Arhive pe etichete: milica

PEDEAPSA CAPITALĂ

Motto:”Obişnuinţa îndulceşte chiar si lucrurile înspăimântătoare”.-Esop

Veştile uciderii Parohului din Focşani şi a femeii din Sibiu, chiar sub ochii fiicei sale,în vârstă de 7ani, m-au tulburat aât de mult, că n-am mai fost eu însumi, toată ziua. M-am gândit să scriu cele ce urmează, dar cunoaşterea faptului că sunt destui săritori în protejarea răului, invocând existenţa divină, uzând de cele mai infantile argumente bigote, am renunţat.

O metodă eficientă împotriva stresului, este să nu te legi la cap, dacă ştii că nu-ţi trece.

Îmi amintesc, pe blogul meu iniţial, m-am pronunţat împotriva câinilor vagabonzi ai Capitalei. La postul respectiv, n-au fost comentarii, dar am avut parte de o ploaie de articole, cu trimitere la el, din care din hitlerist atroce nu eram scos.

Nu m-au impresionat, inepţiile respective, dar mi-m spus că n-are rost să latru la lună.

Aseară, am  frunzărit blogul unei puştoaice,Cristina Ioana Florea,(aşa pare), a cărei personalitate, parcă mi-a trezit un miez de jenă, să nu mă las impresionat de asemenea penibile-amintiri, şi să scriu cele de faţă.

Motto-ul mă ajută, în sensul că viitorii exterminaţi pentru crimă, se vor fi obişnuit cu ideea propriei lichidări, prin lege, deci invocarea stupidă a clemenţei divine, ar fi inutilă.

Ba aş merge cu draconismul justiţiei, până la a fi suprimaţi oficial, imediat, chiar lângă cadavrul victimei, şi aruncaţi  în depozitul resturilor abatorului, sau daţi la incinerat sumar, ca oricare deşeu- focar de epidemie.

Altfel, s-ar lungi pelteaua invocărilor divine, şi umanitare, iar bestia ar scăpa de pedeapsa cuvenită.

Aştern aceste rânduri, printre lacrimile pentru sora mea, Milica, dispărută bestial, în asemenea circumstanţe.

Un aşa zis soţ, abrutizat de  otrăvurile alcoolului.

Majoritatea acestor laşi sunt întotdeauna „îmbărbătaţi” de un strop de alcool.

Madi şi Onu

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Educaţie

MILICA

Motto: ”Eşti stăpân pe capul tău, ori la bine, ori la rău”. – Proverb românesc

O poveste tristă, dureroasă, cum nu se poate imagina, viaţa Milicăi, sora mea cea mai mare, fiica din prima căsătorie a mamei. Tristă, cum nu şi-a dorit nimeni să fi fost; o tristeţe asupra căreia reflectezi zadarnic ! Deseori, m-am întrebat, care să fie cauza comportării ciudate, a unor copii, crescuţi sub acelaşi acoperământ sufletesc părintesc, fără nici o altă discriminare, decât propriile percepţii absolut exacerbate de o sensibilitate excesivă. De fapt, particularitatea Milicăi, era un fel de neîncredere în propriile rude, motiv pentru care, se simţea parcă mai bine printre străini.

Ciudată, pentru că, noi, ceilalţi copii, simţeam bucuria petrecerii timpului, în familie, unde  sfârşitul de săptămână, era prilej de încântare sufletească, datorită grijii mamei, să ne simţim cât mai bine, în caz  că nu mergeam în vizită la cunoştinţe din comună. Uneori, m-am întrebat, dacă motivul, ciudăţeniei preferinţei Milicăi, nu era firea destul de ironică a tatălui nostru, fire care mă deruta şi pe mine câteodată, deşi am înţeles mai târziu, că nu-şi dorea acest fapt.

Chiar dacă era un dascăl erudit, cu fire de artist – cânta emoţionat la vioară, scria literatură şi organiza serate şcolare, în care nu lipseau piesele de teatru, folclorul – cântece, dansuri populare şi scânteierile specifice umorului şi înţelepciunii noastre populare. Dar înclinaţia către glumă şi ironie, era un obstacol greu suportabil, în relaţia tată-copii.

Cu durerea în suflet, pe care o trăiesc pentru Milica, îmi vine să strig în lumea largă,  să mă audă toţi cei , care sunt şi vor fi părinţi:  ”Părinţi, nu vă complexaţi copii, nu le ştirbiţi bucuria încrederii în propriile lor forţe, nu-i dezarmaţi in faţa obstacolelor vieţii, printr-o ironie, dusă la neînţelegere de către sufletele lor în formare; nu abuzaţi de glume, ce nu pot fi înţelese; nu insistaţi în a vă impune personalitatea stresantă, ca pe o povară complexantă, care le poate ştirbi dureros şi tragic, viaţa în pregătirea pentru vicisitudinile la care va fi expusă !”

Poate că aşa a fost soarta Milicăi: să pătimească de copil, să creadă că în viaţă i se cuvine prea puţin, să se mulţumească modest şi răbdător până peste poate, lipsită de îndemânarea necesară să-şi exprime dorinţa fără drept de refuz, fără bucuria copilăriei neresemnate; cu impresia că n-are dreptul să-şi pretindă măcar iluzia unor fantezii copilăreşti.

