spulbere farmecul clipei. Mai curajoasă, îl trage de mână:
– Hai să ne plimbam, vrei? Numele meu, este Marina, al tău ?
– Al meuuu, al meuuu, spune el, prelungind intenţionat sunetele, parcă spre a –şi aminti cum se numeşte. De fapt, destul de timid, încearcă să înţeleagă ce se petrece: ce s-a întâmplat oare ?
– Ei, cum să-ţi spun, îl trage ea vioi de mână ?
– A, da, mă numesc Călin.
-Bine, Căline, am să te alint Nucu. Din câţiva paşi, s-au cunoscut mai bine: el, elev în ultima clasă de liceu, după care speră să dea la facultate; ea, mai mare cu un an, dăduse deja la Facultate, dar din cauza timidităţii, de fapt necazul ei, nu a reuşit. Va da din nou, anul acesta. Într-o glumă copilărească, hotărăsc, sa dea , la aceeaşi facultate; să fie mereu împreună!
Marinei, ii place să picteze. Îl invită în camera ei de lucru; îl recomandă părinţilor. Aceştia, îl plac, iar el devine aproape de-al casei. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu ai lui, unde mama , din gelozie maternă, n-o place; teama că-i va răpi odrasla, se transformă într-o ostilitate, încet, încet, potrivnică vizitelor Marinei, la ei acasă. Părinţii acesteia, le înţeleg drama, şi devin pentru Călin, o a doua familie. Împreună, cei doi, se pregătesc asiduu, pentru o facultate din Galaţi. Marina progresează mai mult, decât Călin, la pregătire. Dar cinismul vieţii, îşi pune iar amprenta.
Marina, pierde, din nou, admiterea la facultate. Timiditatea maladivă, şi-a spus implacabil cuvântul. Călin, o cere în căsătorie, dar gelozia mamei lui, scoate iar colţii. Nu o impresionează nici faptul că Marina este însărcinată cu Călin. Profită de slăbiciunea odraslei sale, şi le distruge celor doi, viaţa, despărţindu-i. Marina este zdrobită. Vrea să păstreze sarcina, dovada iubirii ei pentru Călin. Părinţii, pentru binele ei, insistă să o întrerupă. Strivită, între povara pierderii lui Călin, şi a îndepărtării sarcinii, Marina devine tot mai tăcută, şi absentă, faţă de viaţă. Renunţă la a mai merge la facultate. Îşi va dezvolta talentul plastic, urmând o Şcoală populară de artă. Începe să creadă, că părinţii, au dreptate. Merge la spital, şi întrerupe sarcina. Aparent, toate sunt bune, dar ceva nedefinit, îi străbate întreaga fiinţă.Suferă o cădere nervoasă. Tratamentul pornit din timp, sub grija atentă, pe care părinţii sau cei dragi, o pot dărui, o ajută să depăşească încercarea bolii. Îşi recapătă încrederea şi bucuria vieţii. Cu precauţii, pentru evitarea unui şoc, părinţii îi spun, că fostul ei prieten, s-a prăpadit, chiar de mâna mamei lui. Aceasta, în gelozia ei stupidă, l-a oprit de la o nouă căsătorie. Slab, şi disperat, Călin se sinucide, luând otravă …
Cu sarcasmul neîndurării, i-a lăsat un bilet: “Mamă, de acum, nu mă va mai răpi nimeni, de lângă tine!”. Clipind agitat din pleoape, Marina, nu scoate un sunet. Pentru ea, Călin murise odată cu pierderea copilului. Pentru consolidarea sănătăţii recăpătate, medicii, îi recomandă o preocupare permanentă, sub forma unui activităţi organizate. Printr-o prietenă a mamei, directoare la Biblioteca centrală din oraş este angajată pe postul de bibliotecară.
Părinţii şi cunoştinţele, observară bucuroşi, revirimentul în sănătatea Marinei. Devenită mai cochetă, începe să aprecieze plăcerile emancipate ale vieţii. Fericiţi, părinţii ei, nu se întreabă de unde vin banii pentru cheltuielile suplimentare. Până când, viaţa acestei fiinţe lipsită de şansă, datorită traumei timidităţii, se frânge iar, brutal ! Un inventar la fondul de carte veche, cu valoare de tezaur, descoperă lipsa unor volume preţioase, cu mare căutare, în comerţul de contrabandă. Principalul suspect, Marina.
Fără reţineri, ea mărturiseşte frauda. Starea sănătăţii precare, îi acordă circumstanţe atenuante. Părinţii, acoperă daunele financiare, dar ea, rămane pe drumuri. Într-o tentativă de liniştire, reia activitatea plastică, şi după câteva luni are loc primul vernisaj. La expoziţie, forfota stârnită de atractivitatea lucrărilor, se linişteşte destul de târziu. Într-o seară, un vizitator, i se adresează, neutru:
– La câteva tablouri, am senzaţia că percep o apropiere evidentă, de unele dintre lucrările neexpuse încă, ale pictoriţei Tina ! O cunoaşteţi ?
-Pe Tina ? Cum să nu ! Chiar mi-a dăruit câteva tablouri de-ale ei, când eram bolnavă. Într-adevăr, am încercat nişte reproduceri, după ele, pe teme marine. Poate la ele, vă referiţi !
– Şi la ele, răspunde încurajat, vizitatorul.
Brusc, Marina îşi aminteşte de o întâlnire programată, cu un cumpărător.Se scuză faţă de interlocutor, închide sala de expoziţie, şi pleacă. În drum spre casă, întâmplător, cu un zâmbet larg, apare Tina, care o felicită, pentru expoziţia de care aflase abia atunci, fiind plecată din localitate. Apoi, direct…
-De ce-ai expus şi lucrările mele, chiar sub semnătura ta ?
– Ale tale ? După ce, pentru ele, am prăduit Fondul de Carte veche din bibliotecă ? Crezi, că mai pot fi ale tale ? Sau, că te pot scuti, de acuzaţia de instigare la fraudarea, de obiecte de tezaur ?
Mândră că i-a zis-o, Marina, nu observă încruntarea Tinei, însoţită de o strângere ameninţătore din buze. Timiditatea şi-a spus, din nou, cuvântul.
Madi şi Onu Blog 