Marea cea mare

Motto: ”Dacă ar fi vreun om fără pasiuni, acela nu e urmaş al lui Adam” – Proverb Persan

Nu mai ţin minte anul… Era în timpul bombardamentelor americane şi ruseşti, din cel de-al doilea război mondial. Din Galaţi, unde locuiam, ne-am refugiat la îndemnul unor prieteni de familie, într-un sat uitat de lume, din Lunca Dunării. Luam cunoştinţă despre război, şi bombardamente, numai prin bombardierele noastre, care pe fondul cerului întunecat, datorită luminilor de semnalizare, păreau roşii, iar noi copiii, credeam că era din cauza încărcăturii de bombe, destinate frontului; ce mai auzeam şi noi, din vorbele acoperite de taină ale părinţilor sau sătenilor. Depărtat de obiective economice, care să atragă asupră-i bombardamentele, satul respectiv, îşi desfăşura existenţa paşnic, între zvonuri despre război şi preocupările zilnice, între care, pescuitul era de bază.

Ca în orice comunitate omenească, viaţa nu era lipsită de bucuria plăcerilor şi a păcatelor, iar noi, cu zumzetul hărmălaiei noastre, ne zbenguiam, de la o ştire la alta, spre nedumerirea uneori plictisită a părinţilor, care pentru a ne proteja, nu ne ţineau la curent, sau chiar evitau să discute în prezenţa noastră, evenimente de natură să ne tulbure prea mult creşterea, şi asa marcată de refugiul trăit ca o povara, pe capul celor care ne găzduiau. Pentru că, nicăieri, nu-i mai bine ca acasă, fără sa deranjezi, sau să fii deranjat. Orice s-ar spune, libertatea nestânjenită de mişcare, n-o poţi avea decât în propria-ţi casă, indiferent de confortul asigurat.

Într-o zi  însă, echilibrul distracţiei noastre copilăreşti, a fost tulburat pe neaşteptate. În timp ce forfoteam în colbul drumului, am fost întrerupţi, de o mulţime de oameni alergând agitat spre grupul nostru în plină joacă. În frunte, o femeie cu părul lung, despletit, cu un aer disperat, alerga,  strigând: ”lăsaţi-mă, mi-ajunge; mă duc să mă salveze Marea cea mare!”  Trupeşă, cu ochii albaştri decoloraţi de tulburarea sufletească, de care era cuprinsă, cu părul în vânt, în timpul mişcării, femeia era o apariţie stranie, ca de pe altă lume. Ajunsă din urmă, şi ţinută strâns de braţe ,  de câţiva bărbaţi, să nu scape, femeia, orbită de disperare, fost întoarsă din drumul ei, spre “Marea cea mare”. Cu şoapte ferite, unii copii spuneau că e coana Preoteasă, şi că este supărată, din cauza popii, care o înşeală,  cu o  stricată, pripăşită pe lângă Biserică. Alţii, mai măricei, ştiau că Popa, o şi bătea,  de câte ori ea, îl ruga să n-o mai facă de râsul satului. Cu toată naivitatea aparentă, satul are o vigoare, pe care, doar să fii prea rău intenţionat, să n-o recunoşti şi să n-o apreciezi. Viaţa şi-a reintrat în normal. Popa şi stricata lui, îşi făceau în continuare de cap. Dar asta până într-o zi, când Preoteasa, n-a mai rezistat, şi, şi-a pus capăt zilelor. Nu pot uita lecţia de justiţie, pe care am văzut-o la săteni.

După înmormântare, nişte săteni au pornit spre casa stricatei, au scos-o în stradă, şi au luat-o la bătaie, cu ce le venea la îndemână. Chemat să stingă conflictul, jandarmul, a apucat doar să tragă în aer, câteva focuri de armă; prea târziu însă; lovită întâmplător, în cap, de o piatră aruncată furios, de unul din justiţiari, victima a decedat, în aceeaşi zi în care a fost înmormântată şi Preoteasa. Ce s-a întâmplat cu Popa, nu mai ştiu, dar de mila Preotesei, nici nu cred că m-a interesat să aflu. Sau poate, n-am mai locuit mult în localitate !

? Onu Ionescu