Trist, dureros de trist s-a petrecut viaţa Milicăi. Iar sfârşitul …, sfârşitul, …fulgerător si tragic. Interesant şi revoltător, cum un început promiţător, pornit într-o frumoasă lună pariziană de miere, avea să se spulbere în neputinţa abţinerii de la plăcerile alcoolului. Poate zămislită într-o clipă de nesăbuinţă a unui soţ alcoolic, poate într-un imbecil iureş al astrelor, poate din complexul de nepersonalitate la care duce o exigenţă neinspirată a unui părinte, având probabil propriile sale frustrări; toate aceste “poate” la un loc , parcă s-au învălmăşit în firea fragilă şi delicată a Milicăi, făcând din ea victima uşoară şi sigură a unui sfârşit tragic, datorat inconştienţei unui soţ bestializat de orbirea pe care o produce excesul de alcool.

S-a  întâmplat într-o noapte geroasă de iarnă. Au inceput de cu seară să bea. Ea, Milica,victima complexului de inferioritate, care i se incumbă involuntar unui copil, nu s-a gândit că dacă îi va ţine tovărăşie la băutură soţului său, acesta îi va aprecia gestul cu o invitaţie de a ieşi din casă, când organismul ei fragil nu a mai suportat ingurgitarea băuturii. Ea, sumar îmbrăcată, nu a rezistat gerului şi a intrat in casă, implorându-l să o lase să se încălzească puţin. El, bestia, a început să o bată, cu un lemn de la soba de încălzit; şi după ce ea şi-a pierdut cunoştinţa, a continuat s-o lovească în neştire. Nu a rezistat loviturilor. A doua zi, cu o voce derutantă, ucigaşul a anunţat-o telefonic pe sora noastră Geta, că nu ştie ce are Milica şi să meargă la ei. Aici ar fi de specificat efectul complexării, prin pierderea simţului realităţii, la care duce o educaţie, eu am să-i spun blând, nereuşită.

Deşi locuia  nu departe de sora noastră, Milica, nu s-a gândit să se ducă la ea, să prevină tragedia. Îngrozită de presimţiri sumbre, Geta şi-a luat în fugă o haină  şi a alergat  spre casa Milicăi. Spre meritul tăriei ei de caracter, nu a leşinat văzându-şi sora neînsufleţită. Bestia o spălase cu sânge rece de sânge şi o aşezase în pat. Nu reuşise însă, să înlăture urmele înţepăturilor lăsate de cuiele din unealta crimei – o şipcă din lemnele de la sobă . Sunt ani buni de atunci. Mă îngrozesc şi mă minunez de tăria sufletească a Getei. Cu vocea înecată de plâns, i-a spus: ”ai omorât-o în bătaie!”  Şi-a sunat o colegă al cărei soţ lucra la Poliţie; apoi a chemat Salvarea. Totul s-a derulat aproape ameţitor de iute. Pe ucigaş, l-a luat Poliţia, după o bătaie – pe loc, soră cu moartea, el nevoind să-şi recunoască fapta criminală. Mi-a povestit Geta, din relatările prietenei ei. Revoltaţi de spectacolul corpului neînsufleţit al Milicăi, poliţiştii au făcut primul act de justiţie, până când bestia a relatat totul: i-a cerut să bea alături de el, şi când ea n-a mai rezistat, a dat-o afară, jignit că-l refuză. După ce a plâns un timp la uşă şi nu a mai rezistat frigului a intrat; implorându-l,  s-a încleştat de picioarele lui; gestul ei disperat, l-a turbat,  şi a lovit-o în neştire până nu s-a mai mişcat. A spălat-o, a pus-o în pat şi a chemat-o pe Geta.

Ucigaşul a primit 17 ani de detenţie, dar asta nu ne-a ajutat cu nimic; Milica ne lipsea …

Acum, retrospectiv, mă întreb: dacă  ar fi avut o altă viziune asupra vieţii asupra încrederii în sine, Milica ar fi acceptat o convieţuire cu un beţiv ? De fapt, este condiţia reprobabilă, pe care o suportă multe femei, poate victime ale aceluiaşi complex al depersonalizării ! Respectul de sine pe care-l incumbă conştiinţa de sine, ar fi pus-o măcar pe gânduri asupra statutului său de viaţă ?

 PS: Răspunsuri imposibile; doar supoziţii inutile. Multe femei, nejustificat, suportă vitregia consecinţelor entuziasmului pripit, al iluziei ! Rămân totuşi la convingerea că o educaţie adecvată în familie, “cei şapte ani de acasă” constituie condiţia necesară şi obligatorie a unor premise de bun augur pentru o viaţă normală, civilizată. Am simţit în propria-mi viaţă, nevoia unei educaţii a încrederii în sine, a consolidării suportului  din tine însuţi, ca o trambulină de lansare în vâltoarea abisală a vieţii. Dar despre asta, mâine, în lumina altei stări sufleteşti.

? Onu Ionescu

49 comentarii

Din categoria De acasă ..., Univers feminin